„La început au fost doi, Iancu și Creangă“ – interviu cu Ana Maria ZAHARIADE și Ștefan GHENCIULESCU

Publicat în Dilema Veche nr. 833 din 6 - 12 februarie 2020
„La început au fost doi, Iancu și Creangă“ – interviu cu Ana Maria ZAHARIADE și Ștefan GHENCIULESCU jpeg

De curînd, a apărut volumul Horia Creangă. O monografie, publicat de Zeppelin. Autori: Nicolae Lascu, Ana Maria Zahariade, Anca Iliescu și Florinel Radu, editori: Ștefan Ghenciulescu și Diana Mihnea. E o carte importantă pentru oricine vrea să descopere Bucureștiul modernist, un patrimoniu arhitectonic important și, din păcate, neglijat. Am stat de vorbă cu Ana Maria Zahariade și cu Ștefan Ghenciulescu despre acest proiect editorial dedicat arhitectului Horia Creangă.

Ce înseamnă pentru București viziunea modernistă a lui Horia Creangă din primele decenii ale secolului XX?

Ana Maria ZAHARIADE: Cred că Bucureștiul se moderniza și fără Horia Creangă, dar este posibil ca imobilele moderniste să fi fost mai puțin îndrăznețe și mai puțin elegante ca linie dacă Horia Creangă nu ar fi existat.

În momentul în care Creangă revine în București, orașul se găsea deja, încă de pe la jumătatea secolului al XIX-lea, într-un proces rapid de modernizare, adică de occidentalizare. Societatea și modul de viață se schimbaseră, orașul se adapta din mers noii vieți, printr-o nouă echipare urbană (de la construcția instituțiilor moderne la asanarea Dîmboviței și amenajarea de parcuri, de la pavarea drumurilor la iluminare), prin străpungerea de bulevarde, prin „înfrumusețarea“ spațiului public și prin reglementări urbane din ce în ce mai coerente, astfel încît Bucureștiul să devină „o capitală europeană“ (formulă ce apare, de altfel, încă din Regulamentele Organice).

Dar, după 1919, orașul dobîndește o nouă putere de atracție în calitatea de capitală a unui stat de două ori mai mare, a cărui administrație centrală devine mai complexă. Este și în avînt economic, iar imigrația cunoaște un ritm mediu anual de creștere de două ori mai mare decît înainte. Numărul locuințelor din Capitală se dublează între 1930-1941. Investiția în locuințe părea cea mai sigură în condițiile momentului și prea puțin afectată de criza din 1929-’33.

Locuința devine și un instrument de mare eficiență în construcția imaginii de capitală capitalistă modernă. Noile tipuri de locuințe (imobile înalte de apartamente) și noua arhitectură (modernismul) reprezentau etosul „progresist“ al unei noi societăți, al unei noi burghezii capitaliste și al noii intelectualități. Se va clădi consistent în mod special pe noul tronson al axei N-S care se tăia în această perioadă, exclusiv prin investiție privată, și se va răspîndi, ca o iradiere în restul orașului, totul în foarte scurt timp.

Horia Creangă a construit, pe noul bulevard, Palatul ARO – astăzi blocul și cinematograful Patria, pe atunci un fel de „far al modernismului“ – și a impus astfel un standard ridicat de îndrăzneală și de eleganță plastică. Poate că, fără arhitectura lui, bulevardul ar fi avut aspectul ceva mai „cumințel“ al străzilor moderniste din alte orașe central- și est-europene.

Uneori mă mir de curajul și de dorința de a se reprezenta modernist ale societății ARO. Modernismul era în aer! Și a avut loc să se ridice în centrul orașului, ceea ce e mai rar în cazul Europei interbelice.

hc 131 jpg jpeg

În ce fel ne ajută acest demers editorial să înțelegem mai bine istoria orașului?

Ștefan GHENCIULESCU: Cred că ne ajută să înțelegem că interbelicul nu a însemnat doar Cioran, Eliade, Sebastian, Brâncuși, Enescu, ci și o arhitectură excelentă și perfect sincronă cu fenomenul internațional, dar și că modernitatea și avangarda nu au fost (și nu sînt) niște dușmani ai identității noastre, ci o parte a acestei identități. Și ar mai fi și faptul că, între 1860 și 1940, dincolo de disparități sociale reale, neizbutiri și distrugeri, Bucureștiul și România au beneficiat de un proiect coerent și relativ consensual de modernizare: nici autoritar, ca după 1947, și nici complet haotic ca în perioada actuală.

V-a interesat nu doar reconstituirea hărții clădirilor semnate de el, ci și aducerea ei la zi, „viața“ lor actuală. Care e situația? Cum au „îmbătrînit“ aceste clădiri? Se vorbește deja de multă vreme despre tristețea și dispariția multor clădiri de patrimoniu din București. Ce s-a salvat din cele semnate de Creangă?

Ș.G.: Nu doar operele sale (inclusiv cele monument), ci tot patrimoniul nostru modernist e distrus în mod accelerat, uneori din nepăsare, alteori cu cele mai bune intenții. E chiar mai amenințat decît cel de secol XIX, pentru că e mult mai afectat de cutremure, dar și pentru că estetica sa simplă, fără ornamente, nu îl face apreciat de către majoritatea oamenilor. Există cel mult două-trei case prezervate ale lui Creangă. La restul dintre ele, modificările merg de la intervenții punctuale la alterări masive. Sigur, e greu să explici oamenilor de ce ar trebui să sufere de frig și să nu își pună termopane de plastic. E nevoie atît de programe publice de susținere a unor intervenții corecte, cît și de conștientizarea că acestea ar crește inclusiv valoarea strict imobiliară a clădirilor. Pe de altă parte, colegii noștri care le-au fotografiat au descoperit și o lume necunoscută, plină de poezie și de detalii minunate care s-au păstrat, un bonus neașteptat al proiectului.

Alături de numele lui Horia Creangă apare și cel al lui Marcel Iancu, un alt arhitect vizionar al Bucureștiului. Care sînt mărcile fiecăruia?

A.M.Z.: Toamna aceasta am ținut o conferință despre modernismul bucureștean la o întrunire în Gdynia, un oraș modernist din Polonia. Pentru că trebuia să fac o paralelă cu modernismul polonez, unde au fost multe focare ale mișcărilor de avangardă, m-am încumetat să fac o afirmație cam hazardată, dar nu departe de adevăr: „La început au fost doi, Iancu și Creangă“. În lipsa unei cronologii precise a clădirilor moderniste din București (pe care sper s-o alcătuim în grupul Docomomo România, proaspăt înființat), se poate spune că aceștia au fost primii. Știm cu siguranță că Marcel Iancu – personalitate efervescentă (chiar teatrală, așa cum o descrie Camil Petrescu), fondator al mișcării Dada, pictor și grafician în același timp – a construit prima casă modernistă din București și din țară: casa Herman Iancu (tatăl său), în 1926. Modestul imobil de pe strada Trinității, azi Maximilian Popper, a fost șocant la momentul respectiv, un exercițiu plastic foarte colorat (culori pe care nu le știm azi și ar trebui cercetate cît încă se mai poate). L-a publicat și în Contimporanul, revistă pe care a fondat-o în 1922 și a întreținut-o din banii lui (timp de zece ani și 102 numere), și prin care a răspîndit cu consecvență ideile moderniste în mediul românesc. A fost, pot spune, „apostolul“ devotat al modernismului românesc, cu cel mai radical discurs teoretic al perioadei, dar a construit și patruzeci de case, majoritatea vile și blocuri, și numai pentru investitori privați.

hc 010 1 jpg jpeg

Însă lui Horia Creangă – personalitate discretă (a scris doar cîteva pagini în care își expune ideile) și exclusiv arhitect – îi datorăm explozia sutelor de proiecte moderniste ale arhitecților din anii 1930. În 1929 a cîștigat concursul pentru Palatul ARO de pe bulevardul Brătianu (azi blocul și cinematograful Patria). Este prima construcție modernistă din centrul de prestigiu al orașului care îl consacră și îi permite desigur să construiască de două ori mai mult decît Iancu și, mai ales, construcții de mare anvergură, prin care a modernizat programe, tipuri de clădiri, a folosit tehnologii noi, a propus o altfel de relație cu țesutul vechi al orașului. Prin aceasta a devenit „un avangardist tăcut“, dacă îmi pot permite acest oximoron. Și nu fără temei, memoria profesională îl păstrează ca „marele modernist al perioadei“.

E greu de vorbit despre „marca stilistică“ a fiecăruia, dar proiectele lui Iancu au fost mai degrabă căutări expresive ale „operei de artă totale“ (imobilul Gold, spre exemplu), un joc cu sculpturalitatea sau grafica de suprafață a volumului și, în interior, cu modelarea expresivă zid-mobilier, în vreme ce Creangă caută maxima epurare, încearcă să esențializeze modernitatea tipurilor de clădiri, a spațiilor și formelor prin simplitate și prin adoptarea firească a „datelor perfecționate ale tehnicii“ (cum o spune chiar el). Din acest punct de vedere, Iancu, marele propagandist al avangardei, este, paradoxal, în mai mică măsură decît Creangă un arhitect modernist. Modernitatea lui Creangă pătrunde mai adînc în geneza proiectului și în constituția lui interioară, ceea ce era departe de a fi obișnuit în mediul profesional românesc al vremii.

Dacă ar fi să-i povestiți unui adolescent, care nu știe nimic despre arhitectura Bucureștiului, despre Creangă, ce ați alege să-i spuneți / să-i arătați?

A.M.Z.: Nu întîmplător am adus vorba despre Gdynia. Este un oraș-port care s‑a născut, practic, în perioada interbelică, deci este un oraș modernist. Locuitorii lui sînt mîndri de modernismul lor, pe care l-au înțeles în timp datorită arhitecților și istoricilor care l-au popularizat și explicat, îi construiesc memoria cotidiană la nivel de cartier, îl îngrijesc cu simpatie. Cu sprijinul lor, edilii orașului și protectorii patrimoniului au reușit să introducă Gdynia pe lista UNESCO… Și orașul lituanian Kaunas și-a făcut dosarul ca sit modernist (un astfel de dosar presupune nu numai studii istorice, ci și o strategie credibilă de conservare și întreținere pe termen lung, și participarea locuitorilor, și o susținere politică).

În nici unul dintre aceste două foarte frumoase orașe moderniste nu se regăsesc anvergura și eleganța arhitecturii de pe bulevardele Brătianu și Magheru, o arhitectură care s-a răspîndit apoi în tot orașul. Imobilul ARO, blocul Burileanu-Malaxa și atît de multe alte clădiri ar fi putut fi printre cele mai interesante și spectaculoase situri moderniste din World Heritage.

Nu s-a întîmplat așa. Valoarea acestei arhitecturi e aproape imposibil de recunoscut sub întreținerea neadecvată din perioada comunistă, sub neglijența crasă și incultura actualilor edili și sub nepăsarea sau intervențiile sălbatice ale proprietarilor actuali.

Aceasta i-aș povesti unui tînăr care nu știe nimic despre arhitectura Bucureștiului. Și, cu mare tristețe, i-aș arăta numai poze din perioada interbelică.

S.G.: Eu aș încerca să îi arăt concomitent pozele vechi și situația de azi. Și i‑aș mai arăta imagini ale stării oribile de acum cîțiva zeci de ani a unor clădiri asemănătoare din restul Europei și fotografii ale strălucirii lor de după restaurare. „Uite cum erau, de fapt, și la noi!“ „Uite cum ar putea fi!“ Ține de noi toți, și nu doar de arhitecți, să schimbăm lucrurile într-un sens mai bun.

a consemnat Ana Maria SANDU

958 15 15 Irina Leca jpg
„Patrimoniul din Băile Govora poate fi salvat” – interviu cu STUDIOGOVORA –
Stațiunea are mai multe comori, dar Pavilionul de băi se distinge în mod special, pentru că a fost multă vreme punctul central și este azi abandonat, ceea ce are un impact negativ puternic asupra felului în care vizitatorii și localnicii percep stațiunea.
957 15 Fanny Chartres jpg
CC jpg
A nu trăi (doar) din trecut
Muzica celor de la Soft Machine (numele e preluat de la romanul lui William Burroughs) s-a dorit de la început un fel de happening, utilizînd lumini psihedelice și folosind influențe diverse.
957 21 Ligia Ciornei foto din arhiva personala jpeg
„Generația de acum minimalizează schizofrenia perioadei comuniste” – interviu cu Ligia CIORNEI
„Am încercat să surprindem efervescența interioară a unei femei însărcinate care e obligată să ia o decizie din cauza circumstanțelor.”
956 16 Cazacu1 jpg
Un maestru al jazz-ului spiritual
La cei 84 ani ai săi, Charles Lloyd a fost decanul de vîrstă al invitaților ediției de anul acesta a Festivalului de Jazz de la Gărîna.
c sebastian marcovici 1 jpg
O pădure, trei călăreți, o fată frumoasă. Și „Persona” lui Andryi Zholdak la FITS
Cîteva note fugare pe marginea spectacolului „Femeia mării”, prezentat pe scena Festivalului de Teatru de la Sibiu de trupa Teatrului Național Marin Sorescu.
955 15 Razvan Scurtu jpg
954 15 Jinte Deprez & Maarten Devoldere jpg
„Cîntecele de dragoste n-o să fie niciodată depășite” – interviu cu muzicianul Maarten DEVOLDERE
„Pentru mine, albumele cu cea mai mare însemnătate sînt despre dragoste și despărțiri.”
953 15 Gabriel Achim jpg
953 21 Banu2 jpg
Peter Brook, dispariția
El a ştiut întotdeauna cum să injecteze energie şi să însufleţească un public care a resimțit dorinţa regizorului de a-l erija în partener.
p 22 Monica Stan credit Lorand Vakarcs jpg jpg
„Cînd nu mai ai droguri, te hrănești cu afecțiunea celorlalți” – interviu cu Monica STAN
„Și relațiile de familie pot fi foarte toxice. Se creează relații codependente, toată lumea încearcă să extragă ceva de la celălalt, doar că aici nu sînt bani.”
p 23 credit P  Dalea jpg
Mai rău ca moartea
Datorită acțiunii de la Reșița, am observat cum opinia publică poate fi stîrnită printr-un demers artistic, asumîndu-și o postură interogativă sau reflexivă în raport cu lumea socială și dramele ei.
951 15 Marius Giura foto Andrei Becheru jpg
„Generațiile de muzicieni se schimbă“ – interviu cu Marius GIURA
„Sîntem mîndri de artiștii pe care am reușit să îi invităm. Ei au adus faimă acestui festival.”
951 16 Credit foto Adi Molnar 1 jpeg
„Trec printr-o perioadă crem cu abțibilduri” – interviu cu OIGĂN
Am umblat pe străzi cu sens unic, m-am uitat în casa liftului cînd el era plecat la supermarket și mi-am găsit un fel de voce doar a mea.
p 15 Delta Bucurestiului 0778 jpg
„Încerc să încetinesc dispariția amintirilor din acest loc” – interviu cu regizoarea Eva PERVOLOVICI
„Pentru mine era important să arăt în film acest trecut simbolic, în același timp artistic și spiritual, al închisorii Văcărești.”
947 15 Alexandru Belc jpeg
„Mă interesează legătura dintre trecut și prezent” – interviu cu regizorul Alexandru BELC
„Cît de mult putem să ne luptăm pentru a nu lăsa compromisul să se instaleze în noi?”
p 15 coperta2 jpg
Nota traducătorului
Seria romanelor „În căutarea timpului pierdut” de Marcel Proust va apărea, începînd din acest an, la Editura Cartier în noua traducere a lui Cristian Fulaș.
p 21 jpg
David Lynch: fuga psihogenică
La David Lynch există o doză bine echilibrată de mister și de inexplicabil, de gangsteri și femei în pericol, de dedublare și subconștient.
945 15 Sebastian Strasser png
„Mi s-ar părea fabulos să fac un film SF în România” – interviu cu regizorul Sebastian STRASSER
Tehnica învățată în ultimii zeci de ani aș vrea să o aplic la poveștile autentice care sînt parte din sufletul țării în care m-am născut.
945 22 Christian Badea jpeg
„Voiam să aud ceva care să-mi dea încredere că există potențial” – interviu cu dirijorul Christian BADEA
„Tehnic, muzicienii tineri sînt buni, atitudinea lor e bună. Trebuie timp.”
„Altfelul este de multe ori mai ademenitor și, uneori, mai trainic” – interviu cu Horațiu MĂLĂELE jpeg
„Altfelul este de multe ori mai ademenitor și, uneori, mai trainic” – interviu cu Horațiu MĂLĂELE
„Cînd viața începe să te cutremure și ești în pericol să te prăbușești e bine să te agăți de ce-ai făcut pînă atunci.”
„Cred că adevăratul personaj a fost textul” – interviu cu actrița Marina PALII jpeg
„Cred că adevăratul personaj a fost textul” – interviu cu actrița Marina PALII
„Aș investi în educație și apoi aș trăi o sută de ani să văd roadele ei într-o societate sănătoasă.“
Bienala, un loc al fugii continue – interviu cu Cosmin COSTINAȘ jpeg
Bienala, un loc al fugii continue – interviu cu Cosmin COSTINAȘ
„Sperăm ca un anumit tip de relație să se stabilească între obiectul artistic, între personajele de pe ecran și conversațiile interioare pe care fiecare dintre noi le avem.”
Istoria culturală a lumii povestită de culori jpeg
Istoria culturală a lumii povestită de culori
Albastrul prosperă doar pe tărîmurile nepămîntești ale cerului, ale mării și ale orizontului.

HIstoria.ro

image
Prea multe crize pentru o singură planetă
Luna în care vin scadenţele nu e niciodată plăcută, dar, când toate notele de plată se strâng în aceeași zi, ea este greu de depășit. Și ziua aceea pare să fi sosit, la nivel mondial.
image
Una dintre cele mai mari bătălii de tancuri din istorie, în Historia de august
Născut în vara anului 1943, mitul despre bătălia de la Prohorovka a rezistat timp de mai multe decenii, deoarece sovieticii au avut toate motivele să preamărească și să se laude cu victoriile obţinute.
image
Cum a ajuns Vlad Țepeș ostatic la Înalta Poartă
Pacea semnată în 1444 între unguri și turci îl prevedea și pe Vlad al II-lea Dracul.