Pe tărîmul mafiei italiene

Este sfîrșit de august, iar în Lecce, un orășel din sudul Italiei, au loc pregătiri pentru festivalul închinat patronului cetății: Sf. Orontius – primul episcop al orașului. În Piazza Sant’Oronzo a fost ridicată o structură metalică, albă, plină cu beculețe, o reproducere la scară mică și parcă croșetată a unei catedrale.

Pe pavaj, un pictor desenează cu cretă portretul Sfîntului Orontius și diferite scene din viața episcopului. Pe străduțele lăturalnice s-au întins cîteva tarabe, mini-tîrguri, fără o temă anume. Găsești aici de la obiecte vechi, de anticariat, la ceramică, ceasuri, sau tarabe pline cu dulciuri ori fructe uscate. Tîrgurile nu par a avea neapărat un scop turistic. Nu există, de pildă, nici suveniruri Made in China, nici obiecte „tradiționale“. Se vînd, în mare, obiecte de uz casnic, care par mai degrabă destinate locuitorilor decît turiștilor.

Festivalul este deschis, în prima zi, cu o procesiune religioasă, solemnă, în care locuitorii poartă pe umeri statui ale Sfîntului Orontius, procesiune urmată de o slujbă ținută la Catedrala din Lecce.

Odată cu lăsarea întunericului, în piațetă sînt aprinse toate luminile, iar centrul capătă un aer de sărbătoare multicoloră, fără a avea însă nimic ostentativ. Într-un chioșc apar cîțiva muzicieni, toți îmbrăcați la patru ace. Se adună mulțimea, se așteaptă venirea dirijorului și primele acorduri. Nu se știe încă ce muzică este aleasă. Întreb o doamnă dacă vor fi canțonete și-mi vine în minte cîntecul care nu-mi dă pace de zile bune: „Bella Ciao!“ Doamna îmi zîmbește amuzată și-mi spune că nu, nu crede – și că, oricît de vesel ar suna, cîntecul la care fac referire este totuși unul trist, asociat cu mișcarea de rezistență a italienilor din cel de-al Doilea Război Mondial.

În timp ce așteptăm muzica, mă uit la oameni și mă las îmbătată de atmosfera din jur. Unii sînt îmbrăcați de seară, doamne în rochii lungi și elegante, domni în costume, alții, casual, în blugi și tricou. Pe deasupra mulțimii pestrițe zboară și cîteva baloane cu Mickey -Mouse. Deși străzile sînt pline de oameni, nu este nici hărmălaie și nici rost de îmbrînceală. Remarc normalitatea sărbătorii care pare să continue traiul de zi cu zi al orășelului din sudul Italiei. Și simt mușcătura invidiei cînd mă gîndesc la stridentele festivisme care au loc în București.

Concertul începe. O italiancă din fața mea, după ce a așteptat nerăbdătoare vreo 15 minute, pleacă, gesticulînd nițel iritată: „Hai mai sus, aici se cîntă doar clasic“, străzile sînt pline de muzică și trubaduri, așa că ai de unde alege. Puțin mai încolo dai chiar peste un grup de tineri care dansează breakdance – una dintre puținele scene care au contrastat cu imaginea de oraș tradițional și extrem de catolic.

Mă las dusă de mulțime, savurînd ceea ce, pentru localnici, pare a fi ceva obișnuit, dar pentru turiști, un motiv de a-și mări ochii cît cepele, în speranța că vor capta cît mai mult, iar imaginile se vor întipări pentru totdeauna în minte. Și chiar în suflet.

Pe un trotuar, la două tarabe scoase în fața prăvăliilor, doi croitori își așteaptă clienții: îți brodează, la lumina felinarelor, pe loc, numele. Pe batiste, șorțuri de bucătărie, prosoape sau bavețici – clientul alege. Peste tot, magazinele sînt deschise. Mici ateliere de ceramică sau de pictură. Doi artiști, bronzați, pe la 50 de ani, cu părul alb și cămăși desfăcute la piept, dezbat aprins ceva politic, cu cîte o țigară de foi și un pahar de vin în mînă, fiecare în fața propriei dughene. În spatele lor stau tablourile. Încă o dată remarc faptul că nici acestea n-au, de fapt, nimic turistic în ele. Nu găsești imaginile superbelor plaje sau ale ulițelor pietruite, ci mai degrabă artă modernă.

Prin mulțime trec, alături de cîțiva Sfinți Orontius, acoperiți de luminițe, vînzători ambulanți de turtă dulce, baloane sau vată de zahăr.

Pe frontispiciul unei frizerii scrie mare, ca un soi de avertisment dantesc: „Mai di lunedi“ – „Niciodată luni“, un soi de motto al acelui dolce far niente italian, care în sudul Italiei pare aproape palpabil.

Nu doar în Lecce, dar și în celelalte orașe din Puglia, simți, ca turist, lentoarea vieții. Parfumul vechi al clădirilor, care nu sînt nici dărăpănate, dar nici recondiționate, cu ziduri scorojite cît să prindă patina timpului, străduțele înguste, terasele cu cîteva mese pe trotuar, toate par că s-au opus, alături de locuitori, cu ostentație, modernizării și turismului sălbatic. Nu vezi supermarket-uri grandioase sau clădiri ultramoderne, în schimb ești întîmpinat pretutindeni de prăvălii mici, cu firme scrise de mînă, buticuri de croitorie la minut (care îți repară pe loc costume de baie), vezi balcoanele pline de flori sau de rufe, de la care vecinii sporovoiesc vesel sau chiar își fac cumpărăturile de la vînzătorii ambulanți, iar în minte ți se reface un întreg mozaic al imaginilor din vechile filme italiene. Aici timpul pare a se fi oprit în loc.

Deși nu pare că se dau în vînt după turiști, atitudinea italienilor față de străini este una extrem de prietenoasă. Zîmbesc și sînt dornici să te facă să te simți bine, însă nu într-un mod ostentativ. Prietenia italienilor are ceva nobiliar în ea, e ca și cum ți-o oferă, nu o cerșesc. La o terasă, chelnerul, auzind că sîntem din România, ne spune că prietena lui ne este compatrioată și participă la un show TV. Ne propune, așadar, un troc: să intrăm pe site-ul emisiunii, să-i dăm cîte un vot, iar la schimb, el ne va da un rînd de free-shots. După ce ne-am achitat de partea noastră de înțelegere, italianul, fericit, a lăsat sticla întreagă pe masă.

Prin ochii turistului, orășelele din sudul Italiei par mici bule de paradis, iar viața locuitorilor o continuă dolce vita. Inutil să menționez sentimentul care m-a încercat, stînd la o terasă și savurînd un cappuccino: cum ar fi să trăiești acolo pentru totdeauna? În Lecce, locul unde, aveam să aflu că, în urmă cu 35 de ani, într-o seară de Crăciun, a luat ființă una dintre cele mai noi organizații mafiote din Italia, Corona Sacra Unita.

Și mai aveam să aflu că, în spatele imaginii de tihnă și viață fără griji pe care ți-o faci ca turist, în sudul Italiei viața nu este deloc una idilică, fiind de fapt partea Italiei covîrșită de sărăcie extremă, denumită ironic și „Grecia Italiei“. Cum este posibil ca Paradisul din ochii turistului să fie de fapt un Iad economic pentru locuitorii săi?

Pe de o parte, vorbim despre mentalitatea oamenilor, extrem de religioși, extrem de tradiționaliști, extrem de ostili modernizării. Mulți, meseriași din tată în fiu, au mizat pe micile lor afaceri și prăvălii, în detrimentul corporațiilor și industrializării. În zilele noastre însă, copiii lor refuză să mai continue tradiția familiei, preferînd să plece, în nord sau în alte țări. Să facă bani și să aibă o viață diferită de cea a părinților.

Pe de altă parte – și poate cea mai importantă frînă în dezvoltarea economică a sudului – este prezența în zonă a celor mai puternice organizații mafiote. Cosa Nostra, în Sicilia, Camorra, în Napoli, ’Ndrangheta, în Calabria, și mai tînăra Corona Sacra Unita, în Puglia.

Paolo Pinotti, profesor de economie la Universitatea Bocconi din Milano, este de părere că activitățile grupurilor mafiote au contribuit, în timp, la sărăcirea sistematică a sudului. Creșterea criminalității, a corupției, constrîngerea micilor proprietari de afaceri să plătească bani pentru protecție, deturnarea de fonduri, toate au dus la un derapaj atît la nivel economic, cît și social.

„Grupurile de crimă organizată au consecințe profunde asupra economiei, căci pe lîngă costurile sociale și psihologice evidente, rata crescută a criminalității și activitățile ilicite distrug o parte din stocul de capital social și uman, a cărui alocare poate fi denaturată, prin infiltrările organizațiilor criminale în economia publică și în sfera politică. Din perspectivă dinamică, aceste fenomene duc la creșterea riscului și a incertitudinii mediului de afaceri, ceea ce, la rîndul său, poate împiedica procesul de dezvoltare și poate reduce pe termen lung rata de creștere a economiei.“

În plus, în studiul său The Economic Costs of Organized Crime, profesorul face referire la regiunile Puglia și Basilicata, zone care înregistraseră o creștere economică similară cu zonele din nord, înainte de anii ’70, cînd erau încă neatinse de afacerile grupurilor de crimă organizată, dar mai apoi, după ce organizațiile mafiote mari s-au extins în mare parte din sud, depășind Sicilia, Campania și Calabria, această creștere economică s-a deteriorat, ajungîndu-se la o scădere care pare acum de neoprit.

Căci în prezent, în spatele peisajelor, al mării verzi, al plajelor de vis, în spatele tihnei și dulcii vieți pe care o simți ca turist, Italia de sud ascunde de fapt multă sărăcie și mult șomaj. Cifrele estimează că 70% din șomerii din Italia provin din sud, unde, de asemenea, 8,5% din familii se află în stadiul de sărăcie extremă. Adică nu își pot permite bunuri și servicii de bază, care să le asigure un standard de viață acceptabil – conform datelor ISTAT (Istituto Nazionale di Statistica), din 2016.

Cu toate acestea, spiritul italian, vivacitatea și optimismul înving la plecare. Trecînd de la iluzia turistului la realitatea localnicilor, întreb un vînzător dintr-o tutungerie despre situația economică din Lecce și din sudul Italiei, în general. Primesc un zîmbet și o vorbă: „La noi se zice că dacă cei din nord au banii, noi, cei din sud, avem sufletul“.

Foto: S. Giurgeanu