Marea lor de la nord sau marea noastră de la sud

În ultimii ani, vara, de fiecare dată cînd mi se face un dor teribil de mare, nu mă mai gîndesc la marea „românească“, cea cu care m-am obișnuit în copilărie – adică la stațiunile „clasice“ unde petreceam sejururi de cîte 12 zile. Bănuiesc că toate sînt acum într-o semiparagină, n-am mai fost de multă vreme. Mă leagă o nostalgie de locurile astea, însă nu suficient de puternică pentru a mă opri vreodată, de pildă, La steaguri, în Neptun, sau să văd ce s-a ales de Hotel Raluca din Venus, cel cu shop urile pentru străini. Nu mă gîndesc nici la Costineștiul primilor ani de studenție, la căsuțele de piatră, la agitația reconfortantă de la dușurile comune, la ciorba searbădă de la cantină sau la celebra pizza cu un aluat ca de talpă de la Obelisc. Nu mi-e dor aproape niciodată de Vama Veche, care a fost un soi de icon al tinereții mele. Ba dimpotrivă, am o senzație de respingere față de Vamă, nu-mi dau seama de ce, poate pentru că e un soi de Centru Vechi mutat pe litoral, unde marea nu mai face parte din peisaj, e doar un fundal pictat, gen The Truman Show.

Dacă n-ar exista în Vamă o casă absolut fabuloasă a unei prietene, dintr o cu totul altă lume, dar care ar putea fi la fel de bine oriunde în altă parte, probabil că n-aș mai ajunge niciodată acolo. În schimb, încă de prin aprilie mi se face dor de marea „bulgărească“, de fapt de acea mare a lor din partea de nord, care a fost și încă mai este într-un fel și a noastră. Nu mă refer neapărat la reperele istorice și geografice pe care le știe oricine, la Balcic și la castelul reginei Maria, doar mi se pare că acea parte a litoralului bulgăresc, de la Durankulak și pînă spre Varna, are mai mult decît un aer familiar, transmite o anume stare de spirit. E un suflet amestecat acolo care poate că pleacă de la oameni – bulgari mai în vîrstă născuți în partea noastră din Dobrogea, amintiri care băltesc într-o memorie comună, bulgari tineri care învață vrînd-nevrînd limba română pentru a se „împrieteni“ cu noi, turiștii din țara „vecină și prietenă“ care vin să-și cheltuiască banii în Bulgaria și asigură, pe timp de vară, o creștere economică a țării. Însă dincolo de oameni sînt locurile, satele, plajele care cumva miros la fel, dar sînt altfel. Dacă vreți, este vorba despre o altă de Românie posibilă. Aparent mai decentă și mai civilizată, mai puțin zgomotoasă și cu mai puține fițe, mai curată și mai aproape de natură, oarecum mai autentică și mai sinceră. E o Românie pierdută și în același timp regăsită. Cu totul alt spirit este în partea de sud a litoralului bulgăresc. Am fost la Sozopol, de exemplu, și chiar nu are nici o legătură cu România. Se simt alte influențe, cele turcești, clima e aproape mediteraneană, umedă și învăluitoare, atmosfera e un pic desuetă, de litoral sovietic din anii ’70, plajele sînt populate de turiști ruși și ucraineni care caută zone mai calde, smochinii chiar fac smochine, nu sînt doar de ornament ca aceia din nord, leandrii înfloresc într-o explozie de culori.

Prima oară am ajuns la Balcic, cu rucsacurile în spate, căci pe vremea aia nu aveam mașină, în urmă cu vreo zece ani. Am făcut aproape opt ore pe drum – de la București la Călărași cu microbuzul, am traversat cu bacul la Silistra, am așteptat o rată într-o autogară pustie care ne-a dus pe drumuri pline de gropi pînă într-un oraș ceva mai mare, unde am schimbat rata, pînă cînd am simțit în sfîrșit miros de mare și ne-am pomenit într-un loc total necunoscut, aproape și totuși departe de România. Am încercat să ne dezmeticim pe mica plajă din golf, la apus, am băut o bere bulgărească apoasă (schimbasem lei în leva la Silistra) și am început să ne căutăm cazare – nu prea știam de booking pe atunci, o porniserăm pur și simplu în necunoscut. Am urcat străzile orașului, dar nu ne-a luat foarte mult să găsim o bătrînică, una care ne-a agățat de la poartă, așa că ne-am pomenit foarte repede în camera de oaspeți a unei case care avea o terasă imensă cu vedere la mare. Prețul ni s-a părut indecent de mic. Am stat aproape zece zile cu senzația că nu cheltuim de fapt nimic, am schimbat berea bugărească pe cocktail-uri colorate, cele pe care în Vama Veche nu ni le puteam permite, am mîncat tocănițe de scoici și cele mai bune salate, ne-am uitat după pisici și le am învățat drumurile diurne și nocturne, ne-au plăcut florile, peste tot flori, în curți și în ghivece, ne-am plimbat pe plajă pînă la Albena, unde am găsit o tristă stațiune comunistă gen Neptun. În ultima seară, bătrîna care ne-a găzduit ne-a invitat la masă, în curte, acolo ne-a prăjit hamsii și ne-a spus puținele cuvinte și expresii românești pe care le știa din Dobrogea natală, printre care și „copilul meu“, așa i-a zis fiului său bulgar, cel care avea „afacerea“ și care în ultima zi ne-a dus cu mașina pînă la punctul de trecere a frontierei, în schimbul a 20 de leva. La Vama Veche am mai rămas o noapte, am cheltuit mai mult decît în patru zile la Balcic. Între timp, prețurile din Bulgaria au mai urcat, nu mai sînt atît de mici, s-au „aliniat“ cumva cu cele românești.

La Balcic n-am mai ajuns. Însă între timp avem și o mașină, și nu-mi pot imagina nici o vară fără să trec de vamă și să străbat cel puțin 20-30 de kilometri pe șoseaua care te duce în Bulgaria „profundă“, printre ierburi înalte, de o culoare nedefinită, să trec pe lîngă satele încă aproape anonime ce nu s-au „dezvoltat“ ca 2 Mai, care devine din ce în ce mai mult o combinație hidoasă între un sat de pescari și o stațiune, cu vile urîte, ca niște cavouri, cu termopane, să mă opresc pe la coșmeliile ce se numesc magazine unde orice ban e bun – leul, leva sau euro – și de unde poți lua Kamenitza la pet, brînză telemea la cutie și alune prăjite și sărate, sau pe la tarabele improvizate cu roșii, ardei și pepeni păzite de babe care își fac apariția ca printr-un hocus-pocus din cîmp atunci cînd te apropii de marfa lor, apoi îți calculează prețul pe calculatoare vechi, lipite cu scotch. Și, în cele din urmă, să ajung undeva, n-are importanță unde, la Dalboka, la Cap Kaliakra, la Șabla, doar ca să am de unde mă întoarce. Anul acesta a fost Krapeț, exact cînd tot Facebook-ul se plîngea că „s-a stricat“ Krapețul, „deja se transformă într-o a doua Vama Veche“. Ce să se strice? Un sat amărît, cu multe case ce par nelocuite, plin de ciulini, cu un „centru“ marcat de un oficiu poștal din vremuri preistorice, un drum cu hîrtoape pînă la mare, cu doi măgari, un camping care pare tabără de vară de la Mahmudia din anii ’80, o plajă uriașă, cu un nisip curat – fără mucuri de țigară (apropo, în Vama Veche, înainte să pun un prosop pe plajă am început să adun mucuri, am strîns 67 de mucuri pe 2 mp, le-am numărat înainte să le duc grămadă la un coș) –, o apă fără pamperși care plutesc în derivă, trei beach bar-uri, e adevărat, dar fără muzică la maximum, doar cîteva mese la care să stai și să bei o bere. Ce să se strice? Că înainte erau aici trei oameni și acum sînt 50? Probabil că totul se „va strica“ la un moment dat, chiar și România noastră din Bulgaria. Probabil că mereu vom ajunge prea tîrziu ca să ne bucurăm de niște locuri despre care cei de dinaintea noastră spun că erau minunate. Probabil că – vorba unui prieten – ne-am născut prea tîrziu pentru orice. Însă pînă cînd totul se va transforma în praf, mie îmi mai rămîne această mare bulgărească din nord sau poate această mare românească din sud, după care voi tînji încă un an de-acum încolo.

Foto: wikimedia commons