Unicități

Publicat în Dilema Veche nr. 759 din 6-12 septembrie 2018
Cum am trăit Păltinișul jpeg

Cred că am descris scena în jurnalul meu parizian (Insula cetății, Curtea Veche, 2005): pe holurile Sorbonei, studenți români lipiseră (la începuturile anilor ’90) afișul unei conferințe despre Nae Ionescu, prezentat drept le professeur de Mircea Eliade. Niște francezi sardonici subliniaseră în text, cu semne de exclamare, taman acel articol hotărît („le“) persiflînd astfel provincialismul unui obicei de care n-am scăpat nici azi și pe care – inspirat de Andrei Vieru – l-aș numi sindromul șefului de trib. Ce-i amuza pe francezi? Ipoteza că Eliade avusese un singur dascăl. Ei vedeau în această sugestie reductivă un comportament primitiv: e imposibil, peste timp, să nu le dai dreptate… Pe scurt, sindromul șefului de trib pleacă de la ideea că – în absolut oricare domeniu al spiritului, de la umanioare, pînă la științele tari – nu contează decît vîrful absolut, cu care ne imaginăm că străpungem granițele, fandînd recuperator înspre o eterică „universalitate“. Mesajul transmis urbi et orbi sună cam așa: „Nu avem noi prea multe genii – oricum, nu cîte aveți voi, occidentalii –, însă avem cu singuranță cîte unul în oricare disciplină“. Nu i avem pe Schubert, Mozart, Beethoven sau Wagner, dar iată că nu ne lipsește un Enescu. După cum ne putem lăuda pe toată planeta (dacă nu e vorba să i achiziționăm public lucrările) cu un Brâncuși. Nu vom omite nici faptul că, printr-un Eminescu, ne am învrednicit de un loc în Republica mondială a Literelor.

Primul rezultat al acestui tip de selecție exclusivă, convențional orientată spre culmea singulară a fiecărui teritoriu cultural, este, firește, relativa neglijare a tututor celorlalți creatori români demni de acest nume. Evident, deși avem un Eminescu, un Vuia (și tot așa), îi citim, audiem sau privim și pe ceilalți literați, compozitori sau artiști plastici, dar o facem mereu sub pavăza acestor marcaje mitice, specifice (poate) culturilor mici. E aici și un decupaj care chiar face din noi o cultură mică, deși sîntem o cultură medie, care – în ultimii 150 de ani – a produs (acasă sau în exilul atît de obișnuit al creatorului român) un peisaj simbolic prost exportat și subestimat intern, mai ales din motivul că asociem actul cultural semnificativ cu prosperitatea și dezvoltarea economică de care nu prea ne-am bucurat. În anii ’80, aveam un Noica. Așa cum sugeram, paradigma aceasta pompos-complexată funcționează de minune și azi, cu efecte consolator-castratoare.

Sindromul șefului de trib e asociat (sau măcar asociabil) cu pulsiunea noastră spre regimuri autoritare („cum nu vii tu, Țepeș doamne?“), precum și cu mania „olimpismului“, care decupează excelența de orice altceva, izolînd-o într-un soi de buncăr etanș. Nu-i prea greu să vezi că obsesia vîrfului mesianic sau charismatic traduce lenea de pe traseu: să vină o soluție unică și gata făcută! O minune! Nu contează categoria ca atare (cu legile ei de creștere și de interpretare, în vederea unei scări axiologice), așa cum nu ne impresionează oricine nu se află pe vîrful oricărui podium. Precursorii, competitorii nenorocoși sau epigonii n-au decît să dispară în uitarea noastră virtuoasă, calată pe exaltarea supremă a „numărului 1“. În sfera culturală, marota culminației solitare e relativ stabilă. În celelalte domenii sociale, ea ne ajută să dăm vina (la timpul potrivit) pe un singur om: noi te-am făcut, noi de vom demola într-o cascadă de sudălmi demitizante, arătîndu-ți că ești singurul vinovat (de vreme ce ai fost unicul personaj omnipotent). Aici, dorul idolatru al zeității încarnate se combină în doi timpi cu pasiunea colectivă a iresponsabilității.

M-aș bucura să depășim un asemenea mod tribal de gîndire. Spiritual vorbind, tocmai cuvîntul „idolatrie“ (folosit adineauri adjectival) dovedește că nu e în regulă să nu mai vedem pădurea din cauza copacilor și să îngăduim fixații unilaterale, în loc să percepem fenomenul cultural ca pe un tablou multidimensional, dinamic și plin de potențiale descoperiri retroactive. Cu un mic efort, am putea chiar respira într-o democrație a valorilor… 

Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.

14432651257 2f5a92d0bd k jpg
Pădurea și parcul
Acolo, în pădure, realizezi că tu ești un musafir, primit acolo cu îngăduință, și că este cazul să nu rămînă urme ale trecerii tale.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
De ce urăsc statul român?
Profesorul Aurel Romilă, care a murit recent, spunea că cele mai multe dintre bolile psihice ni se trag de la societatea în care trăim.
p 19 jpg
Mizele vulgarității
O miză a vulgarității ar fi vizibilitatea, tradusă prin „rating” – și e suficient să ne uităm la rețetele emisiunilor de așa-zis divertisment de la televiziunile comerciale românești, pentru a înțelege de ce este atît de mult folosită.
p 20 Sfintul Serafim din Sarov WC jpg
Delir cu complicaţii religioase
Nu e oare de rîs scenariul fantast al „războiului sfînt” împotriva unui Occident care ar ameninţa, cu otrava lui, bastionul rus, refugiu al valorilor tradiţionale?
Theodor Pallady jpeg
Interludiu confesiv
Fetișul desacralizării a devenit atît de tiranic încît nu mai permite nici veracitatea blasfemiei sau defularea ironică.
Zizi și neantul jpeg
Setea
Siropul, de altfel, combinat cu apă de la chiuvetă, era unul din deliciile aleatorii ale copilăriei mele.
p 24 M  Plesu 2 jpg
Cu ochii-n 3,14
Cum ar fi un parteneriat al Poștei și cu HoReCa?
Zizi și neantul jpeg
Alarme, sonerii, zgomote… – din alte vremi
Aproape vii, ceasurile ne umpleau singurătățile.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
#metoo? În România?! Să fim serioși!
Nu cred că există vreo femeie, cel puțin din generația mea, care să nu fi trecut măcar o dată în viață printr-o experiență de hărțuire sexuală
p 20 N  Steinhardt jpg
N. Steinhardt despre creștinismul firesc
Creștinismul devine un regim natural al vieții, un accent care însoțește gesturile cele mai mărunte ale cotidianului.
Polul jpg
Colonialism și misionarism
Reconcilierea dintre colonialism și misiunea creștină internațională este foarte complexă.
p 24 S M  Georgescu jpg
Cu ochii-n 3,14
A ajuns acasă rîzînd, a rîs toată noaptea și nu s-a oprit nici a doua zi (joi), nimic neputîndu-i pune capăt veseliei.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
În ochii ei era dragoste, multă dragoste
Cît de repede se petrecea totul, fără să analizezi, fără să-ți pui întrebări, fără să te gîndești la un viitor, erau ca niște fire care se înșiră, apoi se deșiră, ca o lumînare care se aprinde undeva în noapte, arde întîi viu, apoi mocnit și se stinge de la sine.
Un album studiu al bisericilor transilvane jpeg
Un album-studiu al bisericilor transilvane
Textul are sobrietate ştinţifică, devotament faţă de documentarea monumentelor şi a vieţii religioase care le-a modelat şi care s-a modelat, de-a lungul timpului, în jurul verticalei lor.
Theodor Pallady jpeg
Tiparul și Cartea cărților
Nu știu să se fi publicat la noi, pînă acum, o asemenea panoramă a edițiilor tipărite ale Sfintei Scripturi de pe orice meridian și în mai toate limbile cunoscute.
Zizi și neantul jpeg
În mulțime
Oamenii prezenți erau animați de entuziasm, dar de unul mai blînd, mai difuz.
Visez parcaje subterane jpeg
Visez parcaje subterane
Locuitorii la bloc ar trebui să-și privească cartierul ca pe propria curte și să lase mașinile la bulevarde, pentru a se bucura de natură.
Cu ochii n 3,14 jpeg
Cu ochii-n 3,14
Un bărbat de 60 de ani a mers la dentist pentru o plombă și a ajuns la urgență direct în operație, pentru că a înghițit capul frezei care-i scormonea dintele.
Oh salvie levănțică iasomie trandafir jpeg
Oh salvie levănțică iasomie trandafir
La început, l-am întîlnit pe Mircea Anghelescu ca profesor, în Amfiteatrul „Bălcescu“.
Zizi și neantul jpeg
Din mers, „mici” bucurii
Bucuria trece dincolo de tine și o-mpărtășești, involuntar în general, și celorlalți.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Privirea lui Chateaubriand
Memoriile au fost proiectate – cum altfel? – pentru posteritate, dar ca o voce de dincolo de mormînt.
Filosofie și muzică  Gabriel Marcel jpeg
Filosofie și muzică. Gabriel Marcel
Muzica este așadar, în mod primordial, nu un obiect al gîndirii, ci un mod al ei.
Cu ochii n 3,14 jpeg
Cu ochii-n 3,14
...mai mulți americani au murit înecați cu lăptuci decît mușcați de șerpi și de crocodili, combinat.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Speranța moare ultima?
Mereu m-am întrebat dacă speranța care poate aduce cu sine un soi de idealism în a privi lucrurile din jurul tău folosește într-adevăr la ceva.

Adevarul.ro

image
Implicaţiile distrugerii crucişătorului Moskva, nava amiral a flotei ruse la Marea Neagră | adevarul.ro
Atacul asupra crucisatorului Moskva", nava-amiral a flotei ruse la Marea Neagra, are valoare simbolica si militara, spune profesorul Michael Petersen, citat de BBC. Nava ...
image
Topul celor mai valoroase monumente istorice lăsate în ruină. De ce nimeni nu le-a îngrijit VIDEO | adevarul.ro
O multime de monumente istorice faimoase din judetul Hunedoara nu au mai fost ingrijite si restaurate de mai multe decenii.

HIstoria.ro

image
Victimele stalinismului, investigate de un medic român incoruptibil
lexandru Birkle a participat la investigarea gropilor comune cu victimele stalinismului, găsite de administraţia germană a Ucrainei în orașul Viniţa, precum și în localitatea Tătarca de lângă Odessa.
image
Una dintre cele mai crude și spectaculoase metode de execuție
Călcarea sau strivirea de către un elefant este o metodă de execuție sau de tortură mai puțin cunoscută de-a lungul istoriei, deși a fost practicată până în secolul al XIX-lea.
image
Graffiti: artă sau vandalism?
De-a lungul istoriei sale zbuciumate, acest gen artistic a reprezentat mereu un subiect fierbinte, pus la zid și supus dezbaterilor din societate. Este bun sau rău graffiti-ul?