Unicități
Cred că am descris scena în jurnalul meu parizian (Insula cetății, Curtea Veche, 2005): pe holurile Sorbonei, studenți români lipiseră (la începuturile anilor ’90) afișul unei conferințe despre Nae Ionescu, prezentat drept le professeur de Mircea Eliade. Niște francezi sardonici subliniaseră în text, cu semne de exclamare, taman acel articol hotărît („le“) persiflînd astfel provincialismul unui obicei de care n-am scăpat nici azi și pe care – inspirat de Andrei Vieru – l-aș numi sindromul șefului de trib. Ce-i amuza pe francezi? Ipoteza că Eliade avusese un singur dascăl. Ei vedeau în această sugestie reductivă un comportament primitiv: e imposibil, peste timp, să nu le dai dreptate… Pe scurt, sindromul șefului de trib pleacă de la ideea că – în absolut oricare domeniu al spiritului, de la umanioare, pînă la științele tari – nu contează decît vîrful absolut, cu care ne imaginăm că străpungem granițele, fandînd recuperator înspre o eterică „universalitate“. Mesajul transmis urbi et orbi sună cam așa: „Nu avem noi prea multe genii – oricum, nu cîte aveți voi, occidentalii –, însă avem cu singuranță cîte unul în oricare disciplină“. Nu i avem pe Schubert, Mozart, Beethoven sau Wagner, dar iată că nu ne lipsește un Enescu. După cum ne putem lăuda pe toată planeta (dacă nu e vorba să i achiziționăm public lucrările) cu un Brâncuși. Nu vom omite nici faptul că, printr-un Eminescu, ne am învrednicit de un loc în Republica mondială a Literelor.
Primul rezultat al acestui tip de selecție exclusivă, convențional orientată spre culmea singulară a fiecărui teritoriu cultural, este, firește, relativa neglijare a tututor celorlalți creatori români demni de acest nume. Evident, deși avem un Eminescu, un Vuia (și tot așa), îi citim, audiem sau privim și pe ceilalți literați, compozitori sau artiști plastici, dar o facem mereu sub pavăza acestor marcaje mitice, specifice (poate) culturilor mici. E aici și un decupaj care chiar face din noi o cultură mică, deși sîntem o cultură medie, care – în ultimii 150 de ani – a produs (acasă sau în exilul atît de obișnuit al creatorului român) un peisaj simbolic prost exportat și subestimat intern, mai ales din motivul că asociem actul cultural semnificativ cu prosperitatea și dezvoltarea economică de care nu prea ne-am bucurat. În anii ’80, aveam un Noica. Așa cum sugeram, paradigma aceasta pompos-complexată funcționează de minune și azi, cu efecte consolator-castratoare.
Sindromul șefului de trib e asociat (sau măcar asociabil) cu pulsiunea noastră spre regimuri autoritare („cum nu vii tu, Țepeș doamne?“), precum și cu mania „olimpismului“, care decupează excelența de orice altceva, izolînd-o într-un soi de buncăr etanș. Nu-i prea greu să vezi că obsesia vîrfului mesianic sau charismatic traduce lenea de pe traseu: să vină o soluție unică și gata făcută! O minune! Nu contează categoria ca atare (cu legile ei de creștere și de interpretare, în vederea unei scări axiologice), așa cum nu ne impresionează oricine nu se află pe vîrful oricărui podium. Precursorii, competitorii nenorocoși sau epigonii n-au decît să dispară în uitarea noastră virtuoasă, calată pe exaltarea supremă a „numărului 1“. În sfera culturală, marota culminației solitare e relativ stabilă. În celelalte domenii sociale, ea ne ajută să dăm vina (la timpul potrivit) pe un singur om: noi te-am făcut, noi de vom demola într-o cascadă de sudălmi demitizante, arătîndu-ți că ești singurul vinovat (de vreme ce ai fost unicul personaj omnipotent). Aici, dorul idolatru al zeității încarnate se combină în doi timpi cu pasiunea colectivă a iresponsabilității.
M-aș bucura să depășim un asemenea mod tribal de gîndire. Spiritual vorbind, tocmai cuvîntul „idolatrie“ (folosit adineauri adjectival) dovedește că nu e în regulă să nu mai vedem pădurea din cauza copacilor și să îngăduim fixații unilaterale, în loc să percepem fenomenul cultural ca pe un tablou multidimensional, dinamic și plin de potențiale descoperiri retroactive. Cu un mic efort, am putea chiar respira într-o democrație a valorilor…
Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.
