Narcisismul depresiv al epocii noastre
Marile mituri nu trebuie nesocotite nicicînd, căci în virtutea conținerii unui nucleu tare de adevăr, nu obosesc să se perpetueze în noi, reiterînd o structură constitutiv umană.
O astfel de structură este narcisismul. Cine nu se (re)cunoaște în mitul lui Narcis, cel ce, privindu-și chipul reflectat în oglinda unui lac, se îndrăgostește de propria imagine? Ceea ce cunoaștem însă mai puțin e semnificația sfîrșitului tragic al lui Narcis, strîns legată de iluzia imaginii de care s-a lăsat sedus. Acesta, mistuit de dorința și durerea de a nu putea atinge chipul din imagine, se aruncă-n apa care-l reflecta, în încercarea disperată de a se uni cu nimic altceva decît cu năluca, vidul sau non-existența imaginii.
Greșim dacă nu vedem acest mit în sîmburele realității lui, ignorînd metamorfozele spațio-temporale ale lui Narcis, care, precum lupul, își „schimbă doar părul, dar năravul ba“. Desigur că noi nu ne mai aruncăm azi în apele oglinditoare, în dorința de-a ne atinge și imortaliza imaginea, epoca noastră, eminamente narcisică, scutindu-ne de astfel de „disperări“ și punîndu-ne la dispoziție un mecanism ultrasofisticat al fabricării imaginii și iluziilor vizuale prin care ne atrage în aceleași vechi mreje ale lumii virtuale, constînd în confuzia imaginii cu realitatea.
Azi nu mai avem a ne teme de atracția hipnotică a imaginii de pe luciul apei, aceasta metamorfozîndu-se treptat în oglinzile, oglinjoarele, selfie-urile, avatarurile sau newsfeed-urile de pe rețelele virtuale de socializare, precum și în marile și micile ecrane – televizoare, calculatoare, tablete, laptop-uri și telefoane –, toate acestea ecranînd realitatea într-o imagine devenită mormînt, sub stindardul imperativului narcisist: „Realitatea a murit, trăiască Imaginea!“
Dacă, în epocile anterioare, narcisismul era într-o măsură mai mare frînat și sublimat de norme sau cutume morale, tendința narcisist-voyeuristă din om fiind socotită ceva rușinos, nesănătos și nefiind lăsată, prin urmare, să se manifeste în toată goliciunea și deșertăciunea ei, epoca noastră a ridicat narcisismul pe cele mai înalte culmi, afirmîndu-l, validîndu-l și închinînd un adevărat cult imaginii, unul atît de mare încît acesta nu putea sfîrși, ca orice cult, decît îmbrăcînd o nouă formă de tiranie, care este azi tirania imaginii.
Nu trebuie să ne mire, așadar, că în epoca post-adevărului nici nu se mai pune problema realității, cîtă vreme aceasta i se prezintă omului, prin toate canalele și rețelele virtuale, într-o abundență terifiantă de imagini care contrafac și ucid realitatea. Azi, totul e imagine, totul se învîrte în jurul imaginii, iar faptul că am ajuns să nu mai existăm decît prin intermediul imaginilor ce înscenează realitatea denotă gradul de tiranie pe care imaginile îl au asupra noastră, ducînd la o orbire și o hipnotizare în masă, dar mai ales la o adicție fără precedent față de lumea virtuală, a cărei principală capcană constă în faptul că pare mai reală decît realitatea.
Or, tocmai această dependență patologică de lumea virtuală și iluzorie a imaginilor ne apropie, nepermis de mult, de sfîrșitul tragic al lui Narcis. Tocmai această dependență de a privi și oglindi totul, lumea și pe noi înșine, doar din afară, prin intermediul imaginilor exterioare, va crea, va adînci și va mări în interiorul nostru un mare gol, un mare vid, pe care se va grefa apoi depresia, ca stare de insatisfacție profundă, parțială sau totală, față de lumea exterioară.
Cum orice formă de adicție duce, așa cum se știe, la depresie, atunci orice creștere a adicției va genera o creștere a depresiei. Astfel, cu cît adicția de satisfacere prin imagini, specifică epocii noastre, va crește în exterior, va descrește în interior satisfacția reală, căci ceea ce crește e numai satisfacția-surogat, satisfacția-substitut, satisfacția-iluzie, în timp ce satisfacția reală, „în carne și oase“, descrește, ducînd, mai devreme sau mai tîrziu, la instalarea depresiei. Această depresie nu e altceva decît sentimentul unei profunde și dureroase insatisfacții față de imposibilitatea „atingerii“ imaginii în realitate, aceasta rămînînd mereu în afară și neputînd fuziona cu ea, pentru simplul motiv că imaginea nu există în realitate, ci e doar un vid sau un neant avid care ne (a)trage cu toată puterea ființa în exterior, nemairămînînd nimic în interior.
De aici senzația de gol interior sau depresie ce va crea, compensator, dorința de umplere a golul interior printr-un plin exterior, adică printr-un plin de imagini exterioare, fapt ce va duce la inocularea credinței că realitatea e plasată în afară, subiectul fugind mereu în exterior în încercarea de a se „prinde“, „capta“ și înființa interior, rezultînd astfel un conflict între interior și exterior, între subiect și imagine. Acest conflict va fi „rezolvat“ prin confundarea subiectului cu imaginea din afara sa, această confuzie făcîndu-l pe Narcis să exclame: „Eu sînt acela!“ și să sfîrșească tragic, în încercarea exasperată de-a se uni în plan real cu himera imaginii din afara sa, ceea ce, evident, era o imposibilitate.
În această imposibilitate, avînd ca ultimă consecință moartea, rezidă în fond drama narcisismului, moartea lui Narcis devenind azi echivalentul simbolic al unei altfel de morți, al morții psihologice, al morții prin alienarea subiectului într-o imagine sau o rețea de imagini, care-l închid în bula unei false și iluzorii identități, această alienare constituind sursa majoră a depresiei narcisice.
Narcisistul depresiv al epocii noastre rămîne astfel prizonierul imaginilor în care s-a pierdut și alienat, căutîndu-se mereu, dar negăsindu-se cu adevărat, pentru simplul motiv că se caută unde nu trebuie, adică doar la exterior, comportîndu-se ca acel om dintr-o faimoasă povestire, care pierzîndu-și cheia, e întrebat de un trecător dacă acolo, în locul acela a pierdut-o, la care omul nostru răspunde sincer: „Nu, dar aici este lumină“.
Acest răspuns indică tendința simptomatică a omului zilelor noastre de a-și orienta cu totul facultățile și căutările la exterior, adică acolo unde e mai vizibil, mai facil și mai „lumină“, scăpîndu-i astfel esențialul, „cheia“, care este chiar el însuși și nu imaginea/imaginile în care s-a alienat deja. El evidențiază, de asemenea, iluzia și exterioritatea subiectului, hipnotizat de o rețea virtuală de imagini ce-i oferă o falsă identitate de tipul „Văd, deci exist“.
Întreaga dramă a narcisismului constă, așadar, în această ispită a exteriorității, care e ispita de a se privi, oglindi și cunoaște pe sine doar din afară, din exterior, prin reflexii, nu prin reflecții, prețul plătit pentru această exterioritate fiind alienarea, captivitatea în imagine, depresia și, în cele din urmă, moartea.
Căci nu putem muri decît la suprafață, în exterioritatea, nu în interioritatea noastră. Astfel, profeția făcută de Teirasias la nașterea lui Narcis, conform căreia acesta va trăi dacă nu se va privi sau „recunoaște“ niciodată pe el însuși, s-a adeverit. Interdicția de care Narcis, ispitit, nu a ținut cont, aceea de a nu se privi pe sine, semnifică în fond interdicția de a privi în afara sau în exteriorul nostru, orice exterior fiind doar un neant amăgitor care ne se-duce pentru a ne pierde și înstrăina. Ea semnifică, totodată, interdicția de a privi prin intermediul oglinzilor sau imaginilor exterioare, deoarece dorința sădită în fiecare om, aceea de absolut și imortalizare, nu se poate astfel realiza, fiind încătușată în finitudinea și fixitatea unei oglinzi, a unei imagini. De aici tragismul lui Narcis și al narcisismului, din neputința de a se uni cu sine și imortaliza prin intermediul neantului reflectorizant al imaginii (imaginilor) exterioare.
Realizăm mai bine semnificația ciudatei profeții a lui Teirasias dacă experimentăm pe cont propriu absența oricărei oglinzi sau imagini exterioare. Aflîndu-mă pentru o vreme în campusul unei școli private din India (Sahyadri School), s-a întîmplat ca în locul unde eram cazată să fiu privată, din neglijență, de orice oglindă. Semnalînd deîndată acest „neajuns“, mi s-a răspuns că în maximum o săptămînă (timpul curge, așa cum se știe, fără nici o grabă în India) inconvenientul va fi remediat și va fi montată o oglindă. Dacă în primele zile m-am confruntat cu stranietatea disconfortului cu pricina, aceasta a cedat în următoarele zile, transformîndu-se într-o percepție cu totul nouă și specială, nemaiîntîlnită înainte. Și asta deoarece, nemaidispunînd de imaginea din oglindă, care să intervină și să mă ghideze din exterior, judecîndu-mă, criticîndu-mă și condiționîndu-mă într-un fel sau altul, pozitiv sau negativ, încurajator sau descurajator, am putut descoperi acel contact direct cu mine însămi, nemediat de nici o imagine și de nici un reper exterior. Este ceea ce aș putea numi acordul major între „tine“ și „tine“ sau intimitatea necertată cu tine, în care, încetînd să te vezi din exterior, orice tentativă de a te (mai) judeca, măsura sau compara cu ceva din afară ia sfîrșit, dispărînd în primul rînd rivalitatea cu tine, cel din imagine, cel din oglindă, ca bază a rivalității cu ceilalți, și rămînînd doar trăirea miracolului că ești, că exiști fără nici o „dovadă“ din exterior. E inutil să mai adaug că, atunci cînd oglinda a fost montată, am avut sentimentul unei pierderi iremediabile, cam cum trebuie să fi avut, cred, primii oameni la pierderea paradisului pe care au vrut să-l vadă printr-un ochi exterior. Căci e șocant să constați că doar obișnuința, a doua noastră natură, îți spune și te face să crezi că cel din imagine, din oglindă, ai putea fi chiar tu. În realitate, nu e așa, în realitate vezi cît se poate de clar că cel din afară nu ești tu, ci altul, o imagine străină cu care nu te mai confunzi sau identifici, ci, dimpotrivă, te distingi de ea.
A te distinge, așadar, de imaginea sau imaginile din afara ta înseamnă a reuși să faci cruciala distincție dintre imagine și realitate, singura care ne poate elibera de străvechea capcană a minții narcisice, aceea a confundării imaginii cu realitatea, sursa tuturor contradicțiilor, discordiilor, suferințelor și alienărilor narcisice.
Ramona Ardelean este profesor de filozofie și doctor în filozofie al Universității din București. A publicat volumul Scandalul nedreptății. Eseuri de metafizică morală, Editura Fundației Academice Axis, Iași, 2016.
