„În toate țările autocrate viața celorlalți este o opțiune“ – interviu cu Alexander NANAU

Documentarul Colectiv este genul de întrebare fără răspuns, dar și de întrebare cu tot atîtea răspunsuri individuale. Pentru regizorul româno-german Alexander Nanau, cazul Colectiv înseamnă momentul în care democrația a murit. Iar filmul său poate funcționa și ca o întrebare colectivă la adresa întregii societăți: pot fi limitele „banalității răului“, celebra formulă a Hannei Arendt, un punct de plecare pentru o deloc utopică banalitate a binelui? Colectiv, selectat la festivalurile de la Veneția și Sundance și premiat la Zürich, a intrat pe ecrane din 28 februarie și va fi prezentat printr-o serie de caravane în toată țara.

Alexander Nanau, ați plecat de la cazul Colectiv, ca un catalizator al filmului dvs., apoi documentarul se extinde treptat și spre cazul Hexi Pharma, între cele două fiind un liant care se dovedește apoi foarte important. Structura scenariului a fost fixă sau adaptată pe parcurs?

Structura filmului are foarte mult de-a face cu forma documentarului observațional, practic nu știi niciodată care va fi povestea, mergi către o temă, către niște personaje. Și pentru noi a fost totul o uimire pe măsură ce se derulau întîmplările. Pe parcurs ne-am dat seama că investigațiile de presă despre manipularea care a avut loc, despre minciunile sistemului de sănătate vizavi de tratamentul arșilor de la Colectiv ne vor ajuta să înțelegem mai bine ce s-a întîmplat decît dacă am face o repovestire cu interviuri. Meseria mea e să traduc ce s-a întîmplat într-o poveste de cinema așa încît un spectator să aibă experiența comprimată, ca martor, a ceea ce am trăit noi. Am făcut multe interviuri de documentare, poate la început nici nu știam care va fi forma filmului. Încerci să înțelegi tema, încerci să înțelegi universul și să-i găsești cea mai bună traducere în imagini. După un timp s-a arătat foarte clar forma filmului și care va fi ea.

Care a fost momentul precis cînd a început să se contureze?

Cred că momentul în care au început să se rostogolească evenimentele pe partea de investigație și cînd a început o luptă foarte clară a jurnaliștilor cu guvernanții, la momentul acela guvernanții din Guvernul Cioloș, care erau atît de înverșunați să falsifice realitatea.

Puterea s-a schimbat, Guvernul Ponta a căzut, însă pe fond nu s-a schimbat nimic, chiar dacă erau exprimate foarte bune intenții.

S-au schimbat declarațiile, s-a schimbat PR-ul. A fost un efort și pentru mine, și pentru spectactor, cînd ești pentru prima dată într-o redacție de ziar zi și noapte și vezi lupta minut cu minut pentru informația corectă. Ce înseamnă lupta cu cei care guvernează și care lansează o realitate paralelă cu adevărul. Cum obții adevărul, care e meseria asta a jurnalistului de a stabili o realitate care e, de fapt, împotriva realității paralele pe care încearcă să o lanseze cei de la putere. Ne-am dat seama că aia e cheia în care funcționează societatea și aia va fi forma filmului, cea a unui thriller despre o investigație jurnalistică. Niciodată nu știi pînă nu închei montajul dacă povestea are destulă desfășurare și dacă vei putea povesti destul de coerent pentru spectator, astfel încît să împachetezi totul într-un film de cinema puternic și coerent. Încerci să colectezi povestea într-un vizual cît se poate de bine, așa încît să o dai mai departe către spectatori.

Un rol important în filmul dvs. îl au femeile.

Da, un rol important în societatea românească îl au femeile, sigur, femeile puternice și deștepte, nu cele analfabete ca doamna Dăncilă. Am avut un premier pînă acum cîteva luni, care evident nu a obținut postul de pricepută ce era. E o impostură destul de generalizată în toate domeniile și ea pornește de la instituțiile statului. Vorbim de un fenomen de impostură din societatea românească, de oameni cățărați pe niște funcții, ei fiind de fapt niște analfabeți funcțional. Ieri a fost arestat un doctor care vindea posturi (n.r. – Mircea Beuran), deci nu știm în spitale dacă sîntem operați de medici care într-adevăr au performat și sînt în stare să fie medici buni sau și-au cumpărat posturile. Femeile joacă un rol important pentru că, într-adevăr, tot adevărul pe care l‑am aflat, după Colectiv, despre Colectiv și despre manipularea statului, a fost inițiat de către femei. Avertizorii de integritate care au vorbit în film sînt toți femei. Au existat și bărbați-surse, m-am întîlnit cu ei prin jurnaliști, dar nicidecum bărbații nu aveau destul curaj să își asume ceea ce au de dezvăluit despre sistem.

Deci bărbații tolerează mai bine impostura.

Așa se pare, da. Majoritatea oamenilor care sînt în poziții-cheie în România la noi sînt deocamdată bărbați. Bine, nu aparține minciuna doar bărbaților, dar strict în acest caz al filmului meu, oamenii cei mai curajoși au fost femei.

Credeți că filmul ne poate crește gradul de luciditate individuală?

E greu de spus dacă un film poate face asta. Cînd spui o poveste, cînd faci un film, tot ce poate spera o echipă întreagă din spatele acestuia este că unii spectatori, după film, cumva, se vor uita în oglindă și se vor întreba: „Dar eu, cu atitudinea mea în viața de zi cu zi, cam unde stau? Am coloană vertebrală, accept în jurul meu corupție sau sînt conștient că și moartea unor tineri este cumva și contribuția fiecăruia dintre noi, cel care închide ochii?“. Avem sute de ore pe care le-am tot vizionat în sus și în jos în care stă un politician în mijloc, minte că se pot trata arșii ca într-un spital normal, ba chiar ca în Germania, și în jurul lui stau cinci doctori care dau din cap ca niște maimuțe, știind bine că aia e o minciună, dar ei dau din cap așa, ca un automat. Noi neștiind exact ce se ascunde în spatele acelor halate de doctori. Globul pămîntesc devine din ce în ce mai mic, avem o generație tînără acum care a călătorit mai mult, oamenii au văzut ce înseamnă o viață civilizată, o societate în care se respectă regulile, în care meseriile sînt făcute cu responsabilitate și cu o cultură a profesiei în spate. Faptul că cei mai înalți oameni din minister vînd posturile de medici este ceva halucinant. Noi, cînd stăm în fața doctorului, nu știm dacă într-adevăr este doctor sau cineva care și-a cumpărat diploma și, practic, niciodată nu a performat ca doctor, dovedind că stăpînește profesia. La momentul acesta sîntem în fața unei situații în care putem să fim aproape siguri că toate posturile din țara asta au fost obținute prin bani, nu prin exercitarea profesiei la nivelul necesar profesiei. Avem o mare problemă, ce facem, mai mergem în spital? Dl Bănicioiu spune undeva că adevărul va fi descoperit peste 50 de ani. Sau în cazul dlui Hogea, al cărui fiu a fost trimis la Veneția în loc să fie trimis la Bruxelles, ei, ca părinți, au fost trimiși la Bruxelles, au întîrziat transferul lui și nu le-au spus nici asta, invocîndu-se apoi o eroare de comunicare.

Deci viața noastră depinde de o eroare de comunicare...

Chiar și asta este o minciună, viața noastră depinde de cineva care ia decizii foarte greșite pentru că nu știe să își facă meseria. E un reflex pe care par să îl aibă toți decidenții din țara asta, de a lansa tot timpul o realitate paralelă cu ce e cu adevărat în spate.

Ați simțit vreun moment, pe parcursul documentării și al filmărilor, că viața noastră este, ca să îl parafrazez pe Camus, o opțiune pentru decidenți, în timp ce ei se erijează în prioritatea noastră?

Cred că toate țările autocrate sau dictaturile văd viața celorlalți ca pe o opțiune. Asta spune și povestea, care e de fapt rolul presei într-o societate democratică și liberă. Fără o presă care corectează manipularea sau ne asigură accesul la informația corectă, da, viața noastră este în mîna lor. Cînd presa încetează să facă acest lucru, noi, ca cetățeni, pierdem și nu mai avem nici un mecanism de control. Iar cînd presa face parte din Putere sau cumva facilitează Puterii servicii împotriva cetățenilor și ajută la manipularea informației, atunci sîntem într-o situație gravă. Libertatea pe care o democrație pretinde că o oferă cetățenilor constă și în faptul că luăm decizii pentru viața noastră într-un mod liber. Pentru a lua decizii într-un mod liber trebuie să avem o informație corectă, în baza căreia luăm aceste decizii libere. Cînd informația este manipulată, decizia nu mai este liberă. Dar pentru ce s‑a întîmplat la Colectiv a fost o manipulare, practic în momentul acela democrația nu a mai existat.

Nu a mai fost liber-arbitru.

Da, oamenii nu au mai luat ei decizii într-un mod liber pentru viața copiilor lor. În momentul acela altcineva a luat o decizie asupra vieții. Din cîte înțeleg eu despre democrație, cam aici s-a terminat cu democrația atîta timp cît eu, ca cetățean, nu sînt liber în a lua deciziile care privesc viața sau moartea mea sau a copiilor mei.

Sîntem acum, după patru ani de la Colectiv, mai puternici, mai informați, mai asumați?

Da, cred că societatea este mai lucidă și mai trezită, în sensul în care mulți s‑au coalizat și societatea civilă este mult mai puternică. Iată, construim și un spital împreună (n.r. – al Asociației „Dăruiește viață“), pentru că politicul ne minte de zeci de ani că le construiește și doar fuge cu banii. Iar pe de altă parte, oamenii sînt destul de lucizi încît au luat o decizie asupra vieții lor, plecăm din România. E un moment de libertate la fel de important ca decizia de a rămâne și de a face ceva. Important este că oamenii au început să vadă că adevărul iese la suprafață din ce în ce mai mult și că am început să luăm decizii libere. Filmul nu este atît despre Colectiv, cît despre 2016, anul trezirii de după Colectiv. Asta e ceva ce trebuie să conștientizăm, nu contează cît de mic ești, vocea ta mică poate răsturna și un guvern. E vorba de curajul de a fi demni, de puterea de a influența societatea în bine prin forța de a dezvălui adevărul. Care mai tîrziu se transformă într-un exemplu, sigur. Însă dacă nu ai o presă care te ajută să amplifici informația, ai o problemă. Presa fără avertizori de integritate nu are nici un sens, nu este vorba de echipa lui Cătălin Tolontan, ei sînt o metaforă pentru jurnaliștii care în cazul Hexi Pharma și-au făcut treaba foarte bine. Este o metaforă a piesei într-un mecanism, a jurnalismului care lucrează împreună cu cetățenii pentru a asigura libertatea. Vlad Voiculescu la fel, nu e vorba despre Vlad Voiculescu, ci despre cum reacționează un om normal cînd este pus în situația de a lua decizii din scaunul unui ministru. Decizii în favoarea pacienților sau în favoarea unei rețele corupte din sistemul de sănătate?

A existat și factorul imprevizibil în realizarea filmului?

Întotdeauna există ceva imprevizibil la un documentar; mediul în care filmezi, că e Ferentari (n.r – fundalul documentarului Toto și surorile lui) sau alte lucruri care te surprind. Acolo era mediul în care se dezvoltă Toto, Andreea și frații lor. Aici, imprevizibil și cumva șocant, traumatizant pentru noi, a fost lipsa de umanitate și de sînge rece pe care am descoperit-o în rîndul decidenților. Credeam că așa ceva există doar în filme sau în cărțile de istorie care povestesc cum erau oamenii acum sute de ani.

Există o scenă în care fețele sînt acoperite în spital cu cearșafuri ca un fel de mască albă, care cred că a inspirat și afișul filmului. Poate fi aceasta o metaforă pentru complicitatea tăcerii foarte multora dintre noi?

Nu aș diminua filmul la o singură cheie, însă da, este despre decizia unei părți a societății aceleia de a pune voalul și a se face că nu vede, crezînd că nu poate să o afecteze vreodată corupția, neglijența, lipsa de umanitate și de profesionalism. Crezînd că nu poate deveni victimă. Însă această metaforă stă alături de metafora omului care are curajul de a devoala adevărul.

a consemnat Andreea VLAD

Credit foto Alexander Nanau: Benedetta Bressani