Pisici de-o vară
Pisicile nu mi-au spus nimic pînă în urmă cu cîțiva ani. Nu le înțelegeam, nu găseam nici o cale de comunicare, le consideram niște ființe extraterestre. Independența lor mă demoraliza. Cum poți să ții în casă un animal care are o viață cu totul diferită de a ta, care își vede de drumurile ei total diferite de ale tale, cu care practic nu te intersectezi în cei 50 mp decît atunci cînd are ea chef, care „dispare“ atunci cînd ți-e lumea mai dragă? Cu cîinii e cu totul altceva, cîinii răspund, așteaptă, au o loialitate gratuită de care puțini oameni dau dovadă. Dacă mori, cîinii vin și te plîng la mormînt. Pisicile, nu. Cîinii întăresc ideea de prietenie. În schimb, pisicile… ei bine, pisicile te învață cumva că în viața asta te poți aștepta la orice.
Cînd am fost copil, n-am avut pisici. Și nici cîini, de fapt, am avut un cîine pentru o perioadă scurtă de timp. În schimb, am avut un hamster, pe Bambi, și cîțiva pești într-un borcan, dar ăștia chiar nu se pun. Și îmi amintesc și de un iepure, Pufi, pe care îl țineam pe un balcon mizerabil de pe Calea Moșilor. Se comporta exact ca o pisică, aproape că îți torcea în brațe, te lingea pe mîini cu o limbă aspră și mică. Cînd am plecat în vacanță cu părinții mei, la Neptun, l-am lăsat undeva la țară, în grijă unei colege de serviciu a mamei. La întoarcere, nu l-am mai găsit. Colega a spus că l-au mîncat șobolanii din curte. Multă vreme am crezut că l-au mîncat chiar ei, oamenii de la țară, în fond, se făcuse un iepure mare și dolofan. Niciodată n-am aflat adevărul. Mi se pare ciudat acum cît de tare poate să-l marcheze pe un copil prezența și, la un moment dat, dispariția unui animal. Cît de mult contează acel animal în destinul lui „mic“, indiferent dacă e pisică, iepure sau greiere. În momentul în care devenim adulți, legătura asta se pierde, ne asumăm decizii chiar atunci cînd eutanasiem un cîine foarte bătrîn și neputincios. Raportarea la animale e alta, mai responsabilă, dar mai puțin sinceră. Însă pe un copil acel animal „al lui“ îl poate marca pe viață.
Revenind la pisici, în viața de adult. La un moment dat, prietenul meu a adus în garsoniera noastră un motan „de parcare“, care l-a urmat lihnit de foame pînă în scara blocului. Acea pisică roșcată, vag curioasă, capabilă de orice. Era un motan bătrîn, hîrșit, i-am dat niște lapte, l-a lipăit fără grabă și ne-a privit: oare ce au de gînd ăștia cu mine? A rămas doar o noapte. A fost cît se poate de liniștit, nici măcar nu i-am simțit prezența în casă. N-a vrut neapărat să se pună bine cu noi, cred că știa că era doar o haltă cumsecade, un loc unde să-și tragă sufletul, în viața lui de motan, și că trebuia să se bucure de ea. M am trezit, dimineața, la ora 8, cu motanul ăsta pe un braț de canapea, uitîndu-se la mine fix și cu atît de multă expresivitate, încît n-am mai putut să adorm. Mai mult decît atît, în timp ce se holba la mine, trăgea vînturi, cred că de la lapte. Cum o fi să te trezești cu un motan șmecher și bășinos chiar sub nasul tău? Am decis a doua zi că nu era pisica noastră și l am dus înapoi în parcare. A plecat fără să întoarcă capul, fără să ne mulțumească. Atunci mi-am dat seama că viața asta de pisică s-ar putea să fie mult mai interesantă decît a noastră.
Apoi a fost Fiona. Spre deosebire de motanul bășinos, i-am dat chiar și un nume. Era clar o pisică pierdută de cineva, abandonată, care nu se putea adapta vieții de stradă. Era prea sinceră și prea prietenoasă. Și nu știa nimic. Nici măcar nu știa să se spele, vîrfurile urechilor îi erau veșnic murdare. Tot în scara blocului cerșea ea să intre. Era iarnă și frig. Timp de două săptămîni i-am dus boabe și apă, lîngă calorifer, s-a mîngîiat și alintat de picioarele noastre încălțate în bocanci plini de zloată, ca să ne arate cît era recunoscătoare. Pînă cînd surorile Viorica (de la 3 și de la 5), au decretat: Afară cu pisicile jegoase din scara noastră de bloc! Între timp, venise primăvara, ne-am zis că Fiona s-ar fi putut descurca foarte bine și afară. A adormit însă lîngă roată unei mașini, o pisică domestică și calină, fără nici un fel de instincte. Mă întreb oare ce visa draga de ea, prin ce lumi onirice pisicești colinda cînd n-a auzit zgomotul motorului care pornește și roata a transformat-o în preș. Am plîns atunci pentru că n-am luat-o la noi. Iulian mi-a zis: „Mai bine să nu ieși din bloc ca s-o vezi!“ N-am văzut-o, însă finalul tragic al Fionei mă urmărește și acum.
Și încă nu iubeam pisicile. Însă am început să le acord mai multă atenție atunci cînd în curtea părinților mei de la Cîmpina s-a aciuat o pisică bătrînă, cu păr lung și încîlcit și aproape fără nici un dinte în gură. Corcită cu persană, cu o figură diabolică de Mefisto, nici astăzi n-are un nume precis, răspunde la toate – Kitty, Muți, Miți, Mițulina. Pisică spălată în cadă de mine și de mama pentru că mirosea a grajd, probabil unul dintre locurile pe unde își făcuse veacul de cînd fusese abandonată. Ne-a scuipat după ce scăpat din mîinile noastre și s-a urcat pe acoperiș, de unde ne privea cu ranchiună. Veterinarul a spus că e trecută de zece ani și că nu va mai trăi mai mult de un an, avea un carcinom în gură. Trăiește de mai bine de opt ani. Am găzduit-o două ierni la București și atunci am învățat ceea ce înseamnă cu adevărat o pisică. Cum poate să te surprindă în fiecare dimineață cu zeci de miorlăituri pe diferite tonuri, fiecare pentru altceva, cum poate să-ți facă ziua mai bună. Cum poți să nu o înțelegi și totuși s o înțelegi atît de bine. Cum poate să dispară, tu s-o cauți și s-o găsești într-o cutie abandonată, pe raftul cel mai de sus, și nu-ți dai seama cum a putut să se urce pînă acolo, pe pervaz, ascunsă după jaluzele, urmărind vrăbiile de afară, pe burta ta, torcînd și scormonind fericită, atunci cînd te uiți la un film.
În vara asta, mahalaua în care stau s a umplut de pisici cu pui – îi dau un aer tihnit, dacă n-ar fi atît de multe mașini șmechere care demarează în trombă, merg cu o sută la oră pe străduțele din București, doar ca să demonstreze ei, șoferii, ce „motor“ puternic și-au luat (eventual furat) din Germania.
Zilele trecute, la colț, am întîlnit o mamă și șase pui. Unii mîncau de prin pungile de gunoi, alții se ascundeau sub o mașină, unul singur se cățăra pe un munte de pămînt lăsat acolo de cei de la ENEL, cu aerul unuia care se urcă pe Everest. „Uite, ăla e exploratorul!“ – mi-am zis. A doua zi, pe la prînz, bietul explorator era zob în mijlocul străzii, călcat de o mașină. Atunci m-am întrebat: oare de ce aceia care îndrăznesc și sînt curioși sînt, de multe ori, victime sigure? Oare de ce aceia care sînt prietenoși și calini precum Fiona sînt alungați, și cu toate astea nu-și pierd încrederea într-o lume mai bună și continuă să viseze lîngă o roată de mașină care îi extermină? Oare cît de naivi sîntem, de fapt, toți? Cît de adaptați?
Într-o curte din vecini e un cîine bătrîn, un șoricar. Stăpîna lui a plecat definitiv în Anglia și l-a pasat tatălui ei, cu o fundă roșie la gît, ca pe un cadou. În ultimii trei ani, cîinele a stat într-o curte de zece metri pătrați, a mîncat dintr-un bol, a băut apă, s-a uitat la vrăbii, a numărat frunzele care cad, au trecut anotimpurile și n-a scos nici pîs. N-a fost mîngîiat sau plimbat, însă a fost cel mai cuminte cîine pe care l-am întîlnit vreodată. Acum cîteva zile s-a întors stăpîna lui din Anglia într-o vizită, pentru cîteva zile. Cîinele a luat-o razna – suspină, urlă, schelălăie, nu putem dormi din cauza lui. Dar nici nu putem spune nimic, cățelul ăsta trăiește o reală tragedie, de abandon, de recunoaștere, de depersonalizare – cine e stăpînul lui? – și din nou de abandon. Nimeni nu-l bagă în seamă. E un cîine, în fond. Mi-e milă, totuși, de toate aceste animale, dependente, de fapt, de oamenii care sînt cum sînt. Se pare însă că pisicile, pînă la proba contrarie, și-au găsit calea – de multe ori, se pot descurca și singure.
Foto: C. Ştefan
