Vampiri și alte cele
Uitatul la seriale e un sport pe care-l practic din păcate destul de des, așa cum am mai scris. Un sport care, pe alocuri, se transformă într-o dependență. Iar motivația lui nu e, din nefericire, una estetică, ci una afectivă și evazionistă: nu-ți convine lumea în care trăiești, te chinui s-o schimbi cît îți stă în putere. Cînd nu mai poți, însă, dai năvală în lumi alternative și virtuale facile, care-ți asigură un aparent confort.
Așa e-n lumea serialelor de pe Netflix. Sînt atît de multe, și tot apar, încît pot fi consumate ca semințele. Ce te faci, însă, cu genul de persoane fidele, conservatoare, ca mine, care nu vor mai multe seriale, ci unul veșnic, care să nu se termine niciodată, mereu cu aceleași personaje? Genul de persoane care, dacă s-au dus la magazinul din colț și au descoperit că nu e aceeași vînzătoare, fac o dramă. Care nu știu cum să reacționeze atunci cînd, precum în Șocul viitorului al lui Toffler, se duc la poștă să trimită o scrisoare și poșta nu mai e la locul ei. Ori se duc să și facă manichiura în salonul obișnuit, și acesta a dispărut de pe fața pămîntului.
Genul ăsta de persoane vor seriale lungi, foarte lungi, de la șase sezoane în sus. În care, dacă se poate, evoluează aceiași protagoniști. Interpretați de aceiași actori. Numai că nu toate serialele foarte lungi sînt și bune sau măcar digerabile. Mad Men e o excepție (tocmai de asta l-am văzut de două ori la rînd). Și mai am o problemă cu serialele: deși știu că e ficțiune (cum îmi atrage mereu atenția fiul meu, am mai zis-o), nu pot suporta lipsa absolută de morală. Am nevoie de oarecari repere morale care să aducă cu oarece normalitate. Desigur, toate astea, în nebunia de lucruri naturale și supranaturale care se învălmășesc acolo, uneori aparent fără nici o noimă.
În multe din serialele pe care le-am văzut, moartea nu mai e veșnică, de pildă. Nenumărate personaje se duc pe lumea cealaltă și se întorc de acolo, prin diverse metode inventate de scenariști, care mai de care mai năstrușnice. Frica noastră cea mai mare e, astfel, “rezolvată“ în producțiile de serie: sîntem „asigurați“ că nici moartea nu-i eternă, se pot aranja căi de întoarcere. De asta filmele și serialele cu vampiri, printre altele, au o trecere nebună: găsesc ele, în felul lor facil și frivol, o cale către nemurire.
Da, m-am uitat și eu la seria Twilight, și acum la Vampire Diaries (2009-2017, Julie Plec, Kevin Williamson). Nicidecum o capodoperă și, totuși, am ajuns la sezonul al treilea. De ce? Pentru că, mai întîi, am rămas cu o „chestie“ pentru serialele cu adolescenți. Probabil că, psihologic, mă situez, cel puțin pe anumite tronsoane, încă acolo. Sau poate că adolescența nu e văzută ca o vîrstă propriu-zisă, ci una simbolică, a tinereții veșnice și a posibilităților infinite. Vîrsta la care încă n-ai ales și încă nu trebuie s-o faci: a se vedea Peggy Sue Got Married (Francis Ford Coppola, 1986), în care adolescentei interpretate de Kathleen Turner i se dă voie să se întoarcă în trecut și să și-l regleze. Vîrsta la care încă ai, explicit, principii și lupți pentru ele. Și, desigur, cea a marilor și eternelor iubiri.
Vampire Diaries include toate aceste lucruri. E un Gossip Girl (2007-2012, Stephanie Savage, Josh Schwartz) cu elemente supranaturale și cu ceva mai multe principii morale, poate. Totul se învîrte în jurul unui triunghi amoros de telenovelă: doi frați, vampiri, care iubesc aceeași adolescentă (muritoare). Și-n dragostea asta eternă pentru ea, fiecare dintre ei e, pe rînd, cînd bun, cînd rău. Orășelul în care se întîmplă toate astea se numește Mystic Falls, iar pe unul dintre frați îl cheamă chiar Damon (!). Restul personajelor sînt, pe lîngă muritori, vîrcolaci, vrăjitoare, fantome. Dar nici condiția muritoare nu e veșnică: oricînd poți fi transformat într-una din celelalte categorii, ori poți constata că, de fapt, aparțineai uneia dintre ele.
De multe ori (de foarte multe ori), serialul e stupid, hilar și-ți dă sentimentul acut că-ți pierzi îngrozitor timpul uitîndu-te la el (chiar dacă ți se pare că o faci detașat, că îl analizezi). Sînt și momente în care te prinde. În care, în afara faptului că te lași în voia lui pentru că ai nevoie de mostre, chiar ieftine, de iubire absolută și nemurire, sesizezi în el și oarecari ideologii. De pildă, cele ale diversității – cum să-i acceptăm și să-i înțelegem pe cei diferiți de noi, cum să nu-i judecăm. Dar și, pe o linie moral-religioasă, ale stăpînirii, înfrînării. Personajul Caroline e un exemplu în sensul ăsta: e vampira bună mereu, care-și menține umanitatea (vampirii au posibilitatea de a renunța la umanitatea lor, ca și cum ar apăsa pe un buton) și nu-și folosește calitățile supranaturale negative. Nu numai capacitatea de a omorî, ci nici pe aceea, pe care vampirii din serialul ăsta o au, de a-i hipnotiza pe ceilalți să facă ce-și doresc ei, de a-i transforma într-un fel de sclavi.
Dar despre toate astea – încă puțin –, altă dată.
