Înțelepciunea locuirii. In memoriam Aurelian Trișcu

„Dar dacă mai presus de case se află cerul și omul, binele și iubirea, pentru ce gîndești atît de des la ele? Le crezi sanctuar pentru o parte din cer, pentru om, pentru iubire? Ori poate pentru că, asemenea altora mulți, te naști și mori (dacă ai noroc) într-o casă? Sau fiindcă îți amintești contururile încăperii în care te-ai trezit într-o dimineață de demult, în raza de soare din oglinda unui dulap Biedermeier. Bunica îi deschide/închide ușa ca să te trezești în glumă și în lumină. Te face părtaș la o joacă pusă la cale. Descifrezi unghiuri știute, scrinul, perdeaua prinsă în brățări lucitoare și dimineața care începe, ea însăși, să se plimbe prin cameră.“ Sînt rînduri din introducerea pe care arhitectul Aurelian Trișcu (1924-2018) a scris-o cu mai bine de un deceniu în urmă la cartea sa despre Cuvinte și case. Recitindu-le acum, cînd el nu mai e printre noi, am retrăit emoția de a-i fi în preajmă în chip minunat. I-am gustat din nou eleganța și abia perceptibila ironie și, înainte de toate, mi l-am reamintit ca prezență mereu atentă la ceilalți: blînd, afectuos, drept în cuvînt.

Cei care l-au cunoscut ca profesor, ca președinte al Comisiei monumentelor sau ca membru al Fundației Sighet, sau în numeroase alte împrejurări ale vieții sale fecunde, îi pot compune, fără îndoială, un portret infinit mai complet. Prețuit, admirat, ascultat, chemat să susțină în situații dificile cauza patrimoniului și a bunei locuiri, el oferea dozajul just de rigoare și subtilitate, care era, de fapt, alchimia sa lăuntrică. De altfel, așa am și avut șansa de a-l cunoaște, alături de admirabila sa soție, doamna Ianola, ca voce a înțelepciunii, a moderației și a unei sensibilități umane de o rară altitudine. A fost o vreme cînd ne întîlneam des în spațiul uneia dintre ctitoriile sale durabile, biserica și, mai apoi, mănăstirea Stavropoleos, împreună cu pictorul Paul Gherasim, față de a cărui intransigență, nu mai puțin afectuoasă, prezența domnului Trișcu era o blîndă și delicată balanță. A fi în preajma lor, în curtea bisericii, a fost o școală care pe noi, cei mai tineri, veniți din orizonturi diferite, mai cuminți sau mai răzvrătiți, ne-a marcat cu sigiliul acestei nobleți.

Răsfoind paginile cărții pe care am primit-o din mîinile sale, îi regăsesc nuanțele, ritmul, inflexiunile. Cuvintele sale despre case îi restituie miraculos privirea și îi transmit mai departe prezența: „scara umană stabilește legături între om și casă, un raport între dimensiunile corpului uman și dimensiunile construcției. Multe se schimbă cu vremurile, dar unele măsuri se păstrează de secole și omul cunoaște aceste măsuri: treptele pe care pășește, parapetele, balustrada pe care își sprijină mîna, înălțimea mesei de lucru. (…) Te simți, într-adevăr, bine în foișorul unei case țărănești, în care spațiul te învăluie corespunzător dimensiunilor tale. Și acum, după ce am văzut că arhitectura împrietenește, cuprinzînd în sine foarte diferite valori, și că scara, de asemenea, stabilește adeseori bune legături, poate nu greșim gîndindu-ne cu bunăvoință că, sub un acoperămînt mai presus de arhitectură, se pot împăca păreri care par deocamdată destul de departe unele de altele“. Privire nostalgică? Irenism utopic? Nicidecum. Ci moderația rafinată a celui care prețuia întruchipările cele mai diverse ale arhitecturii și dorea să le înțeleagă mereu în relație cu vocația omului, „chemat să zidească“. Este, cu siguranță, și alegerea de a fi de partea măsurii umane ca sens peren al construirii. Dragostea sa pentru case era expresia acestei înțelepciuni a locuirii, însoțită de virtuți care fac viața împreună nu doar posibilă, ci și plăcută, frumoasă, împlinitoare. A locui înseamnă a fi în relație cu ceilalți, a dărui și a primi, a deschide spațiul con-viețuirii, a respecta spiritul locului. Domnul Trișcu a știut să transmită, prin întreaga sa făptură dreaptă și discretă, că arhitectura este o artă care nu poate fi desprinsă, dacă vrea să dureze, de bine și de frumos și, astfel, de sensul transcendent al vieții.

Bogdan Tătaru-Cazaban este cercetător în istoria religiilor. Cea mai recentă carte publicată este Corpul îngerilor. Fragmente dintr-o istorie a ierarhiilor cerești (Humanitas, 2017).