Regimul artelor și munițiilor

Am strîns zece mărturii din diverse colțuri ale lumii, despre cum trăiesc oamenii această poveste, numită izolare. Distanțele s-au mărit, dar istoriile noastre sînt asemănătoare. Ca și cînd lumea exterioară s-ar fi topit și tot ce contează acum sînt interioarele. În spatele acestei anchete e multă emoție, pe care am simțit-o în fiecare dintre schimburile noastre de mesaje.

Cultura ca antidepresiv. Deseori am utilizat-o ca atare, însă, consecință a virusului, nu îmi imaginam recursul la ea ca la un medicament general prescris și adoptat.

Pe stradă bat mingea cîțiva băieți. Deși aflate în centrul orașului, casele sînt vechi și sărăcăcioase. Tencuielile au căzut, balcoanele au ruginit, soclurile au putrezit, iar din subsoluri vine un aer fetid.

Am întrebat șaisprezece scriitori români ce ar citi/reciti în vremurile astea. Nu sînt doar recomandări de lectură, ci mici capsule de viață, în care speranța, neliniștea, incertitudinea și literatura fac casă bună împreună.

Reflectat prin lentilele trecutului personal, al vieții domestice, al ritualurilor comunitare, comunismul a fost „îmblînzit“, reașezîndu-se bazele pentru o reflectare mai puțin încrîncenată a sa.

În versantul anilor ’40, atît Steinhardt (în articolele din Revista Fundaţiilor Regale, din Victoria sau din Libertatea), cît şi Simone Weil se preocupă intens cu privire la procesul politic al scriitorilor colaboraţionişti, la „trădarea cărturarilor“, la provocările gidiene ale „artei pentru artă“.

Pe 20 iulie, venețienii celebrează ajutorul lui Dumnezeu în combaterea ciumei care le-a luat o treime din suflete, iar frumoasa bazilică Il Redentore privește protector spre Veneția.

Personajul pe care îl interpretez este și nu este doar Mozart. Gigi Căciuleanu nu a vrut să mă transforme neapărat în compozitorul austriac – a plecat, ce e drept, de la acest subiect, spectacolul fiind construit pe muzica lui Mozart, dar a filtrat prin propriile trăiri de artist întregul spectacol. Este, dacă vreți, un mod personal de a simți și a transmite muzica și personalitatea lui Mozart.

Important este că oamenii au început să vadă că adevărul iese la suprafață din ce în ce mai mult și că am început să luăm decizii libere. Filmul nu este atît despre Colectiv, cît despre 2016, anul trezirii de după Colectiv.

Pe Brook l-am auzit și văzut la capătul anului trecut în țara sa natală, vorbind în limba lui natală, un Brook definitiv englez.

Paris, Montmartre. Urcînd sau coborînd străzile în trepte, cu balustrade metalice inconfundabile pe mijloc, ajungi uneori în piațete plate unde poți să-ți tragi răsuflarea.

În lumea politică (și nu numai) toată lumea vorbește despre „polarizare“ (și, de fapt, toată lumea este polarizată).

Nu e de mirare că intelectualul din lumea actuală se simte furios și frustrat, și asta nu datorită unui ego exacerbat, ci sentimentului de neputință.

Uman, filmul vorbește despre căutarea, pe care o avem cu toții, a unui loc – în noi și în jurul nostru – pe care să-l putem numi al nostru, acasă.

Valoarea acestei arhitecturi e aproape imposibil de recunoscut sub întreținerea neadecvată din perioada comunistă, sub neglijența crasă și incultura actualilor edili și sub nepăsarea sau intervențiile sălbatice ale proprietarilor actuali.

Nu trăiesc din scris, de fapt, și cred că nici cei mai vizibili dintre scriitorii noștri nu trăiesc din asta. Îți trebuie și alte activități, și alte surse de venit.

În momentul în care alegi un subiect despre o minoritate care n-are posibilitatea să se apere ea însăși simți responsabilitatea acestei alegeri. Te transformi în ambasadorul problemei respective.

Pentru cei născuți în spatele vechii Cortine de Fier părea un adevăr de necontestat că tot ce se spune în presa oficială e minciună, așa încît tendința lor de a se îndoi de actualele teorii la modă în mass-media din Occident e cu atît mai naturală.

Două autoare și un „Dicționar de locuri literare bucureștene”, apărut de curînd la Editura Humanitas. Un oraș ficțional și real deopotrivă, pe care Corina Ciocârlie și Andreea Răsuceanu l‑au cartografiat în acest volum. Am vorbit cu ele despre această călătorie fascinantă, care ar putea să împrietenească pe oricine cu Bucureștiul de ieri și de azi.

Magii sînt singurele personaje bogate din Vechiul Testament care se mîntuiesc sigur.

Ce filme păstrați din 2019? Aceasta e întrebarea la care au răspuns invitații mei. A fost un an cu multe titluri, așa că e important să ne amintim ce-am văzut, ce ne-a plăcut și ce am putea  recupera din ce am pierdut în materie de cinema.

Și anul 2019 a fost bogat în spectacole noi – deși recolta a fost parcă mai puțin abundentă ca altădată. Scăderea subvenției acordate teatrelor de stat și reducerea fondurilor destinate independenților au afectat calitatea și cantitatea producțiilor. Dar ce rămîne din sutele de spectacole produse anul trecut în România?

Pe măsură ce crește, copilul începe să observe că, excluzînd excepțiile, cadourile sînt produse în fabrici de jucării și ele se găsesc pe rafturile magazinelor, acolo unde le vede în timpul anului, cînd își însoțește părinții la cumpărături.

„Despre interior-exterior”, insolitul dialog cu Gellu Naum al Sandei Roșescu, tocmai stă să reapară, la Polirom, în seria „Opere Gellu Naum” coordonată de Simona Popescu.

Sîntem un popor mult prea permisiv. Încă trăim în adîncul sufletului nostru cu teama că, dacă deschidem gura, ni se întîmplă ceva, vin cei de sus și ne iau slujba, bunurile etc.

„Expoziția asta este o speranță pentru viitor“, declară în dimineața de după vernisaj Richard Demarco, o figură emblematică deopotrivă pentru scena de artă britanică, cît și pentru scena românească de artă în comunism, venit la București cu ocazia expoziției.

La Sankt Petersburg, spre sfîrşitul anului, o manifestare efectuată în spirit de promovare „putiniană“ a reunit zeci de „actori“ culturali din cele mai diverse domenii şi ţări – de aceea poliţia eliminase orice turist din zona Ermitajului, pe care l-am putut vedea pustiu şi melancolic ca şi cum Revoluţia din Octombrie nu avusese loc, în timp ce, la intrarea invitaţilor pentru forumul cultural, precauţiile de securitate se exercitau cu autoritatea agresivă a Rusiei de azi.

Uzina Filmelor de Amatori (uzinadefilme.com) este un proiect internațional al renumitului regizor, scenarist şi producător francez Michel Gondry.

De ce fac teatru, se întreabă Peter Brook prin acest spectacol, și răspunsul e simplu și complicat în același timp, ca această călătorie, dramatică, lejeră și plină de tîlc.

Practic, aproape jumătate din tinerii care trec prin sistemul preuniversitar nu reuşesc să înţeleagă şi să comenteze un text citit şi nici nu ştiu care ar putea fi beneficiile lecturii.

Din cele patru spectacole vizionate, mi-a atras atenţia Revizorul, regizat de Slava Sambriş, masterand UNATC, venit din Republica Moldova.

Relația pictorului cu modelul n-a fost indiferentă, anonimă, cum ne pot lăsa să credem portretele de prestigiu cu regi și menine, ci adesea profund personalizată. E ceea ce revela expoziția intitulată Modelul negru, care expune figuri de servante sau de amante, negre sau albe, dar toate identificabile, revelînd impactul exercitat asupra artiștilor. Olympia și Domnișoarele de pe malul Senei au făcut scandal nu doar pentru motive plastice, ci și pentru că în protagonistele pînzelor s-au

Radu rămîne un model de verticalitate, nu religioasă, ci pămînteană, concretă şi umană. Fără a se constitui în exemplu, el ne-a servit de model şi ne va servi. Şi poate nici o frază nu-l poate defini mai bine decît o constatare proprie: „Mi-am plătit tributul, dar nu am trădat“.

Radu Andriescu se simte incomod atunci cînd trebuie să se prezinte pe sine, deși poezia e genul subiectiv, n-ai ce-i face. El detestă egotismul și refuză mitul personal, ceea ce-l face atipic într-un peisaj plini de douămiiști automitologizanți.

Dacă Eliza visează se adresează copiilor şi adulţilor deopotrivă, Trucul lui Patrick este mai degrabă un spectacol pentru adulţi.

Mereu m-am referit la corp ca la un obiect, nu un obiect al dorinței, ci unul care poate fi reproiectat.

De Gaulle plecase, Manea îmi murmura vestea, afară era soare… dar nici eu, nici alții nu știam că în urmă cu o jumătate de secol, pentru generația noastră, isoria își schimba cursul!