A fi sau a nu fi în istorie

Există intelectuali umaniști care cultivă credința neoplatonică după care implicarea morală și civică „în istorie“ ar reprezenta un soi de cădere de pe culmile contemplației estetice sau filozofice. Tot ce intră în istorie cade în captivitatea ei și își pierde, implicit, misterul. Această credință e probabil benignă în vremuri liniștite, dar nu pare deloc la fel de inocentă atunci cînd lumea e întoarsă pe dos și e nevoie de o regăsire a reperelor critice – și cu ajutorul intelectualilor lucizi.

În plus, în acord cu spiritualitatea evanghelică, putem desluși sensul unui a fi „în lume“ care e diferit de a fi „din lume“ (In 17, 11-14). A interveni „în lume“, mai ales în vremuri tulburi, poate fi un act de generozitate – nicidecum o cădere. „Căderea“ este inteligibilă mai curînd din unghiul unui pietism neoplatonic, nelipsit de ecouri maniheiste, pentru care trupul și lumea sînt radical opuse spiritului contemplativ.  

Ca orice afacere omenească, și implicarea „în lume“ își are ispitele ei. Nimeni nu e perfect și se întîmplă deseori ca „finalitatea inițială“ a unei acțiuni să fie pierdută din vedere sau distorsionată pe parcurs. Sau, cum acțiunile sociale nu sînt de obicei solitare, pot apărea disensiuni în cadrul grupurilor care asumă o agendă activistă, chiar dacă misiunea lor e fundamental nobilă. Orgolii rănite, mici frustrări personale, puseuri de dominație – toate astea sînt omenești, prea omenești. Grupurile umane își au propria dinamică internă, paralelă uneori cu acțiunea căreia i se dedică majoritatea membrilor. Și în orice grup mai numeros e inevitabilă formarea unor subgrupuri bazate pe atracții între persoane, pe care psihologii le numesc „clici“. Rivalitățile de putere nu sînt, la rîndul lor, excluse: persoanele cu un statut social mai sus-pus sau cu o poziție de autoritate și influență se pot aștepta la mai multă considerație din partea celorlalți membri ai grupului – ceea ce poate duce la tensiuni în raport cu liderii ce dobîndesc autoritate în cadrul grupului, prin nivelarea unor asperități de comunicare între membri sau prin reușita lor de a mișca rapid grupul înspre luarea unor decizii. Grupurile sînt alcătuiri complicate, cu o cultură și o identitate proprie și cu o dinamică unică – toate evoluînd de-a lungul timpului. 

Prin urmare, dilema implicării activiste, civice sau politice „în lume“ comportă la rîndul ei o sumedenie de variabile. Pentru un intelectual obișnuit să întoarcă lucrurile pe toate fețele, provocarea e multiplă: nu e vorba doar de a acționa sau a nu acționa într-un anumit fel (dilema activistă) și de a interacționa sau a nu interacționa cu anumiți oameni (dilema socială), ci și de a contempla activ toate acestea și devenirea lor. 

Implicarea în lume a „elitelor intelectuale“ nu ar trebui să fie nici – o altă capcană de sorginte platonică – un simplu export al ideilor și valorilor într-o lume altfel materialistă și obtuză, ale cărei repere morale și spirituale sînt dezintegrate. În măsura în care stă sub zodia generozității, avînd într-adevăr valențe morale, prezența intelectualilor umaniști în lume se cuvine să implice și atitudini de tipul solidarității și compasiunii. Aceasta înseamnă și a fi bun cu „umilii și umiliții pămîntului rătăciți în Babilon“, cu vorbele adînci, răscolitoare, ale lui Petru Creția. A nu-i disprețui pe cei mai neștiutori ca tine, a nu-i lovi dur (cu vorbe tăioase, cu ironii născute din trufie) pe cei deja loviți. În practică, desigur, o minte luminată nu e totdeauna amică cu empatia și bunătatea – și nu o dată, în istorie, astfel de minți au făcut chiar casă bună cu cruzimea. 

Sau se întîmplă uneori, cum e cazul iacobinilor și al marxiștilor, ca o cauză aparent nobilă, dedicată emancipării celor asupriți, să justifice teroarea revoluționară asupra „exploatatorilor“ și a tuturor celor înrudiți cu ei, prin sofismul des întîlnit al vinovăției colective. Intelectualii marxiști au fost activi în istorie cu asupra de măsură, deși nu toți au fost revoluționari „iacobini“ sau „marxiști“ (Marx însuși a afirmat la un moment dat că nu e „marxist“). Dar efectele revoluțiilor marxiste sînt cunoscute…

Prezența activă, implicată în istorie a intelectualilor umaniști nu se poate dispensa, așadar, de discernămînt. Expusă fatalmente vulnerabilităților de tot felul sau eșecurilor utopic revoluți-nare, această prezență nu face de obicei lumea mai bună. Iar mitul filozofului-rege, prezent implicit în Republica lui Platon, e un mit și atît. E discutabil că intelectualii, indiferent de culoarea lor politică, conduc lumea mai înțelept ca politicienii sau tehnocrații – mai ales lumea „eficienței“ din zilele noastre. 

Cu toate astea, intelectualii umaniști au cîteva vocații sociale care nu pot fi suplinite prea ușor de politicieni și tehnocrați. Vocația criticii publice principiale, argumentate prin recursul la un fond cultural. Vocația de a pune la îndoială prejudecăți provenite din cultura de almanah sau din folclor. Vocația coerenței între un discurs și altul (spre deosebire de cameleonismul politicienilor). Vocația reflecției ample, cu trimiteri istorice și interogații, asupra acțiunilor politice. Vocația – atît de semnificativă azi – de a dezvolta anticorpi împotriva manipulării mediatice, împotriva știrilor false ce abundă în așa-numita „eră a post-adevărului“. Vocația comparațiilor și a gradațiilor. Vocația nuanțelor. Vocația gramaticii și a logicii, vitală într-o țară condusă de nerozi candizi pentru care arcanele celor două discipline par inaccesibile. Și vocația nesupunerii, și ea indispensabilă într-o societate în care norma e slugărnicia față de cartelul baronilor ce a acaparat statul și dregătoriile, și încearcă să instaureze un mioritic „despotism postmodern“: coruptocrația. Sau vocația rațiunii cînd politicienii agită spaime fabricate în atelierele lor de propagandă. Calmul reflexiv în fața „bombelor“ și a „petardelor“ mediatice, de cele mai multe ori create prin distorsiuni și exagerări cu efecte „explozive“. 

Dacă intelectualii abdică de la toate aceste vocații, pentru a trăi refugiați în „mistere anistorice“, rămîn numai mulțimile tăcute care se aud doar cînd aclamă politicieni populiști la adunări mussoliniene – „albe“ sau nu. Și se văd la numărarea voturilor. Intelectualii nu fac neapărat lumea mai bună – dar pot preveni, cel puțin, degradarea, uniformizarea și imbecilizarea ei. O lume care disprețuiește intelectul și inteligența este, cu vorba lui Camus, una care nu mai poate suporta îndoielile. O lume în care despotismului nu i se mai opune nici o rezistență. 

Tereza-Brîndușa Palade este conf. univ. dr. la Facultatea de Științe Politice, Școala Națională de Studii Politice și Administrative.