O poveste de început de lume
Am văzut de curînd filmul Call Me by Your Name: povestea splendidă a unei prime iubiri. În fapt, a singurei mari iubiri din viața lui Elio Perl-man, un tînăr de 17 ani, inteligent, cultivat, candid, bun, nesigur în fața pragului pe care urmează să îl treacă, cel al unor alegeri în nume propriu. Pare a fi un copil al Paradisului: are părinți perfecți, își trăiește vacanțele într-o comună din Italia anilor ’80 ai secolului trecut, înconjurat de livezi de piersici, muzică de -Bach, povești citite, în seri ploioase, de mama sa, studiile de arheologie ale tatălui său, mese cu prieteni și vecini, în care se discută politică, artă, istorie. Dar Elio se îndrăgostește de Oliver, un tînăr de 24 de ani, venit, cu o bursă, în casa familiei sale. Povestea lor de iubire are de înfruntat un singur obstacol major: timpul foarte scurt pe care îl au de petrecut împreună. (Şi, în surdină, fără tonuri grave, prejudecățile epocii.) Altfel, după cum spuneam, părinții lui Elio sînt excepționali: i au dăruit copilului, cu discreție și tact, iubire, sprijin, independență, cultură, dialog, impulsul de a explora teritorii vaste de cunoaștere umană și, nu în ultimul rînd, doza de încredere de care avea nevoie pentru a înfrunta temeri și prejudecăți greu digerabile.
Nu știu dacă filmul e bun sau rău, după canoanele criticii de specialitate. Dar e un film care a bîntuit mult mințile a milioane de tineri (heterosexuali sau gay) din întreaga lume. Le-am citit comentariile, unele candide, altele sufocate de emoție, cele mai multe dospind de propriile experiențe. Și-am reflectat la urmele pe care acest film le-a lăsat, poate, în fiecare dintre spectatorii săi, după cum le-a lăsat și în mine.
● Într-o conversație esențială cu Oliver, cea în care urmează să își mărturisească atracția erotică, Elio îi spune: „Nu știu nimic. Nu știu nimic din lucrurile care contează.“ Cuvinte simple, care dau măsura singurătății tînărului în fața alegerilor dramatice pe care le are de făcut: e singurătatea dinaintea primului pas spre maturizare. Un moment greu pentru el, pentru părinții lui, ca și pentru părinții oricărui tînăr aflat în preajma necunoscutului, a fricilor de dinaintea unor pași care par ireversibili. Privindu-i pe părinții lui Elio, îngrijorați, dar discreți, temători, dar hotărîți să riște totul pentru a-i dărui fiului lor libertatea de a se explora pe sine, îmi vine să spun că viața e în altă parte decît în lumea cărților de pedagogie, a rețetelor parentale, a consilierilor psihologice „experte“: acolo, față în față cu copilul tău, alături de el și de marile întrebări care vin asupra lui fără zăgaz, nimic din experiența de sute, de mii de ani a părinților din întreaga lume nu mai pare de folos. Acolo e frămîntare. Și sacrificiu, renunțare la prejudecăți, multă răbdare și multă sinceritate. Și mai ce? Și mai cum?
● Un profesor celebru de matematică afirma zilele trecute că „tinerii din ziua de azi sînt mai inteligenți, mai pregătiți pentru viață“, că digitalizarea este cheia esențială a învățării. Mai inteligenți? Poate. Dar mai pregătiți pentru viață? Dacă viața înseamnă mai mult decît un laptop și niște emoticoane, domnul profesor va avea surpriza să constate că tinerii de azi nu sînt altfel decît cei dintr-o Italie prăfuită de la sfîrșitul veacului trecut: au aceleași întrebări și neliniști (dialogul născut pe forumurile filmului, dialog între adolescenții lumii și Elio, adolescentul din secolul trecut, este unul incredibil de emoționant și candid). Ar putea fi totuși o diferență: adulții de azi știu mai puțin despre neliniștile noilor generații, ascunși cum sîntem toți în spatele clișeelor, tabletelor, profilurilor de pe Facebook.
● Cum spuneam, pe site-urile destinate filmului se exprimă zeci de mii de comentatori. Sute de mii. Toți, fermecați de o poveste de iubire, trăită scurt, intens, fără lest, fără prejudecăți: unii regretînd întîlnirea ratată cu Paradisul, alții tînjind după splendoarea lui și sperînd să mai aibă o a doua șansă. Comentatori tineri, maturi, adolescenți, fete, băieți, heterosexuali sau gay, credincioși sau atei, femei sau bărbați, negri sau albi, dintr-un colț sau altul al lumii, toți au recunoscut, în povestea lui Elio și a lui Oliver, puritatea și frumusețea unor zile aurorale, de început de lume. Probabil că Paradisul a existat, de vreme ce îl regăsim toți, în același fel, în toate poveștile frumoase, indiferent de diferențele mari sau mici dintre noi. Și probabil că a fi părinte nu înseamnă altceva decît a reuși să provoci și să întreții în memoria copilului tău amintirea unui timp perfect. Fără să uiți că va veni și un moment cînd îl va uita…
Maria Iordănescu este psiholog.
