Casa ca reflexie
Doamnele cu o certă experiență de viață observau cu ușurință potrivirea dintre cuplurile tinere. „Sînt făcuți unul pentru celălalt!“, exclamau arareori. „Sacul și peticul“, șopteau adesea, ducînd mîna la gură. „De ce s or fi luat?“, întrebau nedumerite atunci cînd constatau o nepotrivire funciară de fizic ori de caracter, iar asta se întîmpla din ce în ce mai des, pe cînd eram copil. Într adevăr, privindu-i, nu puteai să contești în nici un fel judecata emisă de soborul doamnelor: un bărbat mic, îndesat, bătrîn, cu chelie, mitocan după glumele la care rîdea singur, la braț cu o doamnă tînără, înaltă, zveltă, elegantă, incapabilă să-și ascundă jena. Mai apoi am aflat că el era fiu de nomenclaturist, iar fata era fiica unor armatori greci din Galați, a căror avere fusese confiscată de comuniști, iar familia proscrisă. Mariajul însemnase reabilitare și scăparea fratelui mai mic de pușcărie.
Spre deosebire de căsătorie, legătura unui om sau a unei familii cu locuința este o relație de cuplu în care partenerul este modelat pînă la a oglindi întru totul personalitatea celuilalt ori aspirațiile lui. Casa dă seama de ceea ce sîntem, dar și de ceea ce ne-am dori să fim. Ne mărturisește nevrozele și ne conservă bucuriile. La sfîrșitul unei vieți, casa îl pomenește pe răposat, iar acesta dăinuie în amintirea celorlalți prin obiectele care își vor continua existența: un tablou, o fotografie de familie, o piesă de mobilier, un album, o carte… Cel mai trist moment al existenței unui om nu este atunci cînd moare, nici atunci cînd moștenitorii îi scot mobila la vînzare, ci atunci cînd sînt siliți să cheme o echipă de debarasare pentru că nimeni nu vrea să o cumpere. Odată cu mobila, pleacă pentru totdeauna și amintirea, nefolositoare, ineficientă, demodată, putredă…
La parterul unui bloc cu patru etaje din cartierul Drumul Taberei, am vizitat un apartament în a cărui penumbră creată de storuri ridicate pe sfert puteai zări, în lungul pereților, vrafuri de cărți, tomuri legate, ziare, reviste. Pe covorul ros zăceau dicționare deschise, puse cu cotorul în sus. Dintr-un dulap întredeschis, evada o cămașă. Baia, ei bine, n-am să descriu baia, voi spune doar că era, în întregime, galbenă ca sulful. Mirosea la fel. În cameră, printre cărți, era pierdut un birou așezat cumva oblic, luminat de un bec chior. Acolo, aplecat peste dicționare, în picioarele goale, vorbea singur un profesor de engleză tînăr, cu părul blond, cîrlionțat. Casa lui din hîrtie, construită în 1991 în interiorul unui apartament de bloc socialist (precedînd-o, deci, cu 11 ani pe cea închipuită de Carlos Maria Dominguez), oglindea lipsa de interes pentru dezamăgitoarea lume materială (deși tînăr, profesorul își avusese partea de dezamăgiri), de unde și încercarea disperată de a-și îmbrăca pereții goi cu cărți, singurele capabile să-l protejeze. A fost cel mai bun, inteligent și jovial profesor de engleză pe care l-am avut!
La polul opus, am călcat într-o locuință unde perfecțiunea amenajării rivaliza cu armonia divină. Fiecare lucru stătea într-un loc anume și ți puteai da seama de asta judecînd după relațiile stabilite cu celelalte lucruri, după proporțiile și raporturile căutate. O statuie și un tablou se scrutau reciproc. Un covor se asorta perfect cu fotoliul, prin complementaritate de culoare. Eram încurcat și nu știam exact unde pot păși, pe care covor, pe care mozaic al pardoselii. Deasupra mobilelor prețioase, statui stăteau orientate pentru a prinde cel mai bine lumina. Tablourile stirpei priveau sever epigonii. Colecția de fildeși africani te conducea spre dormitoare, unde întrezăream, prin ușile întredeschise, tapet roșu, din mătase, și mobilă sculptată. Ferestrele în care bătea soarele aveau storurile lăsate, prin mijlocirea unui sistem inteligent care regla temperatura ambiantă și calitatea aerului. Într-o cameră spațioasă, pe o canapea uriașă din piele albă, așezată central, stăteau tolăniți doi băieți care se jucau ceva la un monitor enorm, curbat. Nu ne-au observat și, mărturisesc, am răsuflat ușurat. De așezat undeva nici nu putea fi vorba. Pielea de Córdoba de pe fotoliile antice ale salonului părea sortită să piardă pariul cu greutatea mea. Am stat de vorbă în bucătărie, pe un taburet de lemn, în fața unui pahar cu apă. Era nevoie de un sistem de iluminare a colecțiilor, atît tablouri, cît și statui, urne, porțelanuri. Era nevoie, firește, de concepția unui arhitect care să coordoneze electricienii. Locuitorii casei erau cele mai triste ființe de pe Pămînt. Perfecțiunea casei venea din perpetua căutare a unei consolări imposibile.
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.
