Cantonul Jepi sau cum să te simți nemuritor

Publicat în Dilema Veche nr. 755 din 9-15 august 2018
Cantonul Jepi sau cum să te simți nemuritor jpeg

Erau două trasee mari și late care te duceau din Bușteni pînă pe platoul Bucegilor – Jepii Mici și Jepii Mari (mai sînt și altele, dar astea două sînt cele mai cunoscute). Ambele cu diferențe de altitudine de peste 1200 de metri – cu alte cuvinte, urci de crăpi. Pe Jepii Mici m-am aventurat o singură dată împreună cu părinții mei, aveam șase ani. Ne-am întors după aproape o oră, la prima porțiune cu lanțuri, mama a hotărît că nu era un traseu sigur pentru un copil. În schimb, Jepii Mari – Schiel-ul, cum i se mai spune –, triunghi albastru din Bușteni, l-am făcut cred că de cel puțin douăzeci de ori. E un traseu epuizant și aparent interminabil, pe care îl știu pe de rost, uneori îl visez noaptea în somn. De la Hotel Silva, intri în pădure, după care te desparți de traseul pantofarilor spre cabana Urlătoarea și începi să urci. Urci prin pădurea de fagi și mesteceni, îți apar înainte trunchiuri căzute peste care trebuie să sari sau să le ocolești, traversezi mai multe văi și rîpe, nu vezi stînca, nu încă, poteca pe alocuri surpată șerpuiește în serpentine, îți mai apare în cale un izvor, mai traversezi încă o vale și te simți fericit că te mai odihnești un pic, pentru că timp de vreo cinci minute cobori, ca mai apoi să urci din nou pieptiș, după vreo oră ai o primă deschidere, o fereastră a pădurii, îți apare Bușteniul undeva jos, îți dai seama cît de mult, ai urcat de fapt, te oprești, mai iei o gură de apă, poate mănînci un sandvici sau o piersică, triunghiul albastru o ia tot în sus, altă cocoașă, după care altă cocoașă. Îți dai seama că străbați muntele în zigzag și urci, tot urci, îți dai sufletul, e ultimul versant, pînă cînd ieși în sfîrșit pe pășunea alpină, cea cu relieful ei de fund e mare, dar tot nu se văd la orizont nici un canton, nici o cabana Piatra Arsă, sînt încă atît de departe… Totuși, ai parcurs trei sferturi din drum, ai ajuns în porțiunea numită „La scări“, stîncăraia și prăpastia sînt deja peste tot, ai grijă unde pui piciorul, îți tremură toți mușchii din cauza efortului depus pînă aici și, dacă e vară și cald, te bate soarele în cap pe platou, te avînți printre jnepeni cu ultimele puteri și, în sfîrșit, în fața ta îți apare Cantonul Jepi. Pe traseul funicularului care transporta lemne de pe munte către fabrica de hîrtie de la Buşteni, frații Schiel au găsit de cuviință să ridice un punct intermediar. În acest sens, în 1910, la altitudinea de 1960 de metri, se construiește Cantonul Jepi, devenit, în următorii ani, un punct de referință pentru turiști. „Cantonul Jepi (…) era folosit la nevoie și de turiști, pentru adăpost. Stă atîrnat pe margine de munte, asemenea cetăților medievale, fiind compus din parter, pod și pivniță, cu terasa din spate de care am vorbit, și ea atîrnată. În față, intrarea se face pe o scară cu patru trepte și are două ferestre, una în stînga ușii și cealaltă în dreapta.“

Cantonul Jepi este singura construcție de pe vîrful muntelui pe care o vezi atunci cînd treci cu trenul pe Valea Prahovei. Nu se văd cabane precum Babele ori Omu. Iar odată ajuns acolo după cele cinci-șase ore de urcuș, acest canton care îți răsare în față este absolut ireal. Desprins dintr-o altă lume. Pe vremuri, avea o mică terasă, de fapt un deck din scînduri de lemn, chiar deasupra hăului care îți dădea fiori, însă dacă îți aruncai privirea mai departe, întreaga vale a Prahovei se deschidea în fața ta. Stăteai acolo, cu picioarele atîrnate în gol, și te simțeai puternic, te simțeai nemuritor.

755 07 2 jpg jpeg

Am revenit la cantonul Jepi, după aproape douăzeci de ani. Am trișat. N-am urcat șase ore pe Schiel, nu mi-am dat sufletul, am parcat mașina la Piatra Arsă și am pornit-o agale împreună cu tatăl meu, Anton, spre canton, prin jnepeniș. De la Piatra Arsă faci maximum 20 de minute, urci pînă într-o culme, apoi cobori, printre jnepeni, snopi din pășunea alpină cu acea culoare nedefinită și, mai nou, vaci liniștite care pasc. Totul s-a schimbat de cînd șoseaua ajunge pînă sus, la 2000 de metri, orice gospodină se poate poza cu Sfinxul, orice pantofar șmecher poate ajunge la Cruce, poate atinge „obiectivul“ turistic. Muntele nu mai e ce-a fost, doar pentru inițiați. Oamenii își lasă mașinile aproape de Piatra Arsă, într-o parcare improvizată, și pornesc în pelerinaje spre Babele și mai departe spre Monumentul Eroilor.

Și totuși, nimic nu s-a schimbat pe platoul Bucegilor de cîteva mii de ani încoace. „Ce dor mi-era de relieful ăsta!“, spune taică-miu. O cărare de nisip, ca pe un fund de mare, pietre, unele perfect rotunde, de parcă ar fi fost șlefuite de valuri inexistente, iarba măruntă, flori mici și surprinzătoare, culmi teșite, soare care arde, nori care trec repede. Ești undeva deasupra lumii, dedesubt totul pare într-un acvariu.

Urcăm încet. „Parcă am o greutate pe inimă!“, spune Anton și se oprește. „Parcă nu reușesc să respir ca lumea“, spun eu și mă opresc. Două animale leneșe, citadine. Mergem unul după altul ca melcii, doar pasul și respirația. Doi pantofari în toată regula. Mai e mult pînă la canton? Facem un cot, începem să-l coborîm și-i vedem acoperișul portocaliu din cauza ruginei de care e mîncat, e chiar sub noi. Anton zice: „Ce rost are să mai mergem pînă acolo? Gîndește-te că trebuie să urcăm înapoi cocoașa asta!“ „Dar nu e mare scofală!“, zic eu, cu 30 de ani mai tînără. „Dacă tot am ajuns pînă aici…“

Ajungem la Cantonul Jepi, în paragină. Nici măcar puntea de lemn nu mai există, mai sînt cîteva scînduri putrede. Anton spune: „Eu, în locul tău, nu aș lua-o pe acolo!“ Rămînem pe tăpșan, respirăm. De jos tot vin tineri care au urcat pe Schiel, unii dintre ei par atît de proaspeți, ca după o plimbare pe Calea Victoriei. Sînt și două fete blonde, din Cehia. „Oare nu le-o fi fost frică să urce singure pînă aici?“, se întreabă Anton. Apoi sosesc gîfîind doi, un cuplu în jur de 50 de ani. Simpatici amîndoi, el spune că ar fi vrut să ia telecabina, dar era o coadă de cel puțin două ore și așa au luat-o în sus pe munte. Cum a fost poteca? Surpată? – întrebăm noi ca niște cunoscători, deși n-am mai făcut Schiel-ul de douăzeci de ani. „Nuu… e bună și e bun și marcajul!“, zice el. „Cît mai avem pînă la cabană?“ Taică-miu e vesel să explice: „Ah, maximum douăzeci de minute, ajungeți aici într-o culme unde sînt niște vaci și deja vedeți Piatra Arsă!“

Rămînem mult timp întinși pe tăpșan, în buza prăpastiei. Un tată și o fiică, apăsați de angoase total diferite, legate de vîrste diferite și totuși fericiți că au ajuns într un punct comun pe care nu l-au cucerit, dar în care măcar au ajuns împreună. Da, la Cantonul Jepi, într-o zi senină de vară, te poți simți într-adevăr nemuritor. Ultima senzație pe care am lăsat o acum acolo a fost cea din The Catcher in the Rye. Cu un superficial și îndepărtat know-how al Schiel-ului, am simțit nevoia să arunc frînghii spre oamenii care veneau de jos, din prăpastie, ca să ajungă în siguranță la Cantonul Jepi. Și dup-aia să le spun, cu un aer superior, de fost munțar: „Uitați vă în jur! A meritat tot efortul să urcați pînă aici!“

Cea mai bună parte din noi jpeg
Colecționarii de momente
Adun într-un colț de memorie momente aparent obișnuite, care mie îmi spun o poveste.
Zizi și neantul jpeg
Vechi obiceiuri (ne)sănătoase
Diferența dintre ea și Emma Bovary era că Tincuța știa, exact, granițele dintre lumea visării și cea a vieții de toate zilele.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Doar o plimbare prin cartier
De vreo două luni încoace, mi-am făcut un obicei – indiferent de vreme, în fiecare dimineață pe la ora 9, ies la o plimbare prin cartier.
E cool să postești jpeg
Sfîntul Grobian al politicienilor
Însă, dacă erodează încrederea cetățenilor, politicienii sînt ei înșiși cei care vor cădea în această groapă.
p 20 Carol cel Mare WC jpg
Creștinismul carolingian, între cultură și politică
Ei au introdus astfel o concepţie despre rolul religios al suveranului, care nu a încetat să fie revendicată mai tîrziu.
foto BTC DV bis jpeg
Credința ca experiență
E un mister al libertății, căci fiecare în conștiință poate spune de ce deschide sau de ce nu.
p 22 WC jpg
Pascalia, piatră de poticnire?
Tema este delicată și necesită explicații extinse pentru a înțelege cîștigurile, pierderile și riscurile unui demers de schimbare a Pascaliei.
p 24 I  Morosan jpg
Cu ochii-n 3,14
Habar n-am dacă așa ceva poate fi socotit un experiment reușit sau nu.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Schimbări și obișnuințe
Dacă nu ieși din casă nu se întîmplă nimic nou.
Zizi și neantul jpeg
Familie și mese
Am crescut, prin anii 1970, cu o definiție mai curînd Disney a familiei.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Copilul care recită poezia
Bine că măcar poeziile de slavă și preamărire au dispărut, însă nu se știe pînă cînd.
p 20 Kemal Kili‡daroglu WC jpeg
Pluralism religios: democratul turc şi monarhul englez
În Europa larg secularizată, monarhul englez a celebrat Polul divin şi universalitatea iradierii lui.
Theodor Pallady jpeg
Populus Dei
„Mediile bisericești înalte" au văzut în simpla adunare a laicatului un soi de reformă protestantă!
P2000594 1 jpg
Mai, RDW și București
RDW reușește, în fiecare an, să aducă în lumina reflectoarelor un număr impresionant de artiști, designeri și arhitecți
E cool să postești jpeg
Ne pierdem copiii?
„Noi, adulții, sîntem cei care dăm exemplu copiilor, iar azi acest exemplu e cel mai rău imaginabil cu putință.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
● Urmăriți derularea scandalului „The Romanian deal” în care e implicat fiul (cam pușlama, după părerea mea) președintelui Biden. Vor ieși la iveală lucruri incredibile! (S. V.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Plecări / Sosiri
Îmi place să-i văd pe oameni regăsindu-se.
Zizi și neantul jpeg
Pe geam
Geamul meu din Giurgiului doar dusese mai departe, pe scurtă durată, mitul Zînei Mării, jucîndu-se cu privirea mea.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Fără
„Un cappuccino fără cofeină, vă rog!”
E cool să postești jpeg
Jocul cu păpuși
Totuși, în ciuda mesajului care s-a dorit a fi o conștientizare a diversității corpurilor umane, copiii i-au spus „Barbie cea grasă”.
Natalia Manoilescu Dinu jpg
Inima și harul
Sfîntul Duh, în schimb, înflăcărează, cu o dragoste nemărginită pentru făpturile Sale, inima în care locuieşte.
p 20 Jaroslav Pelikan WC jpg
Păcat și predestinare
Omul are puterea de a păcătui sau de a nu păcătui; altminteri, el nu ar putea fi condamnat sau mustrat, sau povăţuit, sau chemat la judecată.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Mai mulți amici gurmanzi mi-au lăudat un nou restaurant nepalez din București; se cheamă – cum altfel? – „Casa Tănase”. (M. P.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Cine vă cumpără florile?
Ne găsim motivații desăvîrșite din punct de vedere arhitectural ca să nu recunoaștem că, undeva pe parcurs, n-am tras de cîrmă în direcția bună.

Adevarul.ro

image
Carla’s Dreams, criticat dur: „Răutăcios, antipatic, poate lipsit de educație, puțin fals și dezamăgitor”
Realizatorul a fost invitatul emisiunii realizate de Cătălin Măruță în cadrul căreia a acceptat să participe la rubrica „Spui tot sau îți ia gura foc?”.
image
Român păcălit în Turcia cu implanturi de păr. Țeapa este de mii de euro. „Ce scrie pe factură?“
Pățania unui român care s-a dus în Turcia să facă implant de păr a fost povestită pe Facebook de o rudă. Omul a fost înșelat cu mii de euro și acum nu mai știe cum să-și recupereze banii.
image
Boala neurologică rară de care suferă Celine Dion, explicată de un medic. „Transformă oamenii în statui”
Celine Dion a anunțat că și-a anulat actualul turneu mondial din cauza problemelor de sănătate pe care le are. Cântăreața celebră a anunțat la sfârșitul anului trecut că suferă de sindromul „Stiff Person Syndrome”, anulând astfel câteva date din turneul din Las Vegas.

HIstoria.ro

image
Autoportretul lui Vincent van Gogh: strategie de autovalidare?
Vincent van Gogh ajunge la artă târziu, la 28 de ani, după ce eșuase pe calea teologiei și a misionarismului și se consumase în istovitoare crize identitare.
image
„Dubletul seismic“ din mai 1990 - Ultimele cutremure majore care au afectat România în secolul XX
Pe 30 și 31 mai 1990, la doar câteva zile după primele alegeri libere (20 mai 1990), în România s-au produs alte două cutremure puternice. Fenomenul de la sfârșitul lunii mai a anului 1990 este cunoscut sub numele de „dublet seismic”.
image
De ce nu mai merg oamenii azi pe Lună? De ce în 1969 s-a putut și azi nu
În istoria omenirii, doar 24 de oameni au călătorit spre Lună, cu toţii fiind astronauţi în cadrul programului Apollo. Jumătate dintre ei au călcat pe suprafaţa singurului satelit natural al Pământului. Eugene Cernan şi Harrison Schmitt au fost ultimele persoane care au intrat în acest club select. Sunt mai bine de 40 de ani de când un pământean a păşit pe un alt corp ceresc decât Pământul. În ciuda proiectelor fantastice şi a progresului tehnologic înregistrat în ultimele patru decenii, oamenii