Rîsul și fuga
Virusul m-a consolat, căci acum cîțiva ani, agasat de rîsul din sălile de teatru, îmi diagnosticam îmbătrînirea inevitabilă. „De ce atîta rîs?“, mă întrebam. Și părăseam teatrele, exasperat de deriziunea sistematic practicată de tinerele „colective“ de lucru care își găseau ecou în hohotele spectatorilor decontractați. O vulgaritate programatică, redusă la picioare în fund și măscări de vocabular, la un comic idiot, fizic, murdar. El nu-mi inspira decît repulsie și totodată, avîndu-i în vedere succesul, mă neliniștea: m-a părăsit sensul umorului? – îmi interogam neliniștit condiția. Și, resemnat, am abandonat aceste reprezentații comice. Reprezentații „bune pentru tineri“, rupere de contact. Pe de altă parte, comicul burghez al teatrelor private nu mă atrăsese niciodată, fiindcă sînt teatre ce cultivă divertismentul ca marcă de fabrică. Recent, într-un asemenea teatru, la un spectacol cu piesa sfîșietoare a lui Edward Albee Cui îi e frică de Virginia Woolf? o vecină de fotoliu rîdea fără încetare. Cînd, agasat, am interpelat-o, ea mi-a răspuns: „Păi, n‑am venit aici ca să rîdem?“. Program prealabil pentru un public motivat doar prin perspectiva rîsului. Rîs generațional, rîs burghez, ambele îmi repugnau.
Îndoielile mele privind ruptura generațională sau refuzul rîsului formatat al teatrului privat s-au spulberat grație virusului. Am regăsit umorul. Nu încetez să mă amuz privind caricaturi și citind formule comice. O plăcere, o eliberare! Și îmi servesc ca „vitamine“ fortifiante. Rîsul provine acum dintr-o reacție de apărare contra unui pericol precis, o defensivă strategică și un mod de rezistență. Rîdem de ceea ce e insuportabil. Rîdem de ceea ce ne temem. Ca pe vremurile comuniste, de la Moscova la Praga sau București: rîs politic. El s-a constituit atunci într-o modalitate de refuz al situației generale, al valorilor pervertite, al exigențelor oficiale. Un rîs implicat și nicidecum gratuit. Acest umor a dispărut după 1989 și nu s-a manifestat decît episodic, fără impact, fără nici un efect. Acest rîs reînvie acum. Rîdem împreună, conștienți de pericol și uniți contra lui. Nu
mi-am pierdut umorul și îl redescopăr grație rîsului actual. De aceea, le mulțumesc celor care îmi expediază mesaje pe care, la rîndul meu, le distribui grație rețelelor sociale, producînd efecte de solidaritate cu o viteză necunoscută în anii ’60. Iată deci reconstituit scenariul luptei cu o forță superioară căreia i se rezistă, parțial, prin rîs. David contra lui Goliat.
Rîsul e o reacție de autoapărare a sedentarilor, ca mine, a celor lipiți de ecrane, paznici din fotoliu ai mesajelor care apar la orice oră din zi și din noapte în numele unei „internaționale“ a comicului reînviat. Complementar se manifestă clubul celor care refuză impasibilitatea și cultivă nevrotic dinamica fugii, a jogging-ului ca antianxiogen. Ei fug, fug în parcuri goale sau pe bulevarde pustii în numele unei igiene fizice. Acolo unde boala se difuzează exponențial, o soluție: ameliorarea mușchilor și eliberarea de panică prin fugă. Noi, vîrstnicii, rîdem de pe scaun, ei, tinerii, se apără alergînd.
Acestei bipolarități i se adaugă un alt termen. Acela mediocru și opac la gravitatea situației pe care-l reprezintă grupurile care nu-și pot abandona obișnuințele sociale, de șpriț sau grătar. Într-un fel, și ei rezistă, dar derizoriu. Iresponsabil, li se reproșează. Dar liberi…
„Unde fugim de acasă?“, ne întreba Sorescu demult. Acum ne întrebăm: „Cum să stăm acasă?“. Și, dintr-odată, ni se propun soluții culturale, vizionări de emisiuni și spectacole, lecturi, soluții contra sihăstriei urbane care a devenit regim comun. O variantă inedită de nesupunere se afirmă inventîndu-se rețele comunitare virtuale, dialoguri culturale, schimburi societale. Cu ochii în lacrimi am ascultat corul din Nabucco a lui Verdi, „Va pensiero“, format din cîntăreți izolați în camerele lor, dar asociați în fața unui dirijor vizibil mulțumită unui circuit de Internet. Dintr-odată aceste improvizații minore capătă un sens rebel. Teama blochează. Revolta e nobilă. Și ea e o victorie nebănuită.
Cultura ca antidepresiv. Deseori am utilizat-o ca atare, însă, consecință a virusului, nu îmi imaginam recursul la ea ca la un medicament general prescris și adoptat. Și de aceea am văzut concerte pe care pînă nu demult le sacrificam datorită urgențelor de lucru. Și, dincolo de muzică, mi s-au impus, ca eroi emblematici, pianiști de geniu sau dirijori traversați de muzică, împliniți prin ea. Claudio Abbado care, atins de cancer, la capătul
Recviem-ului lui Mozart, înainte de a se reîntoarce spre public, rămîne imobil îndelung fiindcă îi e necesar acest timp suspendat pentru a reveni de la sacrul muzicii la sala laică. Sau Herbert Blomsted care, la 90 de ani, dirijează Simfonia a V-a de Beethoven cu încîntare ludică, cu un surîs și cu o plăcere naivă. Muzica îl întinerește și toată orchestra îl iubește. Mi-a amintit de un filozof adept al fericirii și melancoliei, Vladimir Jankélévitch. Un dublu al lui… spiritul muzicii și al gîndirii reunite prin joc. Joc a cărui libertate mă reconfortează, altădată răsfoind un album de desene, „exerciții de singurătate“.
Dar să nu idealizăm. Pe vreme de virus se bea, se mănîncă și se face sex, soții se ceartă și divorțurile se anunță numeroase, ca în China după stingerea epidemiei. Fiecare își inventează comportamentul „personal“.
De la Paris, le scriu prietenilor din Italia cum o făceam acum o jumătate de secol de la București. Ne separa atunci „Cortina de Fier“, acum ne separă „cortina sanitară“. De la comunism la virus sau „eterna rentoarcere“.
P.S. Am scris o carte, recent apărută, consacrată luminii, lustrelor ce se multiplică pe scene și în magazine. Azi pare desuetă, alăturea cu drumul, dar poate că de aceea i-am avut intuiția. O ultimă sclipire a cristalelor, presimțire a ceea ce urma azi să ne lipsească. Mă uit nostalgic la această carte apărută în cel mai nepotrivit moment pentru ea. Și totuși, titlul ei mă consolează: O lumină în noapte.
George Banu este eseist şi critic de teatru. Cea mai recentă carte publicată: Une lumière dans la ville, le lustre (Paris, Ed. Arléa).
Foto: wikimedia commons
