Adaptări și normalități
Scriam, săptămîna trecută, despre tot soiul de anormalități pe care le trăiam în perioada ceaușistă. Anormalități, chiar anomalii, cu care am fost obișnuiți să trăim, ca și cum asta ar fi fost normalitatea. Am trăit, chiar noi, generația decrețeilor, care ne-am petrecut doar copilăria și adolescența în comunism, cvasi-spălați pe creier, într-o duplicitate și lașitate implicită, care ne-au devenit, realizez într-un tîrziu, un soi de a doua natură.
Eu, una, măcar am avut norocul unei familii care mi-a explicat asta. Care m a prevenit asupra acestei duplicități necesare supraviețuirii. Chiar din copilăria mică, am înțeles, de pildă, că nu puteam vorbi orice în apartamentul nostru de bloc. Deși acolo, pentru mine, era paradisul și locul, printre altele, în care se spuneau bancuri împotriva sistemului. Din discuțiile prietenilor noștri care veneau în vizită și din cele ale părinților mei, am înțeles că în bloc nu e safe să vorbești orice. Că se poate auzi la vecini, care te pot turna. Că există chiar posibilitatea ca, în anumite apartamente, ale căror locuitori sînt „interesanți“, să fie plantate microfoane. Și că telefoanele sînt și ele ascultate. Punînd cap la cap toate astea, am emis formula, preșcolară fiind, „Să fim patrioți în bloc!“.
A trecut timpul și a venit vremea mersului la școală. Acolo, din prima zi, am învățat să mint: ca să ajung la o școală mai bună, de care, oficial, nu aparțineam, a trebuit să dau o adresă fictivă. Nu exista o modalitate oficială, să faci cerere sau mai știu eu ce, ca să intri la o școală mai bună. Erai pur și simplu arondat undeva și gata, asta era. „Noroc“ că tupeul și șpaga funcționau și atunci – de fapt, erau chei pentru cele mai multe uși. Am mai spus că, dacă arătai într-un anumit fel, cool și cu potențial pentru epoca respectivă (bine îmbrăcat și sigur pe tine), erai luat în seamă de micile autorități – mici, dar, se pare, cu putere de decizie. Autoritatea în cauză, în cazul nostru, a fost secretara. Secretara școlii respective m-a ajutat să ajung nu numai într-o școală bună (și astăzi considerată una dintre cele mai bune din București), ba și în cea mai bună clasă întîi, în care toți copiii erau „unul și unul“, iar învățătoarea – soția viitorului ministru de Interne. (Ceea ce n-a făcut-o mai puțin pregătită, a fost o învățătoare bună.)
La școală, a urmat disimularea. Însoțită, însă, și de o adaptare la sistem. Ce copil nu-și dorește să fie implicat, să fie asemenea colegilor lui? Mai ales că ai mei colegi erau, cu toții, copii de care părinții se ocupau, care-și făceau lecțiile conștiincios și citeau în timpul liber. Nu contează că ai mei au fost revoltați că, în aceeași clasă întîi, am luat premiul doi cînd o mare parte din colegi au luat premiul întîi – pentru că am avut un 9 la sport sau la muzică. Ei au spus (știu, sună hilar) că nu eram în „eșalonul 1“ ca să iau premiul întîi (adică părinții mei nu aveau funcții destul de importante). Nu că ar avea vreo importanță. Și nu că aș fi fost bună la sport ori la muzică. Încet-încet, m-am adaptat tot mai mult noii lumi, mai conformiste, deși tatăl meu spunea mereu cum școala (mă) prostea – în sensul în care îmi reducea creativitatea și imaginația, care fuseseră principalele ingrediente ale activităților noastre de acasă. (Și, aproape sigur, avea dreptate, dacă e să ne luăm și după actua-lele discuții despre educație.)
Elevă bună și conștiincioasă fiind, și fată sociabilă, am intrat în noua lume cu capul înainte. Am vrut, chiar, să-i împrumut criteriile: cînd mergeam la petreceri și mai toți colegii mei aveau sufragerie cu covor persan și vitrină, nu înțelegeam de ce la noi acasă era pe jos, în aceeași sufragerie, o scoarță oltenească și, în loc de vitrină, o bibliotecă ce dădea pe dinafară. În loc să mă simt privilegiată pentru asta, mă simțeam o ciudată care nu-și putea invita colegii la un „ceai“ într-o asemenea sufragerie. De asemenea, tot mergînd pe la prietena mea cea mai bună dintr-o anumită perioadă, al cărei tată era prim-secretar de sector, iar apoi de județ, vedeam cum mama ei gătește non-stop. În timp ce a mea făcea doar salate și fripturi (și uneori supă de roșii și șarlotă). Vedeam cum mama ei e rotofeie și îmbrăcată modest, în timp ce a mea era superbă și elegantă. Mi se părea că a mea nu se integrează în definițiile maternității – deși, altfel, era cea mai bună mamă din lume.
Nu înțelegeam de ce, atunci cînd clasa mea model a fost scoasă să-l întîmpine pe Ceaușescu cînd a inaugurat metroul, pare-mi-se, ai mei nu m-au lăsat să mă duc. Deși colegii mei au mers, cu toții, au stat în spate și s-au hîhîit, iar apoi au fost la cofetărie.
E adevărat că îmi mai puneam oarece întrebări cînd, într-unele din compunerile de la română, la care, de altfel, mă pricepeam, trebuia să am, vrînd-nevrînd, niște introduceri standard cu „vitejia de secole a poporului român“, „neclintit ca o stîncă“.
Toate cele de mai sus au fost așa o perioadă. După un timp, am început să văd și altfel lucrurile.
