Peter Brook, emoția unor ultime seri

Publicat în Dilema Veche nr. 837 din 5 - 11 martie 2020
Peter Brook, emoția unor ultime seri jpeg

Rezonanță, Shakespeare – acest titlu neobișnuit a atras din nou publicul la Bouffes du Nord, teatru emblematic al lui Peter Brook. Dispozitivul propus e inedit, derutant și emoționant. Peter Brook, la 95 de ani, timp de patru zile, „prefațează“ o versiune concentrată a Furtunii lui Shakespeare. El nu ne invită la un „ultim“ spectacol, ci la o schiță de reprezentație pe care o însoțește cu mărturii de viață, de teatru. Aceste seri le-am resimțit ca evenimente unice unde umanul, poate, depășea arta, sau mai degrabă ele se asociau în numele fidelității lui Brook față de Shakespeare, zeu personal și zeu anonim al teatrului.

Pe Brook l-am auzit și văzut la capătul anului trecut în țara sa natală, vorbind în limba lui natală, un Brook definitiv englez. El sărbătorea atunci, într-un loc universitar prestigios, cincizeci de ani de la legendarul Vis al unei nopți de vară care i-a marcat opera, dar totodată și despărțirea de Anglia în favoarea Parisului. Admiratorii englezi nu i-au iertat-o și, la aceste ceremonii unanimiste, nimeni – în afară de mine – nu i-a evocat îndepărtarea resimțită ca o jignire. Îl regăsesc acum la Paris în acest teatru magic, Bouffes du Nord, ale „cărui ziduri au răsunat, spune el, de cînd am intrat aici prima oară“. Memoria unui mare regizor se manifestă și grație unei arhitecturi durabile, a unui spațiu care îi poartă pecetea. Este marea reușită a lui Brook care și-a pus semnătura pe acest loc, la fel cum Ariane Mnouchkine și-a pus-o pe celebra Cartușerie de la Vincennes sau Robert Wilson pe Watter Mill. Brook odată plecat, Les Bouffes du Nord au devenit un „supermarché“ cultural și, azi, îmi e greu să intru în acest loc sacru pe care îl descopeream la deschiderea sa, acum mai bine de 45 de ani, văzînd Timon din Atena. În sală, mă regăsesc alături de protagonistul de atunci, François Marthouret, și amîndoi, împreună, ne amintim. Teatrul e un act al clipei, dar, în momentele sale de împlinire, el se convertește într-un decisiv act biografic, în memorie, a actorilor sau a spectatorilor. Marthouret e Timon-ul de altădată, azi albit, dar vocea care îi răsună în mine proiectată „ca spre un aer liber“, cum îi cerea atunci Brook, nu și-a stins ecoul. „Adevărul omului stă în voce“, spune Brook. Împreună îl privim și îl ascultăm.

El intră cu un mers șovăitor, ajutat de Marcello, actorul italian care îl va juca pe Ariel în spectacolul ce urmează. Între viață și scenă, o asociație mi se revelează: oare Peter nu e însuși Prospero, care își încheie parcursul în intimitatea lui Ariel? Eterogeneitate poetică! Bătrînul maestru intră ca persoană, nu ca actor, dar însoțit de „spiritul aerului“ care îl ajută să avanseze pînă în centrul scenei. Acolo se așază și începe într-un mod alert, glumeț și ironic. Nimic grav ca introducere. Apoi revine la Shakespeare, dublul său de o viață. Din tinerețe pînă acum… S-a îndepărtat de el uneori, dar a revenit constant la el ca la o iubire niciodată stinsă. Brook nu vorbește despre lecturi radicale și interpretări globale, ci doar despre replici, despre cuvinte shakespeariene pe care merită să le integrăm, să le depunem în noi ca pe o muzică secretă, ca o gîndire poetică ce ne acompaniază. Aceste „fragmente“ se constituie într-o moștenire adunată în timp, dar ea cere discreție căci, precizează Brook, „tăcerea e regimul ce i se potrivește cel mai bine“. Tăcerea protejează puterea cuvintelor care provin cînd direct din textul citit de fiecare, cînd sînt rostite de un mare actor. Dar acestor cuvinte, pentru a rămîne vii, trebuie să le integrăm „vibrația“ – gînd împrumutat de la Gurdjieff, îmi precizează Andrei Șerban. Ea face să „răsune“ cuvintele în noi. Și de aceea ele nu sînt doar o „reminiscență“, ci se constituie într-o „reminiscență vie“, o memorie care se agită în noi, dar nu o memorie mecanică, ci una evenimențială. Memoria unei lecturi, memoria unei voci.

15 img 0108 jpg jpeg

Vederea lui Brook s-a diminuat, nu în urma unei mutilări ca la Œdipe, ci a unui declin biologic, în schimb auzul i-a rămas fin și ascuțit. De altfel, ultimul său volum e plasat sub acest semn: Să joci pentru ureche / Playing for the ear. Să captezi, spune el, „rezonanța“ vorbelor  mai mult decît să cultivi puterea imaginilor. Acum îmi amintesc că Brook, după ce a părăsit Anglia, și-a concentrat căutările în jurul sunetului, al unui sunet „prim“ originar, captat într-o limbă imaginară, „orghast“. Dacă Brook și-a întrerupt apoi expediția în această direcție, Andrei Șerban, fost colaborator al lui, a continuat-o în celebra Trilogie antică, unde „rezonanța“ cuvintelor arhaice invită la o călătorie într-o altă lume, aceea a originilor, ale căror sunete actorii le transmiteau și noi le captam. Putere a rezonanței, depozit mnemonic!

Brook evocă mari actori, ca Paul Scofield, inegalabilul său Lear care nu a rostit niciodată la fel celebrul „Never, never, never… “. Actorii fac să răsune în exterior reverberația vorbelor pentru a exalta arta teatrului. „Rezonanța lor, amprentă auditivă.“ Iar eu îmi amintesc, o jumătate de secol mai tîrziu, chiar mai mult, de cuvintele lui Lear, la București, în agitația „elizabethană“ a Lear-ului său, spectacol fără precedent. „Acum știu să deosebesc o ființă vie de una moartă“ – sensul își revelează profunzimea grație puterii de „rezonanță“ a cuvintelor rostite. Ca acelea ale lui George Constantin în Lear-ul pus în scenă de Radu Penciulescu: „Acum v-am iertat pe toți. Nu-i nimeni vinovat“. Dincolo de timp și spațiu, cei doi „regi“ își răspund prin ecoul ce răsună încă în spectatorul care sînt. Voci depozitate și păstrate în tăcerea protectoare.

Brook evocă filmul lui Clouzot despre Picasso, unde camera e situată în spatele unei plăci de sticlă transparente pentru a înregistra gestualitatea pictorului și a ne arăta, insistă el, că „mișcarea produce mișcare“. Ascultîndu-l, îmi amintesc că, mai demult, l-am comparat pe Brook cu Picasso căci, ca și acesta, Brook nu are un univers, dar pecetea identitară apare, la fiecare dintre ei, din energia procesului, a gestului, pictural sau teatral. În acest loc, care ne permite „să fim împreună“, consfințirea reușitei provine, la final, mai degrabă dintr-o „tăcere vibrantă, o tăcere care răsună în noi“, spune Brook. Și acestei tăceri, suflu urcînd din adîncuri, i-am resimțit impactul cînd Jessye Norman își termina o arie de concert sau Claudio Abbado își punea calm bagheta pe pupitru. Momente de eternitate dinaintea entuziasmului, tăceri care mă însoțesc.

În încheierea uneia dintre seri, Brook se adresează sălii solicitînd întrebări care, discret, se acumulează. Întrebări generale, dar legitime. Brook precizează, cu una dintre acele fraze proprii marilor gînditori orientali: „E important să pui întrebări, dar și mai important e să păstrezi întrebarea în tine, întrebare rămasă fără răspuns. Întrebare în așteptarea unui răspuns“. Indisolubilă, ca aceea pe care a formulat-o el însuși în spectacolul semnat cu Marie-Hélène Estienne, Why? / De ce?.

Apoi Brook se așază printre noi și privește Furtuna într-o versiune concentrată, dar care mi-l evocă pe marele său interpret, povestitorul filozof african Sotigui Kouyaté, și din care putem recunoaște pe scenă cîteva relicve precum micul vapor sculptat în lemn cu pînze roșii, covoarele sau bastoanele de bambus. Regăsim aici acea „naivitate“ pe care a cultivat-o în ultimii ani și care evocă celebra frază a lui Brâncuși: „Cînd ai încetat să mai fii copil nu mai ești artist“. Și, „singur printre ceilalți“, îmi amintesc, dintr-un vechi interviu cu Brook despre „teatrul testamentar“, o întrebare la care el răspundea: „Un testament trebuie să fie vesel“, fără poză, nici patetism. La sfîrșitul serii, Brook se ridică și, însoțit de Marie-Hélène Estienne, părăsește scena, teatrul. Cîte eforturi a făcut pentru a reveni la Bouffes du Nord, ce împăcare a produs el în noi! Asemenea lui Cehov, el „a surîs printre lacrimi“.

A doua zi citeam mărturia unui mare pictor, Hans Hartung, care i se potrivește și lui Brook: „Plăcerea de a trăi se confundă pentru mine cu plăcerea de a picta“. Și, conchide Hartung, de aceea „e imposibil să mă opresc“. Cuvîntul „pictură“ trebuie înlocuit prin acela de „teatru“ căci Brook, nici el, nu vrea, nu se poate „opri“.

George Banu este eseist şi critic de teatru. Cea mai recentă carte publicată: Une lumière dans la ville, le lustre (Paris, Ed. Arléa).

951 15 Marius Giura foto Andrei Becheru jpg
„Generațiile de muzicieni se schimbă“ – interviu cu Marius GIURA
„Sîntem mîndri de artiștii pe care am reușit să îi invităm. Ei au adus faimă acestui festival.”
951 16 Credit foto Adi Molnar 1 jpeg
„Trec printr-o perioadă crem cu abțibilduri” – interviu cu OIGĂN
Am umblat pe străzi cu sens unic, m-am uitat în casa liftului cînd el era plecat la supermarket și mi-am găsit un fel de voce doar a mea.
p 15 Delta Bucurestiului 0778 jpg
„Încerc să încetinesc dispariția amintirilor din acest loc” – interviu cu regizoarea Eva PERVOLOVICI
„Pentru mine era important să arăt în film acest trecut simbolic, în același timp artistic și spiritual, al închisorii Văcărești.”
947 15 Alexandru Belc jpeg
„Mă interesează legătura dintre trecut și prezent” – interviu cu regizorul Alexandru BELC
„Cît de mult putem să ne luptăm pentru a nu lăsa compromisul să se instaleze în noi?”
p 15 coperta2 jpg
Nota traducătorului
Seria romanelor „În căutarea timpului pierdut” de Marcel Proust va apărea, începînd din acest an, la Editura Cartier în noua traducere a lui Cristian Fulaș.
p 21 jpg
David Lynch: fuga psihogenică
La David Lynch există o doză bine echilibrată de mister și de inexplicabil, de gangsteri și femei în pericol, de dedublare și subconștient.
945 15 Sebastian Strasser png
„Mi s-ar părea fabulos să fac un film SF în România” – interviu cu regizorul Sebastian STRASSER
Tehnica învățată în ultimii zeci de ani aș vrea să o aplic la poveștile autentice care sînt parte din sufletul țării în care m-am născut.
945 22 Christian Badea jpeg
„Voiam să aud ceva care să-mi dea încredere că există potențial” – interviu cu dirijorul Christian BADEA
„Tehnic, muzicienii tineri sînt buni, atitudinea lor e bună. Trebuie timp.”
„Altfelul este de multe ori mai ademenitor și, uneori, mai trainic” – interviu cu Horațiu MĂLĂELE jpeg
„Altfelul este de multe ori mai ademenitor și, uneori, mai trainic” – interviu cu Horațiu MĂLĂELE
„Cînd viața începe să te cutremure și ești în pericol să te prăbușești e bine să te agăți de ce-ai făcut pînă atunci.”
„Cred că adevăratul personaj a fost textul” – interviu cu actrița Marina PALII jpeg
„Cred că adevăratul personaj a fost textul” – interviu cu actrița Marina PALII
„Aș investi în educație și apoi aș trăi o sută de ani să văd roadele ei într-o societate sănătoasă.“
Bienala, un loc al fugii continue – interviu cu Cosmin COSTINAȘ jpeg
Bienala, un loc al fugii continue – interviu cu Cosmin COSTINAȘ
„Sperăm ca un anumit tip de relație să se stabilească între obiectul artistic, între personajele de pe ecran și conversațiile interioare pe care fiecare dintre noi le avem.”
Istoria culturală a lumii povestită de culori jpeg
Istoria culturală a lumii povestită de culori
Albastrul prosperă doar pe tărîmurile nepămîntești ale cerului, ale mării și ale orizontului.
Jafar Panahi – film și cenzură, de aproape și de departe jpeg
Jafar Panahi – film și cenzură, de aproape și de departe
Debutul cinematografic și scenariile metaforice care vorbeau despre sistemul totalitar apar și în urma propriilor experiențe politice.
În preajma și totodată în inima Ansamblului brâncușian de la Tîrgu Jiu jpeg
În preajma și totodată în inima Ansamblului brâncușian de la Tîrgu Jiu
Noua carte trebuie percepută ca o sinteză esențială, consacrată devenirii singurei opere monumentale transmise nouă de Constantin Brâncuși, dar și semnificației acesteia.
Poetul într un oraș de graniță jpeg
Poetul într-un oraș de graniță
Despre Petre Stoica cineva mai prețios ar putea spune că a îngenuncheat în fața poeziei și a plecat din cele lumești exact de ziua ei.
„Original înseamnă să găsești personaje verosimile și să le pui în situații adevărate” – interviu cu regizorul Bogdan George APETRI jpeg
„Original înseamnă să găsești personaje verosimile și să le pui în situații adevărate” – interviu cu regizorul Bogdan George APETRI
„Plec la drum cu o idee, cu o poveste, gîndindu-mă strict doar la personaje, la situațiile în care se află ele, la problemele cu care se confruntă, la deciziile pe care trebuie să le ia.”
Gaspar Noé – Cinéma du corps  30 de secunde pentru abandonarea filmului  jpeg
Gaspar Noé – Cinéma du corps. 30 de secunde pentru abandonarea filmului.
Noé revoluționează printr-un cinema exclusiv senzorial, un cinema al corpurilor, în jurul cărora așterne o pleiadă de subiecte așa-zis tabu.
„Trebuie să ne luăm la revedere de la cîrciumar” – interviu cu regizorul Gabriel TEMPEA jpeg
„Trebuie să ne luăm la revedere de la cîrciumar” – interviu cu regizorul Gabriel TEMPEA
„Tot mai puțini dispun de tihna și fizionomia necesare savurării șnițelelor de proporții copleșitoare.”
Yorgos Lanthimos  Caninul, Alpii, homarul și Ifigenia jpeg
Yorgos Lanthimos. Caninul, Alpii, homarul și Ifigenia
Cinema-ul lui Lanthimos este în egală măsură autentic și artificial, realist și formalist.
Golania (1990) & Rezist (2017 2018)   un amplu ritual de trecere jpeg
O reașezare a condiției umane
Zoomizarea relațiilor umane sau microsoftizarea dialogurilor umane e brand global.
O scenă pentru tinerii muzicieni de jazz – interviu cu Bogdan MATEI jpeg
O scenă pentru tinerii muzicieni de jazz – interviu cu Bogdan MATEI
„Pure Jazz“ este o serie de concerte în care vor performa doar tinerii muzicieni cu vîrstă sub 30 ani și care au compoziții proprii.
Enescu și Caudella – întîmplare cu elev și profesor jpeg
Cum l-au furat pe Enescu. Probele implacabile noi
Numele lui Romeo Drăghici, executor testamentar, primul director al Muzeului Enescu, a părut mereu stimabil. Niciodată nimeni nu îi contestase fie practicile patrimoniale, fie influența masivă asupra destinului postum al lui Enescu.
Brâncuși și religia frumosului jpeg
Brâncuși și religia frumosului
Brâncuși detestă individualul, detaliul singular, descripția realistă și de aceea se angajează în căutarea esențelor spirituale, a ceea ce este ascuns și merită să fie revelat.
De ce este Enescu cel mai împlinit dintre noi jpeg
Patru scrisori inedite ale lui Enescu, identificate, editate, comentate și restituite muzicii lui
La 28 ianuarie 2022, cîțiva istorici, arhiviști, muzicieni, critici literari și jurnaliști au semnalat și criticat public o nouă licitație privată cu documente obținute indubitabil fraudulos din arhive publice.

Adevarul.ro

image
Muşcătura de viperă: ce nu ai voie să faci dacă eşti muşcat de acest şarpe veninos
Muşcătura de viperă poate fi gravă, ajungându-se la deces în lipsa intervenţiei prompte. Specialiştii explică ce trebuie făcut şi, mai ales, ce nu trebuie făcut într-o astfel de situaţie. Sunt, de asemenea, măsuri de prevenţie şi informaţii pe care orice amator de drumeţii ar trebui să le cunoască.
image
Un bărbat care şi-a înşelat soţia a fost obligat de judecători să-i achite despăgubiri de 20.000 euro
Un bărbat care şi-a înşelat soţia şi a lăsat-o fără avere a fost obligat de instanţă să-i plătească daune morale şi compensatorii în valoare totală de 20.000 euro.
image
Păţania neaşteptată a unei românce în Grecia. „Asta cu seriozitatea şi amabilitatea grecilor e doar un mit”
O româncă spera să petreacă un concediu de vis în Grecia, iar pentru asta şi-a rezervat din timp camere la un hotel de patru stele. Ajunsă acolo, turista a avut o surpriză neplăcută.

HIstoria.ro

image
Nașterea Partidului Țărănesc, în tranșeele de la Mărășești
În Primul Război Mondial, Mihalache se înscrie voluntar ca ofiţer în rezervă și se remarcă prin curaj și prin vitejie peste tot, dar mai cu seamă la Mărășești. Regele Ferdinand însuși îi prinde în piept ordinul „Mihai Viteazul“ pentru faptele sale de eroism.
image
Dacă am fi luptat și vărsat sânge în 1940 pentru Basarabia, poate că...
Istoria nu se scrie cu autoprotectoarele „dacă...” și „poate că...”. Nimeni nu poate dovedi, chiar cu documente istorice atent selectate, că „dacă...” (sunteţi liberi să completaţi Dumneavoastră aici), soarta României ar fi fost alta, mai bună sau mai rea. Cert este că ultimatumurile sovietice din 26-27 iunie 1940 și deciziile conducătorilor români luate atunci au avut efecte puternice imediate, dar și pe termen lung.
image
Cine a fost Mary Grant, englezoaica devenită simbol al Revoluției de la 1848 din Țara Românească
„România revoluționară”, creația pictorului Constantin Daniel Rosenthal, este unul dintre cele mai reprezentative tablouri ale românilor, simbol al Revoluției de la 1848. Românca surprinsă în tabloul care a făcut istorie a fost, de fapt, la origini, o englezoaică pe nume Mary Grant.