Filmele lui 2019

Ce filme păstrați din 2019? Aceasta e întrebarea la care au răspuns invitații mei. A fost un an cu multe titluri, așa că e important să ne amintim ce-am văzut, ce ne-a plăcut și ce am putea  recupera din ce am pierdut în materie de cinema.

● Ionuţ MAREȘ

O să încep cu cîteva filme din 2018 pe care le-am recuperat abia în 2019, cînd au şi intrat în cinematografele de la noi: Vice (Adam McKay); El reino (Rodrigo Sorogoyen); Border (Ali Abbasi); şi, pe primul loc, Amanda (Mikhaël Hers). Nu pot uita nici An Elephant Sitting Still (Hu Bo), un mare film-elegie, văzut la TIFF. Dintre titlurile din 2019, favoritul este Synonymes (Nadav Lapid) – un film teribil de original, care nu a fost din păcate distribuit, dar a ajuns în cîteva festivaluri din ţară, după ce a luat pe bună dreptate Ursul de Aur. De la Cannes mi-au plăcut destul de multe filme, dar aş reţine mai ales Parasite (Bong Joon-ho), Dolor y gloria (Pedro Almodóvar), Bacurau (Kleber Mendonça Filho şi Juliano Dornelles) şi minunatele It Must Be Heaven (Elia Suleiman) şi The Invisible Life of Eurídice Gusmão (Karim Aïnouz). Aş încheia cu cele mai recente două filme de Bruno Dumont: miniseria din 2018 Coincoin et les z’inhumains şi, din 2019, musical-ul Jeanne, cu documentarul extrem de stimulant State Funeral (Serghei Lozniţa) şi cu horror-ul Us (Jordan Peele), o plăcere vinovată. Filmul românesc al anului este autoficţiunea Ivana cea Groaznică (Ivana Mladenovic).

● Andreea VLAD

A fost un an prolific, cu multe creații îndrăznețe și de substanță. Văd în Joker mai mult decît o revelație personală, el este un manifest politic, social și filozofic în numele unui nou Matrix. M-am rătăcit în fascinanta pădure de semne ale decadenței din labirintul vizual propus de Yorgos Lanthimos în The Favourite. Este o clasicizare a stilului său, fără stridențele teribiliste din trecut. Am plutit nostalgic alături de vibrantul elf al rock-ului și libertății în zorii ultimei nopți de dragoste sovietice, a lui Kirill Serebrennikov, care a montat Leto în închisoare. Am vibrat la iubirea de semeni, emoția și intuiția arhetipală din Lazzaro felice al Alicei Rohrwacher. Am pășit ca într-o catedrală în polifonicul A Hidden Life al lui Terrence Malick, care pledează pentru nevoia de sacru ca o ripostă la această epocă post-nihilistă. M-a sedus anvergura politică și filozofică din Il Traditore al lui Marco Bellocchio.

Pe plan local însă, o tristă pleiadă de filme fade sau epigonice, fără miză estetică, ideatică sau măcar personală (exceptînd fee-ul de regizor din bugetul de producție). Amintesc, totuși, Touch me not, puternicul debut al Adinei Pintilie (deși subminat pe alocuri de corectitudinea politică), pe care îl asimilez unui ochean întors către complicitatea organică dintre noi și reprezentarea corpurilor noastre. La Gomera, un antrenant neo-noir eclectic, este încă o etapă pe drumul căutărilor lui Porumboiu legate de versatilitatea limbajului. O relație alunecoasă cu istoria recentă ne propune Andrei Cohn în Arest, căruia mai mult curaj ar fi dat filmului său un plus de impact. La documentare am remarcat discretul aer à la Resnais din Timebox al Norei Agapi, precum și rigoarea formală neorealistă din Caisă de Alexandru Mavrodineanu.

● Victor MOROZOV

Synonymes al lui Nadav Lapid redesenează societatea pariziană – inegalități, precaritate etc. – prin mișcări bruște de aparat și o poveste sughițată, greu previzibilă, care vorbește despre dislocare și identitate: teme greoaie, pe care însă Lapid le poartă pe umeri cu brio, atent la nuanțe locale și mizînd pe un trio formidabil de actori foarte tineri.

Bacurau (Kleber Mendonça Filho și Juliano Dornelles) e un alt OZN – începe cu viniete vag documentare despre o comunitate rurală izolată din inima Braziliei, apoi o ia razna și imaginează o confruntare între localnici și o gașcă de americani ucigași: e poate cea mai frumos ambalată fabulă politică a anului.

In My Room (Ulrich Köhler), premiera în 2018, e un SF postapocaliptic cu tușe ecologiste, în care un lone survivor ajunge să trăiască sustenabil la țară, plimbîndu-se din cînd în cînd pe cal printr-un oraș pustiu. Sînt multe momente de păstrat, dar am ajuns să-l țin minte drept filmul (singurul din cîte am văzut) în care există o secvență televizată de sărituri cu schiurile, sportul meu favorit.

It Must Be Heaven (Elia Suleiman) îmi permite să închei rotund bilanțul, tot în Paris – atîta doar că Suleiman e palestinian și nu israelian ca Lapid. Filmul său e însă la fel de coroziv, chiar dacă n-ai zice. Și nu e întîmplător că cele mai percutante reprezentări ale Parisului din 2019 au venit de la doi străini în exil autoimpus, sensibili la semnalele amenințătoare care ne parvin de la vîrful societății franceze.

● Iulia BLAGA

Cel mai bun film din 2019 îmi pare tot unul din 2018, revăzut cînd a intrat la noi în săli – Burning (Lee Chang-dong). Dintre filmele văzute la ultimul Cannes aș reține Parasite (Bong Joon-ho), Dolor y gloria (Pedro Almodóvar) și Beanpole (cînd își va găsi vocea, Kantemir Balagov, 27 de ani, va rupe). Marriage Story (Noah Baumbach) mi s-a părut solid și nu doar prin interpretări. Tot de pe Netflix păstrez Rolling Thunder Revue: A Bob Dylan Story by Martin Scorsese. Pe sufletul meu a fost Lapü, debutul columbienilor Juan Pablo Polanco și César Alejandro Jaimes, care a fost la Astra Film Festival 2019. M-a înduioșat The Peanut Butter Falcon (tot un debut, de Tyler Nilson și Michael Schwartz), în care un tînăr cu sindrom Down (Zack Gottsagen) îi schimbă punctul de „asamblare“ lui Shia LaBeouf. Tot prin mijloace subtile am văzut și documentarul They Shall Not Grow Old (Peter Jackson), unde tehnica reanimează spectaculos imagini din Primul Război Mondial.

Dintre filmele românești, cea mai plăcută surpriză a fost Monștri., debutul lui Marius Olteanu, care mi s-a părut de o delicatețe aparte. La categoria mistere neelucidate aș trece succesul de public și critică al lui Joker (la noi e pe locul trei în box-office), iar la categoria regrete acela că n-am reușit să văd Vitalina Varela (Pedro Costa) și The Invisible Life of Eurídice Gusmão / A Vida Invisível (Karim Aïnouz). Fiind din Ardeal, am văzut în fine Homeland, unde m-am îndrăgostit și eu, ca toată lumea, de Peter Quinn. Mai iau cu mine din 2019 home movie-urile vechi descoperite pe archive.org.

● Laurențiu PARASCHIV

În primul rînd, excelentul Parazit (Bong Joon-ho), o satiră care traversează mai multe genuri și, timp de mai bine de două ore, se reinventează constant, necontenind să uimească. Mai apoi, două povești de dragoste queer care au în centru doi artiști, anume un regizor de film în autobiograficul Durere și glorie (Pedro Almodóvar) și o pictoriță în Portretul unei femei în flăcări (Céline Sciamma). Deși foarte diferite (Almodóvar rămîne în zona consacrată de melodramă, în timp ce Sciamma se îndepărtează de contemporaneitate și vine cu o poveste demnă de marile romane clasice), ambele filme sînt vii, emoționante și au finaluri puternice care‑ți rămîn în minte mult timp după ce genericele s-au terminat. Și, bineînțeles, două dintre cele mai intense experiențe cinematografice din acest an, psihedelicul Bacurau (Kleber Mendonça Filho și Juliano Dornelles), o versiune a Celui mai periculos joc ajustată la Brazilia lui Bolsonaro, și The Lighthouse (Robert Eggers), o apariție cel puțin bizară în peisajul actual, filmat parcă la sfîrșitul secolului al XIX-lea cu ajutorul unei mașini a timpului.

● Cristi LUCA

Corneliu Porumboiu cu La Gomera. Plin de trimiteri la genul noir, antrenant și în același timp autoironic, spectaculos stilistic. La Gomera e una dintre puținele producții românești care-și merită, pentru originalitate, un statut aparte.

Quentin Tarantino cu Once Upon a Time… in Hollywood, un film care stă oricînd în picioare, cu toate controversele legate de ideologie sau de amestecul dintre ficțiune și realitate. Nimic nu bate exuberanța lui Tarantino în joaca lui cu miturile anilor ’60 din America.

Pedro Almodóvar cu Dolor y gloria – melodramă autoreferențială despre suferințele unui regizor care  privește trecutul cu melancolie și umor. Un titlu alternativ ar putea fi În căutarea timpului pierdut.

Mențiuni: The Irishman (Martin Scorsese), Ad Astra (James Gray), Beanpole (Kantemir Balagov), The Souvenir (Joanna Hogg), Synonymes (Nadav Lapid), About Endlessness (Roy Andersson).

● Cristi MĂRCULESCU

Șase românești și patru străine. Un scurtmetraj: Chronochinezia sau Cazul tînărului săritor în timp (Radu Bărbulescu) și frumos, și deștept, și SF for the masses. Două documentare: Omul Roșu (Mugur Vărzariu) și TimeBox (Nora Agapi), radical diferite, radical personale despre relația cu comunismul și iluziile lui. Și arhivele lui. Trei filme de ficțiune ieșite unul după celălalt: La Gomera (Corneliu Porumbiu), Arest (Andrei Cohn) și Monștri. (Marius Olteanu) care fac parte din interminabilul parastas al Noului Val. Patru filme străine: Just 6.5 (Saeed Roustayi), cel mai cel thriller al anului, Monos (Alejandro Landes), cea mai cea metaforă despre sistem defect film al anului, a luat și premiu la TIFF, Ambivalance (Anton Bilzho), cel mai melo film al lui 2019, și Les Estivants (Valeria Bruni Tedeschi), cel mai bizar film feel-good al anului, în care ia în compas realitățile unei clase sociale cu un șarm acid cum nu s-a mai reușit în 2019.

Bonus: actorul anului este Robert Pattinson, pentru The Lightouse (Robert Eggers) și pentru High Life (Claire Dennis), iar documentarul internațional al anului este Säsong (John Skoog).

● Oana GHERA

Filmul meu românesc preferat de anul acesta rămîne La Gomera al lui Corneliu Porumboiu, măcar și pentru faptul că, în joaca lui cu aluzii, citate și referințe care mai de care mai pop (Iggy Pop, Psycho al lui Hitchcock și The Searchers al lui John Wayne laolaltă cu Brigada Diverse și Cu mîinile curate), reușește să ducă cinema-ul românesc pe teritorii pînă acum necunoscute.

Merită menționate însă și Monștri. al lui Marius Olteanu, dar și Ivana cea Groaznică al Ivanei Mladenovic, două filme care promit că cinema-ul românesc va fi bine-mersi, chiar și după moartea așa-numitului Nou Val românesc (trîmbițată odată cu lansarea lui  La Gomera).

La capitolul filme internaționale, probabil că anul acesta am ratat mai multe ca în alți ani, dar m-am bucurat de următoarele filme (și, mai ales, de discuțiile despre ele): Dolor y gloria al lui Pedro Almodóvar, Synonimes al lui Navad Lapid și, preferatul meu, The Souvenir al Joannei Hogg (ale cărei filme sper că se vor vedea cîndva și-n București, la cinema).