Însemnări de la Berlinale

Crăița NANU
Publicat în Dilema Veche nr. 837 din 5 - 11 martie 2020
Însemnări de la Berlinale jpeg

„Cine a inventat cinema-ul?“, am fost întrebată întîmplător de niște reporteri de la Deutsche Welle. Să fie frații Lumière? Sau Edison, cel căruia i se datorează camera de filmat? Să fie regizorul sau operatorul, actorul sau sunetistul, editorul sau designerul de decor sau costume? Cine este vinovat pentru filmele care ne fac să plîngem? În cine dăm cu pietre? Cine e responsabil pentru filmele care ne bucură? Pe cine îmbrățișăm? Cred că răspunsul este: pe nimeni. Văzutul de filme este o experiență solitară.

La fel cum și nașterea unui film, momentul în care se formează ideea care peste niște ani va sta color sau alb-negru pe un imens ecran, este tot ceva pur personal, care se naște într-o singură minte și apoi iese în lume. Tot ce se petrece între timp este negociere și colaborare. Și e complet logic, dar totodată un proces magic. Cred că cea mai bună legătură, tot vizionabilă, tot la Berlinale, este Shirley, chiar ea, din filmul cu același titlu de Josephine Decker. Este acolo imaginea perfectă a omului singur, față în față cu propria nevoie de a crea, care generează pînă la final reacții și schimbări în oamenii din jur. Aștept și filmul despre spectatorul bîntuit de nevoia de a vedea filme, de preferat, în România.

 Shirley (competiție, regia Josephine Decker). L-am văzut seara tîrziu, după ce deja trecuseră și premiera, și primele proiecții de presă, dar tot s-a aplaudat, deși eu, una, aș fi preferat jazz-ul nervos care răsună într-o sală plină de tinere studente nerăbdătoare să facă o incursiune prin miturile lumii. Shirley te poartă prin chinurile facerii unui nou roman horror, în care personajele se înnebunesc unele pe altele pînă reușesc să învețe ceva din asta.

Shirley este această scriitoare de povești horror care nu iese din casă, trăiește într-o mizerie fumegîndă și se hrănește cu alcool și ochi sparți de gînduri care ies din ea mai rapid decît le poate nota în caiet, la mașina de scris, pe foi, oriunde. Soțul ei este acest profesor ultraelectrizant, dar și el bîntuit de oftici, superiorități și de preaplinul propriei persoane. Un cuplu de tineri căsătoriți și pe cale să devină părinți îi vizitează și rămîn să stea la ei o vreme, moment propice pentru lucrul la ceva ce nu ieșea din Shirley – o poveste, un roman, nici ea nu știe clar de la bun început. Ce începe e un joc care sare din realitate în imaginația scriitoarei și pe parcurs reușește să schimbe ceva fundamental în relația celor doi tineri vizitatori. Elizabeth Moss este fabuloasă și ține strîns povestea, care tinde să o ia un pic cîș spre final, o ține cu privirea aia de animal de pradă și hăituit în același timp. Îți e frică de ea și milă de ea și, pînă la final, înțelegi că îi este imposibil să fie altfel, pentru că dacă ar fi altfel nu ar putea să scrie. Iar unii oameni nu există dacă nu scriu.

14 shirley 1 jpg jpeg

● Servants are un cadru cu doi băieți în două căzi, așezate colț în colț. Camera este albă, apa la fel, băieții bagă capetele la fund în același timp și apoi, timp de cîteva secunde bune, se vede doar o pereche de genunchi ieșind la suprafață. Nimic nu se mișcă. Minți tinere pe cale să fie umplute la o școală de preoți, în mijlocul unui sistem represiv care îi torturează și le taie orice speranță la vreo pereche de aripi de orice fel. Un domn își suflecă mînecile ca și cum s-ar pregăti de ceva tactil și apoi doar privește, iar ochii dezbracă corpul deja gol într-un mod mai sinistru decît dacă ar fi dat pumni sau ar fi tăiat în carne vie. O remorcă e umplută cu mașini de scris, la care fusese dactilografiat un pamflet despre cum biserica nu ar trebui să fie controlată de stat. Un băiat spune un adevăr periculos ascuns în spatele unui cearșaf alb. Mîini curate, minți curate, suflete curate, o mantră repetată de un preot și de studenții lui, de trei, patru, cinci ori. Auzi cuvintele, le vezi, sînt clare, le înțelegi de fiecare dată, nu le crezi deloc. Servants e un film despre un sistem în care este imposibil să te păstrezi curat.

Sînt puține proiecțiile de presă la care se aplaudă. De obicei, sala se umple de oameni ocupați. Unii își deschid laptop-urile, alții stau cu ochii în telefoane mobile, alții vorbesc între ei despre alte filme, ce au fost sau vor veni. Vezi carnețele de toate mărimile, aparate foto și genți cu multe buzunare pline doldora de toate cele necesare unei zile de vizionări pe bandă rulantă. Din ele ies sticle de apă, sandvișuri, alune, bomboane, mere, kit-ul de supraviețuire pe timp de festival. La proiecțiile pentru public e mai relaxat și, de obicei, acolo se aplaudă sau se plînge, sau se strigă „bravo“, sau toate trei. Acolo ai ocazia să spargi experiența filmului la final, cînd pe scenă urcă echipa, care uneori stă la aplauze, alteori la povești.

● The Assistant (Panorama, regia Kitty Green) este portretul asistentei perfecte într-o zi de muncă, ceva mai mult de 14, cît înseamnă o zi-lumină la o companie mare de producție, unde dacă ești asistent manager  te trezești cu noaptea în cap să deschizi biroul și ești ultima care pleacă de acolo, pentru că, nu-i așa, fiind mîna dreaptă a șefului, fără tine nu se poate. Fata noastră (Julia Garner, o știți din Ozark) este o junioară extrem de serioasă. Aflăm la un moment dat că visează să se facă producătoare și ne prindem din prima că locul în care lucrează este unul foarte bun ca pistă de pornire. Indiciul? Toată lumea, dar toată lumea din biroul ăla și din cele adiacente se teme de șef. Care șef nu își arată fața aproape niciodată. Îl auzim însă suduind și prin telefon, și din spatele ușii. Este genul de șef care are o grămadă de mingi în aer pe care doar el, ca un acrobat perfect, știe să le mînuiască, iar absența lui creează tremur și panică. La fel cum și prezența lui are aceleași efecte.

Dar filmul nu este despre el, ci despre ea, fata care vrea să facă perfect totul, care și-a dorit mult să ajungă acolo și vede un viitor pentru ea, dacă doar s-ar prinde cum anume poate învăța mai repede. Mai mult despre cinematografie și mai puțin despre strînsul urmelor amantelor din birou, spălatul farfuriilor întregii echipe de executivi și explicațiile în fața nevestei nervoase că i se ascund lucruri. E o treabă cu birourile mari și șefii din vîrful lor, o treabă care sare din subiectul #metoo-ului de fapt, deși filmul nostru are rădăcini puternice acolo. Ce arată povestea foarte bine e cît de nedreaptă, dar în același timp de neevitat e situația aia în care un angajat mic și irelevant, în marele angrenaj al companiei, ajunge să știe tot, și ce nu vrea, și ce n-ar fi cazul să știe: anume că cei puternici și extrem de ocupați sînt coruptibili, fie la nivel moral, fie la nivel material, dar chiar și așa, a lor este și va rămîne împărăția (cel puțin atîta timp cît lucrurile rămîn pe un făgaș legal).

● Kod und Blod / Wildlands (Panorama, regia Jeanette Nordahl). Titlul original se traduce Flesh and Blood – Trup și suflet ar fi pe românește. Regizoarea și scenarista însă s-au declarat mulțumite cu Wildlands / Ținuturile sălbatice. Poate pentru că pe undeva e un adevăr general valabil dacă îl privești dinăuntrul unei familii: tot ce e în afara noastră e sălbăticie și trebuie să ne învățăm puii să se descurce: să vîneze, să se apere.

Scenarista povestea că s-au gîndit mult la faptul că un făt care crește în burta unei mame stresate devine programat genetic să ajungă mai rapid la pubertate. Că sînt atîtea lucruri stabilite fără nici un input real din partea noastră, cum e familia în care te naști.

● Wildlands spune povestea unei adoles-cente (Ida) care se tre-zește dintr-un accident de ma-șină cu mîna ruptă, mama moartă și o relocare rapidă la singurele rude pe care nici măcar nu și le mai amintește bine. Este vorba despre mătușa ei și cei trei verișori, băieți mari, musculoși, uniți și bătăioși, cum doar frații pot fi. Băieții mamei. Care mamă este drapată în aur, satin și cocoțată pe tocuri pe care pășește cu siguranța femeii care a ajuns fix unde vrea și nu are nici o intenție să lase hățurile din mînă.

Mama (Sidse Babett Knudsen) este nu doar mamă de băieți mari, ci și șefă de afacere mafiotă. Pe românește, camătă. Împrumută bani și apoi băieții îi recuperează. Ida intră în familia asta și nu i se întinde nici o perdea între ea și adevăr. Doar spectatorul este cruțat de amănuntele sîngeroase. Povestea apelează la una dintre cele mai umane senzații – nevoia de a aparține. Cînd ai o adolescentă singură pe lume și proaspăt traumatizată și o familie care o primește cu brațele – și cîte brațe – deschise, alegerea devine simplă, iar moralitatea, binele și răul devin chestii discutabile. Wildlands e pe cît de scurt, pe atît de uman. În doar 88 de minute îți dă și povestea Idei, prinsă între nevoia de a avea o familie, și puternica senzație că nu e deloc bine ce se întîmplă în jurul ei.

● „Jur să apăr ființa statului“, se aude la un moment dat în Tipografic Majuscul, un film în care nevoia de a aparține devine obligația de a aparține. Domnul care citește raportul are ochii foarte roșii și privirea obosită. Îți imaginezi că este al nu știu cîtelea document similar pe care îl redactează, corectează. Anul este 1981, Botoșani. Dacă s-ar fi întîmplat mai demult, fapta ar fi însemnat închisoare. Acum, însă, tinerii care săvîrșesc acțiuni împotriva statului sînt anchetați și apoi ținuți aproape spre reintegrare și reabilitare. Fapta este o serie de slogane despre libertate și nevoia de sindicate, scrise cu cretă, cu majuscule, pe pereții unor clădiri.

„Era răcit, lua medicamente zilele alea.“ O mamă care nu zîmbește niciodată se jură că va face orice îi va sta în putere pentru a-și pune copilul pe traiectoria corectă. Copilul, făptașul, Mugurel, 17 ani la vremea aia, nu pricepe de ce mama promite pentru el. De unde să știe ea ce face el, de ce să spună el că face de nebun sau de prost cînd nu e nici una, nici alta?

În film vedem doar fețe de oameni care ne vorbesc, ochi în ochi, citînd cuvînt cu cuvînt din rapoarte de Securitate. Auzim mărturii, convorbiri înregistrate și în spatele vocilor calme sînt ochii obosiți, maxilarele încleștate și senzația că toată frica și tăcerea din perioada aia trec prin ecran și te strîng de gît. Printre rapoarte se înșiră încolonate frumos imagini de arhivă care încep domol, cu cîntece, mai o rețetă, mai o anchetă despre cei surprinși claxonînd, încă un cîntec, copii fericiți, medalii, pînă cînd lucrurile se leagă într-o imensă horă a unirii. Și simți cum generații întregi, de la cei mai mici fii ai statului pînă la cei mai mari, cu toții produși angro pentru a bine-servi și a se convinge unul pe altul că e bine să bine-servești, se întorc pe toate părțile în filmul ăsta care se simte ca un mutant SF, adevărat.

Crăița Nanu este scenaristă și selecționer de festival.

Credit foto „Tipografic Majuscul”: Silviu Gheție

1038 15 cop2 jpg
Levitația electromagnetică în tesseract
Eul de scriitor ratat apreciază această fragmentare din care se alcătuiește întregul: „Nu cred în cărți, cred în pagini, în fraze, în rînduri“.
p 22 Katherine Pangonis jpg
Fenicienii, oamenii purpurii
În unele contexte, fenicianismul și renașterea interesului pentru trecutul fenician al Libanului nu reprezintă decît o reacție rasistă la panarabism.
1035 15 coperta jpg
Sculptînd în timp
Există însă şi o altă cale de unire a materialului cinematografic, în care esenţială este dezvăluirea logicii în ceea ce privește modul de a gîndi al oamenilor.
foto 1 back stages jpg
1033 15 Iulia Lumanare copy (5) jpg
„Ne vom opri mereu la ceea ce ne este familiar” – interviu cu actrița Iulia LUMÂNARE
„Timpul a fost comprimat, și asta este, poate, cel mai dificil aspect al scenariului, deci al poveștii.”
1033 23 Foto Iulian Popa jpg
„Scriu ce văd în jurul meu, ca și cum aș fi în mijlocul acțiunii, dar invizibil“ – interviu cu Iulian POPA
„Un chimist, un om cu educație științifică, dar care are o abordare total neștiințifică, bazată pe percepții senzoriale.”
p 23 Passivité courtoise, 1930 jpg
Victor Brauner – Sfîrșitul și începutul
Opera lui îl face să meargă înainte mai degrabă decît o face el.
1031 15 Strøksnes, Morten Photo Cathrine Strøm webp
image png
Hotarul nevăzut al pictorului – expoziție aniversară Mihail Gavril* –
Lucrările prezente în expoziția de la Palatul Parlamentului, Sala „Brâncuși”, au o tematică ce aparține zonei sacrului.
1028 15 charlotte higgins miturile grecesti jpg
Miturile grecești repovestire din perspectivă feminină
Acestea sînt cîteva dintre personajele care controlează multe dintre narațiunile incluse în această carte.
1027 15 ёGoodlife Photography jpeg
p 22   Expoziția Victor Brauner jpg
Culoarea Artei
„Important e ce se vede.” Da, toți știm asta. Dar dacă v-aș spune că la fel de important e ce nu se vede?
1026 15 Calin Pop cu Nicu Covaci2 jpg
Rock, opoziție și represiune – Phoenix & Celelalte Cuvinte –
Spre deosebire de Phoenix, Celelalte Cuvinte nu au luat vreodată în considerație fuga din România comunistă.
DoinaLemny jpg
1025 22 Mario Martone  jpg
„Și cinematograful e un joc cu reguli” – interviu cu regizorul Mario MARTONE
„Atunci cînd regizez un film după un roman, nu mă interesează să pun în scenă doar povestea personajelor, ci și vocea scriitorului.“
1024 15 ABRA, Costinesti, anii 80 jpg
Unde sînt rockerii de odinioară?
„Toți am simțit că nici un zid nu ne va mai ține despărțiți vreodată”, avea să-și amintească ani mai tîrziu unul dintre cei prezenți la eveniment.
1023 15 Abziehbild  Unapplied Arts, 2023, Arsmonitor jpg
Lumea artei – elitism non-profit sau marginal pentru profit –
Și se încearcă același lucru de către artist-run-space-urile din Casa Presei.
1022 15 Marian Crișan jpeg
„Cînd ai în film un texan călare, inevitabil te gîndești și la western” – interviu cu regizorul Marian CRIȘAN –
Ca surse de inspirație au fost compozițiile lui George Enescu și Eugen Doga, în special albumul lui Echoes of the East.
10 pentru Rushdie jpeg
Dacă pacea ar fi un premiu
Cu toate acestea, am să mă întorc acasă cu acest premiu pentru pace.
Taifas 3 png
Cineaști balcanici la Taifas – anchetă –
Pentru că sînteți o revistă românească, iar el este pentru mine cel mai interesant regizor român al momentului.
1020 15 Andrei Tanase jpg
1020 15 1 jpg
Un tip de încordare
Artistul propune un storyboard neconvențional prin plasarea privitorului într-un spațiu definit vizual prin contraste.
1019 15 Foto Cristian Sutu jpg
1018 16 foto Ariana Serban jpg
„Literatura. Arie protejată” – interviu cu Robert ȘERBAN
„Am căutat, an de an, să identificăm cîte o temă, care să nu eludeze actualitatea și realitatea.”

Adevarul.ro

image
Despăgubire de 14,5 milioane de euro pentru un fermier din Focșani, care spune că Autostrada A7 îi ruinează afacerea
Afacerea de milioane de euro a unui vrâncean va fi distrusă de Autostrada A7, mai exact de sectorul Focșani-Bacău. Totuși, afaceristul a primit despăgubiri în valoare de peste 14,5 milioane de euro în primă instanță, conform deciziei Tribunalului Vrancea.
image
Traficantul de droguri în casa căruia a murit drogată o elevă de 16 ani, trimis în judecată. Cum a murit fata
Traficantul de droguri acuzat că i-a dat unei eleve de 16 ani un drog sintetic periculos, în urma căruia adolescenta a murit, a fost trimis în judecată, împreună cu alți doi minori.
image
Pensiile vor fi recalculate încă o dată după 1 septembrie. Ce categorie de cetățeni va încasa mai mult
Executivul se pregătește de o a doua recalculare a pensiilor, care va aduce și mai multor seniori majorări financiare consistente.

HIstoria.ro

image
Cine au fost agenții dubli din al Doilea Război Mondial?
Cea mai importantă parte a Operațiunii Fortitude a reprezentat-o rolul jucat de agenți dubli.
image
Când au apărut primele bănci din Țara Românească
Pe măsură ce viața economică a Țării Românești se dezvoltă, apar numeroase proiecte și încercări pentru organizarea instituțiilor naționale de credit. Î
image
Iuliu Maniu interceptat de Siguranță la ordinul lui Armand Călinescu
În 1932 Armand Călinescu e subsecretar de stat la Interne. La 5 decembrie el se mărturisește Jurnalului, ținut zilnic și pe ascuns: