Gînduri răzleţe despre monumentele bucureştene
Reflectînd asupra monumentelor bucureştene şi a destinului acestora, aş face cîteva observaţii personale.
● Monumentele bucureştene sînt cele mai vii monumente: se mişca liber prin spaţiu şi, uneori, mai şi mor, ajungînd la topit.
● Lupa Capitolina a dat un tur de oraş şi, cînd a ajuns de unde plecase, locul nu mai era acelaşi. Ghinion balcanic. Ea vine de la Roma şi nu cunoaşte obiceiurile noastre. Fiecare amplasament avea inconvenientul lui. În scuarul din Piaţa Dorobanţilor, sub copaci, nu o observau decît riveranii, care se întrebau mereu care din gemeni lipseşte, pentru că, la intervale regulate, unul din ei era furat. Odată, cînd Primăria s-a mişcat mai greu, dispăruseră amîndoi, iar lupoaica parcă îi căuta din priviri. În Piaţa Romană nu-i mai fura nimeni, căci era prea riscant, printre automobile care rulau cu suta la oră.
● Pînă şi statuile de la Universitate au plecat de-acolo, atunci cînd Gheorghe Lazăr şi Spiru Haret au văzut că guvernul a condamnat învăţămîntul românesc la subzistenţă şi s-au dus la Parlament să protesteze. Apoi s-au întors, într-un deşert de piatră, unde se organizează bîlciuri pe la spatele lor.
● Bronzul lui Carol I s-a mutat în statuia lui Lenin, aruncată cu faţa în jos îndărătul gardului de la Mogoşoaia, pentru o vreme, alături de cea a lui Petru Groza. După un timp, pe arătătorul uriaş al lui Lenin a apărut o tăietură decisă de flex, nefinalizată. Apoi au dispărut amîndoi, undeva, în custodia Poliţiei. Ar trebui consultat Ovidiu ca să ne clarifice pe cine a supărat aşa de tare Carol I.
● Noua statuie a lui Carol I, destul de asemănătoare cu originalul lui Mestrovici, n-ar fi rea dacă pietonalul din faţa bibliotecii n-ar trece fix pe sub coada extrem de ridicată a armăsarului călărit de rege, de unde te aştepţi ca în orice secundă să-ţi pice în cap ditamai balega din bronz. Perspectiva urbană de sub fundul calului asupra palatului regal este o nouă modalitate autohtonă de a reliefa virtuţile monarhiei în relaţie cu subiecţii mărunţi care, dacă suferă de gîlci, trebuie să meargă la dispensar, nu la rege. Sîntem republică, nu-i aşa? Ca Franţa. Misterul persistă: de ce s-o fi ridicat coada calului, în raport cu originalul?
● De fapt, situaţia e clară: ne plac spaţiile publice şi monumentele altora, dar nouă nu ne prea trebuie. Pentru că alţii le-au făcut întrucît ei practicau cultul morţilor. Îi luau pe lari şi penați oriunde se mutau, li se rugau. La noi cresc bălării în cimitire şi se şterge vopseaua pe cruci. Acolo scriau genealogii, la noi a patra generaţie îndeobşte dispare în negura timpului. Acolo reparau casa trainică făcută de strămoşi, la noi stricau casa de chirpici făcut de părinte pentru a o înlocui cu una la fel, dar nouă. Şi de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere. Egiptenii făceau statui acum 5000 de ani, grecii acum 3000, romanii acum 2500, iar noi am început de 150 de ani şi ce-am făcut în prima sută am topit cît am putut în următorii 50 şi acum sîntem iar la 0 (sau aproape zero, pentru că n-au stricat comuniştii chiar tot ce-au găsit, avem eroi sanitari şi aviatori neînregimentaţi politic şi a scăpat şi Cimitirul Bellu).
Nu ne pricepem şi nici nu ne dorim. În fond, de ce ne-am dori cînd iese ce iese după ’89? Avem troiţe la care nu poţi traversa să pui o floare, la Universitate. Avem „Crucea secolului“ a lui Paul Neagu izolată de nici nu ştii ce e, dacă nu ştiai dinainte. Mutată şi ea într-un amplasament nou, golit de semnificaţia cu care fusese învestit de artist rondul Pieţei Charles de Gaulle. Avem copac trăsnit lîngă ţeapa secolului, avem piramida din gresie în cinstea lui Dani Huwe, avem o a doua statuie a lui Mihai Viteazul, la Regimentul de gardă, şi, recent, începuserăm să dezmembrăm mausoleul din Parcul Carol. Avem şi pe Traian, nud, cu un fel de monstru de sinteză daco-roman în braţe, pe treptele Muzeului Naţio-nal de Istorie a României. De curînd, a dispărut şi el, cedînd probabil tentaţiilor Centrului Vechi, deşi edilii spun că au luat statuia să o repare (s-a furat coada lupoaicei, şi nu o dată).
Dar să nu ne pierdem optimismul: românul e inventiv, adaptabil şi arde etapele. Să nu se mire nimeni cînd, peste 500 de ani, o să ştim şi noi să facem statui, monumente, memoriale, mausolee şi să le şi înţelegem semnificaţia. Adică să le trăim.
Asta dacă nu se mai schimbă regimul între timp şi băgăm iarăşi cocs în topitoriile de statui.
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.
