Noi și Marx

Publicat în Dilema Veche nr. 755 din 9-15 august 2018
Noi și Marx jpeg

De ce își amintesc contemporanii că, în urmă cu 200 de ani, Trierul îl dădea pe Karl Marx? Pentru că încă înainte de a muri, în 1883, Marx avea să aparțină Europei, iar după 1917 lumii întregi? Pentru că și-a pus iscălitura pe o serie de lucrări care, deși îmbibate cu porniri spre violență, promiteau rețeta celui mai bun viitor, depășind astfel optimismul iluminismului leibnizian? Sau pentru că un fiu al evreimii prusace s-a preschimbat în reprezentant al antisemitismului economic și religios? Ori pentru că în 1968, adică în urmă cu 50 de ani, Marx se năștea din nou, de data aceasta în afara contingențelor istorice? Iată cîteva posibile repere ale unui moment față de care, refuzînd indiferența, ne vedem obligați să identificăm o abordare dincolo de pasiuni. Ne place sau nu, comemorăm nu doar evenimente istorice, ci și persoane. În acest caz, nașterea persoanei este în sine cît un eveniment, căci pornirea firească ține de domeniul contrafactualului: cum ar fi arătat lumea dacă nu se năștea Karl Marx?

Pe 5 mai, la Trier, comemorarea bicentenarului s-a consumat în două evenimente distincte (sesizate corect de către Ion Vianu în „Sărbătoriri la Trier“, Observator cultural, nr. 922): dezvelirea statuii lui Karl Marx, cu o înălțime de puțin peste patru metri, primită cadou de la China comunistă, și discursul președintelui Comisiei Europene, Jean-Claude -Juncker, în Bazilica Sf. Constantin. Deosebirea dintre cele două evenimente care se circumscriu bicentenarului e important să fie arătată întrucît primul se face în considerarea persoanei, iar al doilea poartă, mai curînd, asupra operei. La prima vedere, identificarea unei poziții echilibrate față de bicentenar trebuie să țină seamă de distincția între persoană și operă. În cazul lui Karl Marx, perechii persoană-operă trebuie să i se adauge, cu necesitate, și moștenirea. Nu mulți sînt cei în jurul cărora se țese, de-a lungul timpului, o posteritate atît de controversată, atît de pătimașă, încît să bulverseze uneori iremediabil orice tentativă de a analiza cerebral persoana și opera. E suficient să ne amintim că anul trecut, cînd s au împlinit 500 de ani de la momentul 1517, s-a vorbit despre evenimentul Reformă, cîte ceva despre persoana lui Martin Luther și aproape nimic despre istoriografia construită în jurul reformatorului. Ce să mai spunem de centenarul de la Revoluția Rusă al cărui epicentru a fost definit de eveniment, persoana lui Lenin fiind cvasi-absentă? Ca persoană, fiul Trierului a avut, negreșit, o viață. Ca autor, acestuia i se datorează opera și, totodată, o aproape nesfîrșită interpretare, fie în sens academic, fie în cel politic.

Am spus că dezvelirea statuii s-a făcut în considerarea persoanei. Felul nepotrivit în care receptarea persoanei în posteritate se amestecă cu decizia de a o comemora sau nu în public poate fi arătat în diferența de abordare față de Luther-Lenin și Marx. Asemănarea dintre M. Luther și V.I. Lenin ține de consens, iar deosebirea vizează conținutul acestui consens. Așa cum puțini s-ar împotrivi omagierii artistice în cazul lui Luther, deși petele antisemitismului virulent deranjează, tot astfel nimeni n-ar îndrăzni să primească, cel puțin în spațiul Europei, un omagiu adus lui Lenin. Marx e cumva un caz aparte. Ciumă pentru unii, mumă pentru alții, acesta a stîrnit reacții emoționale și rareori analize moderate. Cred că lucrurile s-ar prezenta altfel dacă am abandona posteritatea acestuia și am adopta drept criteriu al posibilei omagieri publice distincția dintre competență și morală, cu precizarea că numai viața morală justifică omagierea publică. Deci valoarea operei (care ține de aprecierea competenței) și, cu atît mai puțin, succesul operei (care definește posteritatea) nu sînt de natură să îndreptățească albirea unei vieți trăite în afara rigorilor morale.

Florin Poenaru în „Viața lui Karl“ (Criticatac.ro, 15 mai 2018) și Paul Johnson în „Karl Marx: «proferînd blesteme enorme»“ (Intellectuals, 1988 și 2002, Editura Humanitas) sînt doi autori care pornesc de la aceeași întrebare: „Ce relevanță are traiectoria biografică a lui Marx […] pentru contextul propriilor noastre biografii“, respectiv „în ce măsură [Marx] este îndreptățit să sfătuiască omenirea cum să-și organizeze viața?“ Răspunsul diferă. Pentru Poenaru, „Faptul că Marx a făcut din propria existență terenul analizei și reflecției asupra acestora e, poate, unul din motivele pentru care bicentenarul nașterii sale rămîne relevant“. Pentru Johnson, „tipul de dictatură personală conceput pentru sine a fost pus efectiv în practică, cu niște consecințe incalculabile pentru omenire, de către cei mai importanți continuatori ai săi, Lenin, Stalin și Mao Zedong“.

Dincolo de întrebare și răspuns, mult mai interesante sînt argumentele. Metoda aleasă de F. Poenaru constă în readucerea personajului „la scară umană“, ceea ce înseamnă „reistoricizarea traiectoriei istorice concrete a personajului Karl Marx și a relațiilor sociale și emoționale în care acesta a trăit și a scris“ și apoi în „traversarea multiplelor mistificări ideologice care s-au acumulat în jurul personajului, atît printre susținătorii, cît și printre detractorii săi“. O primă sugestie pe care, de bună seamă, ar fi profund nedrept să o combați este că, în cazul lui Marx, viața personală și opera se întrepătrund. Nu e obligatoriu ca acest lucru să se întîmple. Un caz contrar ar fi, potrivit lui Roland Clark (Sfînta tinerețe legionară. Activismul fascist în România interbelică, Polirom, 2015), Petre P. Panaitescu, un om cu certe angajamente legionare și, totodată, un autor de lucrări istorice realizate potrivit exigențelor de obiectivitate ale cercetării științifice. Cu alte cuvinte, în aceeași persoană au coabitat un om cu opțiuni politice dictatoriale și un autor de operă științifică, astfel că nu s-a produs nici un transfer de la opțiunile omului către standardele auctoriale. Tot la fel crede și P. Johnson: viața a infuzat opera.

Cum se face însă că aceeași întrebare și aceeași metodă conduc la concluzii atît de diferite? Ne vom da seama că faptele care definesc viața, iar, în perspectivă, alcătuiesc biografia beneficiază de un tratament aparte. Bunăoară, Poenaru sugerează că „Viața lui Karl“ a fost construită deliberat, ca efect al propriilor „opțiuni antiburgheze“: „Marx și-a sacrificat cariera și viața familiei sale pentru o idee în care credea: analiza temeinică a sistemului capitalist în vederea organizării luptei politice pentru depășirea acestuia“, încăpățînarea fiindu-i încă și mai lăudabilă cu cît „reprezenta o opțiune extrem de marginală, fără mare ecou, fără beneficii și cu un cost existențial uriaș“. Incongruențele din viața lui Marx (un convivial care se certa cu furie, agitator comunist a cărui viață s-a consumat numai la birou, un soț și tată iubitor care și-a înșelat nevasta și nu și-a recunoscut un copil etc.) sînt prezentate mai curînd în cheie romantică. Johnson susține că în Marx subzistă trei ipostaze – poet cu înclinații apocaliptice, ziarist cu „reacții scurte, la obiect și relevante“, respectiv moralist „plin de o dorință arzătoare de a crea o lume mai bună“, tustrele înfășurate de „o voință enormă“. De aici a rezultat „un formidabil scriitor și revoluționar“ care, contrar propriilor pretenții, „era antiștiințific“. Paradoxul pe care Florin Poenaru nu-l sesizează, dar care la Paul Johnson apare bine conturat este că, în ciuda vieții de cercetător pe care a dus-o, Marx „nu era interesat să descopere adevărul, ci doar să-l proclame“. Consecința asupra operei este majoră, căci există cel puțin trei „procurori“ academici care au dovedit frauda din opera lui Marx. Bruno Hildebrand (1848) a dovedit falsificarea surselor pe care autorul Marx le folosește în mod intenționat. Acestuia i-au urmat doi cercetători de la Cambridge care, timp de cinci ani (1880-1885), au cercetat felul în care documentele oficiale apar citate în Capitalul, arătînd că cel de-al optulea capitol („Ziua de muncă“) care, potrivit lui Johnson, este și cel mai important reprezintă „falsificare deliberată“. În sfîrșit, W.O. Henderson și W.H. Chaloner (1958) au arătat frauda cuprinsă și în cartea lui Engels Situația clasei muncitoare din Anglia pe care Marx își va fundamenta analiza condițiilor de muncă din capitalism. Așadar, rechizitoriul lui Marx conține patru capete de acuzare referitoare la materialul citat: este perimat, se oprește doar asupra acelor ramuri ale industriei în care condițiile de muncă erau grele, utilizează rapoartele inspectorilor de stat care descriu condițiile grele, deturnează scopul acestor rapoarte – întocmite pentru a prezenta o situație în vederea ameliorării, ele sînt folosite pentru a argumenta teza că sistemul capitalist este incorigibil. Cercetarea lui Marx, în răspăr cu exigențele de bază ale moralității, prezintă falsificări deliberate, omisiuni. În aceste condiții, opera și viața nu sînt rezultatul unor opțiuni antiburgheze ori al strădaniilor minții, ci al caracterului. Potrivit lui Johnson, în personalitatea lui Marx se amestecă indistinct „gustul pentru violență, apetitul pentru putere, inabilitatea de a mînui banii și tendința de a-i exploata pe cei din jur“. Referitor la ultima trăsătură de personalitate, congruentă cu un egoism feroce, este șocantă observația că în toate cercetările sale pentru analiza capitalismului „a dat peste multe exemple de muncitori prost plătiți, dar nu a reușit să descopere unul care să nu primească nimic. Și totuși un astfel de lucrător a existat, chiar în propria lui gospodărie“: devotata servitoare Helen Demuth care i-a dăruit un copil pe care nu l-a recunoscut și nu l-a întîlnit niciodată. Nici nu s-ar fi știut că este progenitura lui Marx dacă Engels, pe patul de moarte, nu i-ar fi dezvăluit acest lucru fiicei Eleanor, care „își considera tatăl ca fără pată“. Paradoxal, primul demolator al mitului moral construit de contemporani și de posteritate lui Marx a fost chiar Engels. Așadar, de la Marx, apărătorul muncitorilor prost retribuiți, muncitoarea Helen Demuth n-a primit nici un sfanț.

Avînd în vedere aceste reconstituiri etice ale „Vieții lui Karl“, ar fi legitimă omagierea publică a acestuia sub forma unor producții artistice? Desigur, locul moral ocupat de Marx nu e la fel de bine conturat precum în cazul altor persoane. Cum Marx nu a fost Hitler sau Pol Pot, nu a fost însă nici Maica Tereza ori Mahatma Gandhi. Prin urmare, totul ține de proporție și de stil. Sub aspectul omagierii artistice, un bust la Trier, cu ocazia bicentenarului, ar fi fost probabil exagerat să fie refuzat. Dar o statuie, și încă una care depășește de cel puțin două ori statura unui om foarte înalt, într-un mod care amintește de omniprezentele statui ale lui Kim Ir Sen din Coreea de Nord, reprezintă o exagerare și o inadecvare cu ideea că în spațiul public trebuie omagiate doar persoanele cu o existență cît mai morală cu putință. Ne putem închipui că Maica Tereza va fi înjurat și ea, dar ce mai contează acest lucru în fața întruchipării „bunului samaritean“? Imaginea unor oameni minusculi, cu capetele ridicate, care trag de acoperămîntul roșu ce învăluie o statuie uriașă reprezentînd un om cu intenții morale bune, dar cu fapte concrete cel puțin discutabile și cu metode nepotrivite, sugerează un peisaj aproape orwellian și, orice s-ar spune, o stridență. De aici și pînă la a face din acest eveniment un teren de confruntare între progresiști și conservatori, între europeniști și antieuropeniști/iliberali, este o cale lungă, ce n-ar merita să fie străbătută. 

Nicolae Drăguşin, doctor în filozofie, este lector universitar la Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir“ din Bucureşti.

41580801101 373a7ea5c2 c jpg
Oamenii fac orașele
Paradigmei moderniste de producție a noilor cartiere, Jacobs îi opune observația directă și studiul la firul ierbii, sau la bordura trotuarului, a vieții urbane.
Zizi și neantul jpeg
Roți și vremuri
Trebuia să mănînci nu știu cîți ani numai iaurt și să economisești, să pui bani la CEC ca să-ți poți cumpăra o Dacie.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Aix-Les-Bains și tinerii francezi de 70 de ani (I)
În Aix zilele de vară se mișcă în ritm de melc, par nesfîrșite, exact ca acelea din vacanțele copilăriei.
E cool să postești jpeg
Tastatura sau creionul?
Este un avantaj real acest transfer al informațiilor direct pe dispozitivele elevilor?
p 20 WC jpg
Religiile manevrate de dictatori
Sîntem înconjuraţi de spaţii unde religia e folosită în beneficiul unor regimuri antiliberale: Rusia lui Putin, Turcia lui Erdogan, Ungaria lui Orbán.
Theodor Pallady jpeg
Discretul eroism al moderației
Nu prea cunoaștem opera românilor americani, iar numele care circulă simultan în cele două culturi provin cu precădere din zona umanistică.
p 23 Lea Rasovszky, Bubblegun of Sweet Surrender (Soft War) I  Codre jpg
„Războiul este doar «eu» și nici un pic «tu»” – artiștii și galeriile în timp de război
„Un fel de așteptare epuizantă la capătul căreia sperăm să fie pace.”
p 24 A  Damian jpg
Cu ochii-n 3,14
După ce, cu o săptămînă în urmă, doi lei au încercat zadarnic să evadeze din grădina zoologică din Rădăuți, un șarpe mai norocos a pătruns în Spitalul Orășenesc din Balș.
Zizi și neantul jpeg
Mare, pofte, necuprins
Tocmai ăsta era hazul vacanței: împletirea ciudată de pofte concrete și visări abstracte. Figurau, cu toatele, într-un meniu pestriț și cu pretenții.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Vacanțe de altădată
Nu pot vedea mai multe, însă sînt convinsă că au și bomboane străine sau ciocolată, poate că au și gume cu surprize.
E cool să postești jpeg
S-o fi supărat pe mine?
Ca să nu „supere” această societate, foarte multe femei ajung să fie prizoniere ale unor prejudecăți pe care și le autoinduc, perpetuîndu-le, uitînd de cele mai multe ori de ele însele.
p 20 Sf  Augustin WC jpg
De ce scandalizează creștinismul?
Scandalul creștinismului stă așadar în neverosimilul lui. Însuși Dumnezeu vorbește, dar nu o face ca un stăpîn.
setea de absolut convorbiri cu christian chabanis jpg
Setea de absolut
Atunci cînd am întrevăzut cîteva adevăruri esențiale este dureros să simțim că, în măsura în care vrem să le comunicăm oamenilor, ele capătă limitele noastre, impuritățile noastre, degradîndu-se în funcție de acest aliaj.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
O femeie din București a fost pusă sub control judiciar, fiind bănuită de săvîrșirea infracțiunii de înșelăciune prin vrăjitorie.
Edgar Allan Poe, circa 1849, restored, squared off jpg
Prăbușirea casei Usher
Una dintre cele mai emoționante descrieri de arhitectură din literatura universală este tabloul creionat de Edgar Allan Poe în debutul nuvelei „Prăbușirea casei Usher”.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cum e să pleci în vacanță bolnav și complet epuizat
N-am mai fost într-o vacanță parțial din cauza pandemiei, însă mai mult din cauza faptului că nu mi-am mai permis o vacanță.
p 20 Ierusalim, Muntele Templului WC jpg
Loc disputat
De curînd, la Ierusalim au izbucnit din nou – dar cînd au încetat? – tensiunile pe esplanada Cupolei Stîncii.
Theodor Pallady jpeg
Scurtă oprire în biblioteca perfectă
Cel mai adesea afli despre autorii de cărți din cărțile altor autori: circulația bibliografică prin notele de subsol asigură ventilația academică din care se compune tradiția intelectuală a oricărei societăți moderne.
Zizi și neantul jpeg
Mare, trenuri și geamantane
Senzația pe care o am călătorind cu trenul nu poate fi înlocuită cu nici o alta: poate și pentru că ești cu atîția oameni în preajmă, într-o lume mobilă, o lume care o reface, în mic, pe cea mare din exterior.
p 24 D  Stanciu jpg
Cu ochii-n 3,14
Numeroasele avertismente de furtună ale RO-Alert de săptămîna trecută, unul emis chiar în timpul spectacolului Rigoletto, de la Opera Națională din București, cînd pe scenă se auzea replica „Furtuna e aproape”, au provocat un val de glume și ironii.
Zizi și neantul jpeg
Veri și obiceiuri
Am mai fost parte a unor vizite ca din Enigma Otiliei în care erai „servit” fix cu așa ceva: dulceață într-un mic castron transparent, una-două lingurițe, cel mai des de cireșe amare, și apă într-un pahar trainic.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Un înger păzitor pentru fiecare – cum recuperăm anii ’90?
Pe vremea cînd lucram la o revistă cu pronunțate tente erotice care se vindea ca pîinea caldă, am cunoscut mai întîi un stripper, apoi un gigolo. Cu care m-am întîlnit pentru a scrie un reportaj.
p 19 WC jpg
Ce valoare mai au simbolurile naționale?
Există în România o serie de simboluri naționale care sînt mai mult sau mai puțin cunoscute, însă cu siguranță extrem de puțin vizibile.
p 20 WC jpg
Adevărul în oglindă
Ghicitura poate fi înțeleasă nu atît ca limită, cît ca o condiție de posibilitate a cunoașterii.

Adevarul.ro

image
Reacţii după şedinţa foto a lui Brad Pitt pentru GQ Magazine: „Arată ca un cadavru”
Desemnat în anii '90 cel mai sexy bărbat în viaţă de revista People, actorul Brad Pitt şi-a şocat fanii cu cea mai recentă şedinţă foto realizată pentru revista GQ, mai mulţi internauţi comentând că arată ca un cadavru.
image
Lacul căutat de zeci de mii de turişti pentru tratamente s-a colorat în roz. Explicaţiile cercetătorilor VIDEO
Pe lângă culoare, lacul emană şi un miros neplăcut. În fiecare an, aici vin zeci de mii de turişti la tratament. Specialiştii vin cu explicaţii.
image
CTP ne trezeşte la realitate: „Popovici? Dar de ce să mă simt mândru?“
Cristian Tudor Popescu a comentat, în stilul său caracteristic, performanţa lui David Popovici la Mondialele de nataţie, unde sportivul de 17 ani a cucerit două medalii de aur.

HIstoria.ro

image
100 de ani de show-uri culinare
În primăvara lui 1924 se auzea la radio primul show culinar, a cărui gazdă era Betty Crocker, devenită o emblemă a emisiunilor de acest gen și un idol al gospodinelor de peste Ocean. Puțină lume știa că Betty nu exista cu adevărat, ci era doar o plăsmuire a minților creatoare ale postului de radio.
image
„Uvertura” războiului austro-turc din 1715-1718
Războiul turco-venețiano-austriac dintre anii 1714-1718, cunoscut și drept Războiul Austro-Turc din 1715-1718, sau „Războiul lui Eugeniu de Savoia”, este primul din seria războaielor ruso-austro-turce din secolul XVIII.
image
Capitularea lui Osman Pașa
La 4/16 decembrie 1877, Carol îi scria Elisabetei că otomanii încercaseră pe data de 28 să iasă din Plevna luptând și construind un pod peste râul Vid, în zonă desfășurându-se bătălii cumplite. Carol s-a îndreptat imediat în acea direcție, în timp ce împăratul se dusese în centrul dispozitivului.