Noi și Marx

De ce își amintesc contemporanii că, în urmă cu 200 de ani, Trierul îl dădea pe Karl Marx? Pentru că încă înainte de a muri, în 1883, Marx avea să aparțină Europei, iar după 1917 lumii întregi? Pentru că și-a pus iscălitura pe o serie de lucrări care, deși îmbibate cu porniri spre violență, promiteau rețeta celui mai bun viitor, depășind astfel optimismul iluminismului leibnizian? Sau pentru că un fiu al evreimii prusace s-a preschimbat în reprezentant al antisemitismului economic și religios? Ori pentru că în 1968, adică în urmă cu 50 de ani, Marx se năștea din nou, de data aceasta în afara contingențelor istorice? Iată cîteva posibile repere ale unui moment față de care, refuzînd indiferența, ne vedem obligați să identificăm o abordare dincolo de pasiuni. Ne place sau nu, comemorăm nu doar evenimente istorice, ci și persoane. În acest caz, nașterea persoanei este în sine cît un eveniment, căci pornirea firească ține de domeniul contrafactualului: cum ar fi arătat lumea dacă nu se năștea Karl Marx?

Pe 5 mai, la Trier, comemorarea bicentenarului s-a consumat în două evenimente distincte (sesizate corect de către Ion Vianu în „Sărbătoriri la Trier“, Observator cultural, nr. 922): dezvelirea statuii lui Karl Marx, cu o înălțime de puțin peste patru metri, primită cadou de la China comunistă, și discursul președintelui Comisiei Europene, Jean-Claude -Juncker, în Bazilica Sf. Constantin. Deosebirea dintre cele două evenimente care se circumscriu bicentenarului e important să fie arătată întrucît primul se face în considerarea persoanei, iar al doilea poartă, mai curînd, asupra operei. La prima vedere, identificarea unei poziții echilibrate față de bicentenar trebuie să țină seamă de distincția între persoană și operă. În cazul lui Karl Marx, perechii persoană-operă trebuie să i se adauge, cu necesitate, și moștenirea. Nu mulți sînt cei în jurul cărora se țese, de-a lungul timpului, o posteritate atît de controversată, atît de pătimașă, încît să bulverseze uneori iremediabil orice tentativă de a analiza cerebral persoana și opera. E suficient să ne amintim că anul trecut, cînd s au împlinit 500 de ani de la momentul 1517, s-a vorbit despre evenimentul Reformă, cîte ceva despre persoana lui Martin Luther și aproape nimic despre istoriografia construită în jurul reformatorului. Ce să mai spunem de centenarul de la Revoluția Rusă al cărui epicentru a fost definit de eveniment, persoana lui Lenin fiind cvasi-absentă? Ca persoană, fiul Trierului a avut, negreșit, o viață. Ca autor, acestuia i se datorează opera și, totodată, o aproape nesfîrșită interpretare, fie în sens academic, fie în cel politic.

Am spus că dezvelirea statuii s-a făcut în considerarea persoanei. Felul nepotrivit în care receptarea persoanei în posteritate se amestecă cu decizia de a o comemora sau nu în public poate fi arătat în diferența de abordare față de Luther-Lenin și Marx. Asemănarea dintre M. Luther și V.I. Lenin ține de consens, iar deosebirea vizează conținutul acestui consens. Așa cum puțini s-ar împotrivi omagierii artistice în cazul lui Luther, deși petele antisemitismului virulent deranjează, tot astfel nimeni n-ar îndrăzni să primească, cel puțin în spațiul Europei, un omagiu adus lui Lenin. Marx e cumva un caz aparte. Ciumă pentru unii, mumă pentru alții, acesta a stîrnit reacții emoționale și rareori analize moderate. Cred că lucrurile s-ar prezenta altfel dacă am abandona posteritatea acestuia și am adopta drept criteriu al posibilei omagieri publice distincția dintre competență și morală, cu precizarea că numai viața morală justifică omagierea publică. Deci valoarea operei (care ține de aprecierea competenței) și, cu atît mai puțin, succesul operei (care definește posteritatea) nu sînt de natură să îndreptățească albirea unei vieți trăite în afara rigorilor morale.

Florin Poenaru în „Viața lui Karl“ (Criticatac.ro, 15 mai 2018) și Paul Johnson în „Karl Marx: «proferînd blesteme enorme»“ (Intellectuals, 1988 și 2002, Editura Humanitas) sînt doi autori care pornesc de la aceeași întrebare: „Ce relevanță are traiectoria biografică a lui Marx […] pentru contextul propriilor noastre biografii“, respectiv „în ce măsură [Marx] este îndreptățit să sfătuiască omenirea cum să-și organizeze viața?“ Răspunsul diferă. Pentru Poenaru, „Faptul că Marx a făcut din propria existență terenul analizei și reflecției asupra acestora e, poate, unul din motivele pentru care bicentenarul nașterii sale rămîne relevant“. Pentru Johnson, „tipul de dictatură personală conceput pentru sine a fost pus efectiv în practică, cu niște consecințe incalculabile pentru omenire, de către cei mai importanți continuatori ai săi, Lenin, Stalin și Mao Zedong“.

Dincolo de întrebare și răspuns, mult mai interesante sînt argumentele. Metoda aleasă de F. Poenaru constă în readucerea personajului „la scară umană“, ceea ce înseamnă „reistoricizarea traiectoriei istorice concrete a personajului Karl Marx și a relațiilor sociale și emoționale în care acesta a trăit și a scris“ și apoi în „traversarea multiplelor mistificări ideologice care s-au acumulat în jurul personajului, atît printre susținătorii, cît și printre detractorii săi“. O primă sugestie pe care, de bună seamă, ar fi profund nedrept să o combați este că, în cazul lui Marx, viața personală și opera se întrepătrund. Nu e obligatoriu ca acest lucru să se întîmple. Un caz contrar ar fi, potrivit lui Roland Clark (Sfînta tinerețe legionară. Activismul fascist în România interbelică, Polirom, 2015), Petre P. Panaitescu, un om cu certe angajamente legionare și, totodată, un autor de lucrări istorice realizate potrivit exigențelor de obiectivitate ale cercetării științifice. Cu alte cuvinte, în aceeași persoană au coabitat un om cu opțiuni politice dictatoriale și un autor de operă științifică, astfel că nu s-a produs nici un transfer de la opțiunile omului către standardele auctoriale. Tot la fel crede și P. Johnson: viața a infuzat opera.

Cum se face însă că aceeași întrebare și aceeași metodă conduc la concluzii atît de diferite? Ne vom da seama că faptele care definesc viața, iar, în perspectivă, alcătuiesc biografia beneficiază de un tratament aparte. Bunăoară, Poenaru sugerează că „Viața lui Karl“ a fost construită deliberat, ca efect al propriilor „opțiuni antiburgheze“: „Marx și-a sacrificat cariera și viața familiei sale pentru o idee în care credea: analiza temeinică a sistemului capitalist în vederea organizării luptei politice pentru depășirea acestuia“, încăpățînarea fiindu-i încă și mai lăudabilă cu cît „reprezenta o opțiune extrem de marginală, fără mare ecou, fără beneficii și cu un cost existențial uriaș“. Incongruențele din viața lui Marx (un convivial care se certa cu furie, agitator comunist a cărui viață s-a consumat numai la birou, un soț și tată iubitor care și-a înșelat nevasta și nu și-a recunoscut un copil etc.) sînt prezentate mai curînd în cheie romantică. Johnson susține că în Marx subzistă trei ipostaze – poet cu înclinații apocaliptice, ziarist cu „reacții scurte, la obiect și relevante“, respectiv moralist „plin de o dorință arzătoare de a crea o lume mai bună“, tustrele înfășurate de „o voință enormă“. De aici a rezultat „un formidabil scriitor și revoluționar“ care, contrar propriilor pretenții, „era antiștiințific“. Paradoxul pe care Florin Poenaru nu-l sesizează, dar care la Paul Johnson apare bine conturat este că, în ciuda vieții de cercetător pe care a dus-o, Marx „nu era interesat să descopere adevărul, ci doar să-l proclame“. Consecința asupra operei este majoră, căci există cel puțin trei „procurori“ academici care au dovedit frauda din opera lui Marx. Bruno Hildebrand (1848) a dovedit falsificarea surselor pe care autorul Marx le folosește în mod intenționat. Acestuia i-au urmat doi cercetători de la Cambridge care, timp de cinci ani (1880-1885), au cercetat felul în care documentele oficiale apar citate în Capitalul, arătînd că cel de-al optulea capitol („Ziua de muncă“) care, potrivit lui Johnson, este și cel mai important reprezintă „falsificare deliberată“. În sfîrșit, W.O. Henderson și W.H. Chaloner (1958) au arătat frauda cuprinsă și în cartea lui Engels Situația clasei muncitoare din Anglia pe care Marx își va fundamenta analiza condițiilor de muncă din capitalism. Așadar, rechizitoriul lui Marx conține patru capete de acuzare referitoare la materialul citat: este perimat, se oprește doar asupra acelor ramuri ale industriei în care condițiile de muncă erau grele, utilizează rapoartele inspectorilor de stat care descriu condițiile grele, deturnează scopul acestor rapoarte – întocmite pentru a prezenta o situație în vederea ameliorării, ele sînt folosite pentru a argumenta teza că sistemul capitalist este incorigibil. Cercetarea lui Marx, în răspăr cu exigențele de bază ale moralității, prezintă falsificări deliberate, omisiuni. În aceste condiții, opera și viața nu sînt rezultatul unor opțiuni antiburgheze ori al strădaniilor minții, ci al caracterului. Potrivit lui Johnson, în personalitatea lui Marx se amestecă indistinct „gustul pentru violență, apetitul pentru putere, inabilitatea de a mînui banii și tendința de a-i exploata pe cei din jur“. Referitor la ultima trăsătură de personalitate, congruentă cu un egoism feroce, este șocantă observația că în toate cercetările sale pentru analiza capitalismului „a dat peste multe exemple de muncitori prost plătiți, dar nu a reușit să descopere unul care să nu primească nimic. Și totuși un astfel de lucrător a existat, chiar în propria lui gospodărie“: devotata servitoare Helen Demuth care i-a dăruit un copil pe care nu l-a recunoscut și nu l-a întîlnit niciodată. Nici nu s-ar fi știut că este progenitura lui Marx dacă Engels, pe patul de moarte, nu i-ar fi dezvăluit acest lucru fiicei Eleanor, care „își considera tatăl ca fără pată“. Paradoxal, primul demolator al mitului moral construit de contemporani și de posteritate lui Marx a fost chiar Engels. Așadar, de la Marx, apărătorul muncitorilor prost retribuiți, muncitoarea Helen Demuth n-a primit nici un sfanț.

Avînd în vedere aceste reconstituiri etice ale „Vieții lui Karl“, ar fi legitimă omagierea publică a acestuia sub forma unor producții artistice? Desigur, locul moral ocupat de Marx nu e la fel de bine conturat precum în cazul altor persoane. Cum Marx nu a fost Hitler sau Pol Pot, nu a fost însă nici Maica Tereza ori Mahatma Gandhi. Prin urmare, totul ține de proporție și de stil. Sub aspectul omagierii artistice, un bust la Trier, cu ocazia bicentenarului, ar fi fost probabil exagerat să fie refuzat. Dar o statuie, și încă una care depășește de cel puțin două ori statura unui om foarte înalt, într-un mod care amintește de omniprezentele statui ale lui Kim Ir Sen din Coreea de Nord, reprezintă o exagerare și o inadecvare cu ideea că în spațiul public trebuie omagiate doar persoanele cu o existență cît mai morală cu putință. Ne putem închipui că Maica Tereza va fi înjurat și ea, dar ce mai contează acest lucru în fața întruchipării „bunului samaritean“? Imaginea unor oameni minusculi, cu capetele ridicate, care trag de acoperămîntul roșu ce învăluie o statuie uriașă reprezentînd un om cu intenții morale bune, dar cu fapte concrete cel puțin discutabile și cu metode nepotrivite, sugerează un peisaj aproape orwellian și, orice s-ar spune, o stridență. De aici și pînă la a face din acest eveniment un teren de confruntare între progresiști și conservatori, între europeniști și antieuropeniști/iliberali, este o cale lungă, ce n-ar merita să fie străbătută. 

Nicolae Drăguşin, doctor în filozofie, este lector universitar la Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir“ din Bucureşti.