Radu Penciulescu şi viaţa
Cu cîtă dezinvoltură asumăm dispariţia cuiva trecînd de la prezent la imperfect, de la este la era! Pentru Radu Penciulescu, azi, refuz această grabnică conversiune a timpurilor, şi de aceea continui să spun „el este“.
Tineri, foarte tineri fiind, la un restaurant de la 2 Mai, un profesor de gestică de la Cinecittà ne explica secretele personale pe care le pot revela o mişcare a mîinii, o poziţie a capului… Ca o provocare i l-am arătat, la altă masă, pe Radu Penciulescu, care dialoga cu fosta lui soţie şi i-am cerut să-l califice: „E un om drept, să ai încredere în el întotdeauna“. Diagnosticul italianului mi-a confirmat convingerile şi, o viaţă, i-am urmat sfatul. Nimic nu ne-a despărţit.
Radu rămîne un model de verticalitate, nu religioasă, ci pămînteană, concretă şi umană. Fără a se constitui în exemplu, el ne-a servit de model şi ne va servi. Şi poate nici o frază nu-l poate defini mai bine decît o constatare proprie: „Mi-am plătit tributul, dar nu am trădat“.
El mi-a evaluat inaptitudinea de actor şi l-a îndreptat pe Andrei Şerban spre regie, iar pe mine spre teatrologie. Şi azi mă întreb: cum a putut vedea el atît de just în noi? El însă vedea în oameni şi de aceea i-a reunit pe cei mai buni în jurul său: George Constantin, Victor Rebengiuc, Valeria Seciu, Ion Caramitru. Ei şi‑au fost aproape unii altora. Nu s-au îndoit unii de alţii. Nici pe scenă, nici în viaţă. El le-a fost drag fiindcă își respecta crezul: „Vreau să fac teatru la înalţimea omului“. Radu este un model de pedagog ce a ştiut şi a putut contribui la dezvoltarea unor vocaţii, dar totodată un artist ce se manifesta prin respectul față de prieteni şi de cuvinte, față de scenă şi de opere. Cum spunea Steinhardt, el ajunge la sine „prin ceilalţi“, dar, totodată, îl conduce şi pe fiecare dintre ei spre întîlnirea cu „el“ şi cu adevărul său. Asemeni lui Peter Brook, de care el rămîne cel mai profund apropiat.
Radu s-a recunoscut în vocaţia pedagogiei, mai ales aceea a elevilor-actori pe care îi iniţia şi le permitea să se descopere. Deviza era: „Nu mă întreba pe mine, regizor, «Cum vrei să fiu?», ci întreabă-te pe tine, actor, «Cum vrei să fii?» Teatrul l-a pasionat nu ca ficţiune, ci ca posibilă dezvăluire de sine. Radu este iubit de colegi şi de elevi căci înţelege teatrul ca pe o formare de sine şi o mărturie în contextul unei comunităţi. El îi dirijează pe cei din jur fără a-i domina, el le extinde resursele, îi însoţeşte pe drumul împlinirii proprii a fiecăruia căci ceea ce caută e „omul dilatat“.
Viaţa i-a fost demnă. Nu a avut nimic dintr-un călugăr, dar nici dintr-un monden fără busolă. De aceea s-a descoperit mai cu seamă după tragedia din ’68 şi după invadarea Cehoslovaciei, semnînd, „în spiritul timpului“, spectacolele sale poate cele mai reprezentative: Musgrave, Regele Lear, Woyzzeck. Dar, pentru mine, niciunde nu l-am recunoscut mai deplin decît în Vicarul, piesa lui Rolf Hochhuth unde etica şi politica se asociau. Acolo i-am intuit autoportretul. Fără a se constitui în model exemplar sau a adopta discursuri moralizatoare, el este personalitatea cea mai apropiată, de care niciodată nu m-am îndoit. Îl iubesc cum l-am iubit dintotdeauna pe Camus. La amîndoi, opera e importantă, dar numai asociată artistului şi condiţiei sale. Omul şi opera reunite, indisociabile. Radu respectă viaţa şi contrastele ei, fiind totodată ironic şi lucid, un om deplin dăruit existenţei şi în acelaşi timp un om de teatru ce se îndoieşte de teatru. Poate chiar că iubeşte viaţa mai mult decît scena, însă, fără îndoială, el o hrăneşte, de cînd îl ştiu, tocmai din această iubire. Din acest respect pentru amîndouă, reunite.
Am plecat din ţară împreună şi într-o seară de început de an 1974 am coborît împreună Les Champs-Élysées şi am înţeles că ne angajaserăm, fiecare într-un alt loc, pe drumul exilului. Ne-am revăzut cîţiva ani mai tîrziu şi, stînd faţă în faţă, bucuroşi, într-o cafenea celebră, la Closerie des Lilas, frecventată de nume celebre înscrise pe mese, el îmi spune: „Cît sîntem de bine aici, cu o bere şi o salată, aşezaţi la masa…“, pentru a completa, în hohote de rîs, „…lui Lenin!“ Întîlnirile s-au succedat, la Paris, Nancy, Stockholm… Şi apoi, la începutul anilor ’90, am revenit la Bucureşti pentru a face împreună un spectacol, Celălalt Cioran: şi azi mi-l amintesc. Eram asociaţi şi, amîndoi, îl ajutam pe Ovidiu Iuliu Moldovan să se regăsească. N-am reuşit. Dar vorbele lui Cioran mi-au rămas înscrise în memorie, iar repetiţiile cu Radu Penciulescu, căreia i se asocia pe atunci tînăra Alexandra Badea, s-au constituit în adevărate evenimente autobiografice. Amprente ale teatrului din interior.
O viaţă a trecut de la seara aceea de la 2 Mai şi fiecare regăsire cu Radu a confirmat evaluarea profesorului italian. La Radu, nu doar interiorul era curat şi agitat, ci şi vocea, privirea, braţele. Un echilibru unic. Relaţia cu viaţa şi cu teatrul, cu oamenii şi cu piesele, căci el a privit faţă în faţă lumea. Şi de aceea, deseori, l-am asimilat cu modelul latin descris de Seneca, drept, dar neeroic, intransigent, dar nu inchizitorial, tandru, dar şi exigent. Mulţi îl iubesc încă.
Radu dispare azi, cînd nu mai are aer să respire.
Paris, 20 martie 2019
