Dileme peste dileme

Revista noastră a lansat în luna aprilie un concurs de eseuri pentru liceenii din toată țara. Tema pentru prima etapă a fost „Țara mea“. Am primit cîteva sute de eseuri, care mai de care mai interesante și le mulțumim tuturor celor care au intrat în concurs. Dintre ei, au fost selectați 25 de autori care au fost invitați să intre în finală. Vom publica în paginile revistei cîteva dintre eseurile cîștigătoare. Pe pagina noastră de Internet le veți putea găsi pe toate. (Redacția)

O adolescentă de 15 ani care nu are experiență în eseurile de acest tip, dar care își dorește mult să învețe să le scrie bine, să susțină că cea mai mare problemă a țării ei nu este corupția politicienilor? Plauzibil. Pentru mine, nu este nici lipsa de fonduri, în nici un caz; nici demagogia. Pentru mine, rețeta cocktailului de ignoranță și nepăsare care suprasaturează poporul român nu este nici elaborată, nici administrată de către conducători. Conducătorii se folosesc la maximum de ea, însă nu este o creație a lor. Cetățenii aleg să-l consume zilnic, nesiliți de nimeni. Reactivitatea și spiritul civic dispar în neant. Devizele „Lasă, că o fi bine“ şi „O fi cumva pînă la urmă“ guvernează viețile unor milioane de români.

Iarna lui ’17. „Acasă-i cald şi bine, dar eu strig și pentru tine!“, scria, cu litere stîn-gace, pe pancarta mea. O țineam deasupra capului de vreo cîteva ore, fără să mă doară brațele. Mă durea altceva, ceva dinăuntrul meu, ceva nedefinit. Aveam 14 ani și băteam străzile Aradului împreună cu alte șapte mii de oameni. Paradoxal, era liniște. Sau poate eram prea afundată în gîndurile mele, în confuzie și într-o uimire stranie. De vreo cîteva zile, încercam să-mi explic ce înseamnă ignoranța. Auzeam cuvîntul acesta de cîteva ori pe zi, însă nu reușeam să mă lămuresc cum se poate ajunge la un asemenea grad de hibernare morală a milioane de indivizi.

Mi-aş dori ca toți cetățenii să aibă parte de experiența pe care am trăit-o la protestele din iarna lui 2017. A fost cea mai frumoasă seară a vieții mele, cu tot gerul aspru care se strecura prin geaca mea trendy. Cred că a avut un impact atît de mare deoarece am simțit că sînt de față, în mod concret, la scrierea istoriei. Auzisem tot felul de povestiri despre Revoluția din ’89, însă în acea zi participam la o Revoluție a mea, a omului modern, una paşnică, ce m-a impresionat. M-am simțit plină de energie, în mijlocul mulțimii fremătătoare. Venisem ca la un simplu marş, nu mă așteptam la o manifestație atît de plină de însemnătate. În noaptea aceea am realizat că îmi doresc să înțeleg ce înseamnă ignoranța și ce efecte are ea asupra unei națiuni fragile precum țara mea.

Cîteva zile mai tîrziu, mintea îmi propune un joc. Oare care ar fi rezultatul punerii în balanță a pesimismului și optimismului? Mă uit pe talerul din stînga mea și văd munți de ignoranță, nepăsare, prejudecăți și minciună. Văd demersuri ale unor oameni atît de parşivi, care pentru a-şi salva propriile piei se consideră deasupra legii, modificînd-o. Văd indiferența, disprețul şi refuzul de a acționa spre binele poporului. Atîția oameni care, odată ajunși la putere, subestimează vigilența populației. Mii de oameni care pleacă în străinătate în speranța unei vieți mai bune, ziduri groase de răutate în loc de empatie, neadevăruri implantate adînc în gîndirea cetățeanului de rînd. Exemple negative la tot pasul. Oameni atît de maleabili moral, încît politicienii îi pot atrage de partea lor precum sînt atrași țînțarii de lumină.

Mutîndu-mi privirea spre dreapta, zăresc pe taler sute de invenții ale unor tinere genii. Inteligență, bunătate, ospitalitate. Oameni care au puterea de a-și recunoaște propriile greșeli, tăria de a fi de partea dreptății cînd toți cei din jurul lor sînt martori mincinoşi. Jurnaliști străini, ce sfidează eticheta, bloggeri care duc o luptă asiduă cu dezinformarea, oameni de o valoare inestimabilă inspirînd generații de tineri. Dascăli care fac onoare sistemului de învățămînt bolnav, antreprenori luptînd cu toate piedicile pe care le întîlnesc din partea unui sistem care le este potrivnic, oameni care încearcă să ungă rotițele adormite ale țării noastre. Bătrîni pe care munca îi face tineri, scriitori premiați în străinătate. Spirit civic excepțional, oameni care luptă pentru cauza lor cu resurse inepuizabile, acte de filantropie aproape inimaginabile, cîntăreți cărora nu le este frică să se angajeze într-o luptă împotriva ignoranței, avînd ca arme versuri bine gîndite.

Atîtea numere, grafice, statistici. Nu mi doresc nicidecum să fac o analiză a țării mele, ci povestea ei. O poveste văzută prin ochii unei adolescente care încearcă să înțeleagă fenomenul de care e cuprinsă România. Sîntem atît de mulți, însă atît de singuri, îngropați în propriile gînduri, grăbiți, nepăsători la ceea ce e în jurul nostru. Preferăm să tratăm ulterior decît să prevenim, zicală demonstrată de procentajele minuscule de oameni care vin la vot – în contrast cu numărul mare de protestatari. Luptăm fiecare pentru micile noastre victorii și ne întristăm cînd nu ne iese ceva. Visăm mult, tot timpul, la o țară ca afară. Însă e nevoie de ceva mai mult decît o scînteie, un catalizator. Acel ceva care să fie capabil să spargă crusta groasă de aspecte negative. Acel ceva care o să facă din România o țară cu politicieni corecți, vizionari, al căror unic scop să fie bunăstarea colectivă. Cu pădurile seculare prețuite, cu faună ocrotită, cu turism înfloritor (care să asigure mult mai mult decît 1% din PIB), cu spitale care să aibă aparate funcționale, cu autorități pregătite pentru orice vitregie a naturii. Cu vise îndrăznețe făcute posibile aici, în țara mea – o alta ipostază a țării mele, dedesubtul aspectelor negative care le eclipsează pe cele pozitive. Cu populația care azi vede în autorități bau-bau-ul suprem, iar mîine să își fi găsit un aliat de nădejde în ea. Însă cel mai mult și cel mai mult, îmi doresc să existe respect față de fiecare cetățean în parte. Poporul este o instanță mereu trează, care nu trebuie lăsată deoparte. Îmi doresc ca oamenii să nu mai fie închiși în propria bulă, în propria iluzie a unei vieți prospere și fericite. Îmi doresc atît de multe lucruri – unele sună irealizabil – însă visele acestea nu sînt numai ale mele.

După protestele din iarnă, am stat tot mai des pe gînduri. M-a intrigat procentul de 5% din populație care a participat. Pe lîngă mine treceau razant știrile legate de abrogarea ordonanței pentru care am ieșit în stradă, însă nu mă mai puteam gîndi la nimic altceva decît la ignoranță. Încă nu-i dădusem de capăt. Ce anume determină un cetățean să devină atît de inert? Ce anume îl face să devină ținta perfectă pentru politicienii aflați în goană după susținere, chiar dacă aceasta e oarbă? Din ignoranță se va naşte nepăsarea. Maladie și mai gravă decît prima, aceasta determină o somnolență şi mai accentuată la nivel moral și o senzație constantă de bine, indiferent de situație. Nepăsarea este aliatul preferat al luptătorilor pentru putere.

Nu înțelegeam și încă nu o fac: de ce conducătorii nu descurajează ignoranța și indiferența, ci se folosesc de ea? În loc să se angajeze într-o luptă acerbă împotriva acestor mari probleme, cei care chiar au puterea și resursele necesare să o facă profită de ele de parcă ar fi niște atuuri. Indiferența intervine și în „cercurile de sus“ – căci ce altceva te-ar putea determina să-ți neglijezi importantele atribuții pentru o efemeră bogăție? O mînă de oameni responsabili nu pot trezi din picoteală o întreagă națiune. Din fericire, tot mai multe persoane se trezesc. După decenii de somn netulburat sub soarele indiferenței, oamenii se dezmeticesc. Noua generație se maturizează. 

La această dilemă nu găsesc un răspuns concret. Cred că singura soluție vine din interiorul fiecăruia. Conștiința de cetățean e o voce slabă, greu de luat în seamă, însă nu tăcută. România, țara mea, poate deveni ceea ce toți ne-am visat. Țara mea e țara transformărilor, iar o astfel de transformare trebuie să fie inițiată înainte de a fi prea tîrziu. Eu îmi doresc ca zelul meu să acopere măcar puțin din golul lăsat de cei care au ales să rămînă în dulcea tăcere a ignoranței. Îmi doresc o Românie care să funcționeze la potențialul ei maxim. La trecutu-mi mare, îmi doresc un mare viitor. 

Anastasia Bălan are 15 ani și este elevă la Colegiul Național „Moise Nicoară“ din Arad.

Foto: Andrei Ivan