Anul teatral 2019 – o anchetă

Și anul 2019 a fost bogat în spectacole noi – deși recolta a fost parcă mai puțin abundentă ca altădată. Scăderea subvenției acordate teatrelor de stat și reducerea fondurilor destinate independenților au afectat calitatea și cantitatea producțiilor. Dar ce rămîne din sutele de spectacole produse anul trecut în România? Am întrebat cîțiva critici: 1) Care a fost cel mai bun spectacol? 2) Care a fost cel mai prost spectacol / cea mai mare dezamăgire? 3) Care a fost cel mai interesant fenomen în anul teatral 2019? Iată bilanțul.

● Mirella PATUREAU

1) Răspunsul e foarte simplu, teribil de evident și, în același timp, nu prea original. E greu, în condițiile actuale, să evit un răspuns pe care, cred, îl împărtășesc cu majoritatea spectatorilor ocazionali sau profesioniști. Ce putem răspunde, cum putem evita „explozia“ evidentă a fenomenului Afrim? Concret, cu ce spectacole? Aș alege aici un portret al regizorului dintr-un buchet de titluri, vezi Bibliotecarul lui Arcimboldo, chip și trup din cîteva pagini și cotoare de cărți, și aș propune un Afrim „renascentist“, omul-teatru cu Pădurea spînzuraților pe frunte, apoi Sub fiecare pas e o mină neexplodată dintr-un război cu tine și, mai ales, vibrînd în dreptul inimii. Dansul Delhi. Și un alt mare prilej de bucurie artistică, salutat de asemenea la unison de critică și de un public, în România sau în Franța, Itinerariile semnate de Yann Verburgh, text, și Eugen Jebeleanu, regie, alături de șase tineri actori francezi și români, părtași ai experienței. Așadar, într-o zi lumea se va schimba (subtitlul spectacolului). Sper, în orice caz, atîta vreme cît mai avem puterea să credem în teatru.  

2) Aș vorbi mai degrabă despre o dezamăgire. Cu precizarea foarte importantă că nu poți fi dezamăgit decît de oamenii sau de spectacolele pe care le iubești sau în care ai crezut. Am plecat la pauza de la Richard III montat la Bulandra cu o strîngere de inimă pentru Marius Manole, care era formidabil, și mai ales pentru eforturile dezarticulate ale regiei care se străduia să ne atragă într-o viziune chinuit contemporană. Am avut și continui să am o admirație enormă pentru Andrei Șerban, pentru Trilogia sa clasică, cu cele două versiuni, pentru Strigăte și șoapte sau pentru Unchiul Vania de la Cluj, pe care nu le pot uita, și pentru „tînărul Șerban“ pe care l-am regăsit în Pescărușul de la Unteatru, din păcate nu am văzut Troienele, versiune recentă la MaMa, dar sînt convinsă că nu și-a pierdut nici mîna, nici inspirația. Amintindu-mi de toate acestea, și nu vreau să lungesc șirul impresionanat al creațiilor sale, am părăsit cu durere sala la acest Richard caricatural. I want our Andrei back! Pe cu totul alt plan, și din alte motive, o strîngere de inimă pentru Macaz, care și-a pierdut spațiul, pentru David Schwartz și echipa sa, aventura teatrală continuă pentru moment la spațiul frate, Replika, ceea ce atenuează amărăciunea dezamăgirii mele.

3) Din nou și din nou, persistența, încăpățînarea trupelor independente de a exista, de a deranja, în ciuda tuturor dificultăților, pentru că au într-adevăr ceva de spus. Și iată-ne reuniți la Replika, recent, cu prezența Nicoletei Esinencu (cunosc pentru moment doar textul Evangheliei sale după Maria), sau a Reactorului de Creație și Experiment de la Cluj. Într-un registru apropiat, căci au aceleași origini polemice și vehemență a discursului, vreau să subliniez prezența neîntreruptă a teatrului Gianinei Cărbunariu ca autoare de spectacole, care cunoaște bine mediul independent unde s-a bătut multă vreme și care, de astă dată, se găsește pe versantul relativ protejat al unui teatru de stat. Aș sublinia cu acest prilej revenirea în prim-plan a Teatrului Tineretului din Piatra Neamț la cîrma căruia Gianina Cărbunariu se găsește de aproape trei ani și vitalitatea Festivalului Tineretului, găzduit de teatrul nemțean, dialog deschis între poziții și teatralități diferite. Frontal, ultimul spectacol semnat aici de Gianina Cărbunariu, fals tratat de echitate socială, e o luptă corp la corp cu clișeele și cruzimea unei societăți ipocrite, în ajunul anunțat al unei explozii finale… și care va rămîne în „teatroteca“ mea personală, alături de alt spectacol al său, pe care nu ezit să-l calific de „mitic“, Tipografic majuscul, sau de primul său strigăt manifest, Stop the tempo!

● Oana STOICA

1) Sînt patru spectacole care au marcat anul 2019. Itinerarii. Într-o zi, lumea se va schimba, regia Eugen Jebeleanu, la ArCuB – o epopee a Europei contemporane, filtrată prin biografiile personale ale actorilor şi raportată la rolul teatrului în vremuri de schimbări majore. Baladele memoriei, creaţie colectivă coordonată de Nicoleta Esinencu la Reactor de Creaţie şi Experiment din Cluj – o arhivă sonoră cu poveşti ale generaţiei părinţilor noştri, invizibilizată în iureşul schimbărilor de acum 30 ani şi rămasă invizibilă şi astăzi, într-o societate care marginalizează vîrstnicii. Frontal, un spectacol de Gianina Cărbunariu la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ – investighează ura faţă de săraci din  discursul public. Toată liniştea din lume, monodramă cu fabuloasa Katia Pascariu, creată de Radu Apostol şi Mihaela Michailov la Centrul de Teatru Educaţional Replika – o profundă înţelegere a umanităţii într-unul dintre momentele sale cele mai dificile. La final de an a apărut Radio, regia Bobi Pricop, la Teatrul Național din Craiova, un spectacol despre demenţa hemoragică a lumii, cu un construct sonor impresionant.

2) Artiştii independenţi se confruntă cu probleme tot mai mari. Anul trecut s-au închis cîteva spaţii: Macaz, Teatrul Fix (Iaşi), Art Hub, Tranzit.ro Bucureşti. Şi Fabrica de Pensule din Cluj pleacă din spaţiu. Dacă nu se schimbă legislaţia, astfel încît asociaţiile cu activitate constantă în comunitate să beneficieze de un sprijin financiar din partea statului, spaţiile independente nu vor putea fi susţinute pe termen lung şi ceea ce au acumulat – crearea unor comunităţi de spectatori, direcţii artistice dezvoltate etc. – se va pierde. Asta în condiţiile în care iniţiativele vii, progresiste, din teatru vin preponderent de aici.

3) Precaritatea financiară cu care s-au confruntat teatrele de stat anul trecut a demonstrat fragilitatea lor. Pe acest fond, s-au contestat instituţiile publice de spectacole, misiunile lor, managerii învechiţi în funcţie, viziunile (lipsa lor) repertoriale, reclamîndu-se anchiloza şi conservatorismul acestora. Vocile se aud dinăuntrul şi din afara teatrelor. Poate asta va duce la reformarea instituţiilor.

● Claudiu GROZA

1) Cred că ancheta Dilemei vechi de anul trecut n-a putut lua în calcul, din cauza programării temporale, un spectacol pe care eu l-am văzut în 2019 – destul de tîrziu, trebuie să recunosc, și pe care îl consider, alături de încă unul, menționat mai jos, drept cel mai bun spectacol al sezonului. E vorba de Pădurea spînzuraților, după romanul lui Rebreanu, în varianta de scenă a lui Radu Afrim, la Naționalul bucureștean. Încă n-am scris despre el, deci voi spune doar că dacă toate eforturile noastre culturale pentru Centenar ar fi avut această dimensiune copleșitoare prin actualizarea modului de expresie – care e perfectă pentru tipologia receptării extrem-contemporane – și păstrarea acelei solemnități canonice care încă poate impresiona pînă la frison, așa cum o face acest spectacol, am fi avut un an 2018 memorabil prin producțiile sale culturale aniversare. Așa, l-am avut doar pe acesta. Și bine că l-am avut!

Al doilea spectacol memorabil al anului – de data asta chiar al lui 2019 – este, pentru mine, Furtuna lui Shakespeare, montată de Gabor Tompa la Teatrul Național din Cluj. Văzusem, nu cu mult înaintea Furtunii, o Iona creată de Tompa la Nottara, într-o cheie ludică ce m‑a făcut să îmi autochestionez propriile percepții despre profunzimea metafizică a piesei soresciene și valențele sale ghidușe (nu intru în alte detalii). Or, în această variantă cu faimosul testament shakespearian, regizorul atinge magistralul său filon hermeneutic ludic, probat de vreo 30 de ani încoace, propunînd chiar o tumbă semantică finală vizavi de acest text socotit drept cel mai filosofic al clasicului englez. Totul într-un spectacol de un rafinament al ghidușiei absolut impresionant prin subtextul său uman(ist).

2) De obicei evităm, și eu, și colegii, să facem nominalizări nete. O voi face de data asta: cel mai prost spectacol pe care l-am văzut în ultimii ani este Sonata Kreutzer, după Tolstoi, montat de MC Ranin la Teatrul „Tony Bulandra“ din Tîrgoviște. Pe scurt, un spectacol cum nu ar trebui să existe, calofil pînă la expiere, suicidar, sieși suficient, inutil, gongoric și ridicol. Cu tot respectul pentru efortul echipei, care s-ar fi putut folosi mai fructuos…

3) Discuția cea mai semnificativă a anului mi s-a părut cea din jurul AFCN. Cu intervenții belicoase pe rețelele sociale, cu acuze la adresa corpului de experți, din rapoartele cărora s-a citat – deși citate copioase din aplicații s-ar fi putut furniza și de „partea vătămată“ –, dezbaterea difuză e un simptom al unei probleme de discutat temeinic. Profesionalizarea solicitanților de fonduri, încremenirea paseistă a criteriilor și cerințelor de aplicare, diversificarea tipurilor de proiecte, care a depășit rigidele cutume ale agenției, lipsa de coordonare dintre ghidul solicitantului și ghidul evaluatorului, toate pe fondul frustrant al compresiei financiare, duc la un impas pe care acum ar trebui să-l evaluăm și să-l rezolvăm. Altminteri, pierzînd acest prag, sistemul propus prin AFCN riscă să-și piardă iremediabil tocmai sensul de a fi, cel de a susține producția independentă, devenind un alt fond „instituțional“ osificat!

● Oltița CÎNTEC

1) Cele mai bune spectacole: Trei surori (Radu Afrim, Teatrul Național București) și performance-ul 153 de secunde (un proiect independent Ioana Păun). Primul rescrie un text canonic într-un mod de înțelegere ingenios ideatic și artistic. Propunerea actuală demonstrează cu cîtă subtilitate și creativitate poate reveni un artist, într-o cu totul altă grilă de reinterpretare, la o piesă care, în 2003, în versiunea de la Teatrul „Andrei Mureșanu“ din Sf. Gheorghe, l-a propulsat în mainstream-ul românesc. Al doilea, pentru că este sinteza estetică a raportării unei generații la un eveniment traumatizant din trecutul foarte recent (tragedia din Colectiv), reatestînd forța militantă a artei.

2) Cea mai mare dezamăgire este închiderea unor spații independente: la Cluj, Fabrica de Pensule; la București, Macaz; la Iași, Teatru/Hala Fix. Personal, nădăjduiesc că doar temporar, și că aceste companii vor găsi soluții pentru a continua în noi variante. Cea mai mare tristețe vine din zona finanțării. Pentru sectorul independent, care și așa e condamnat la perpetuă austeritate, reducerea cu 30% a alocării pentru Administrația Fondului Cultural Național (AFCN) a avut efecte nefaste și va continua să aibă. Și tot cu 30%, cifră fatidică după cum se vede, la fix 30 de ani de teatru în libertate, s‑au micșorat și bugetele teatrelor de stat, comunicate cu mare întîrziere (au devenit operaționale la începutul lunii mai). Efectele s-au regăsit pe afișul activității artistice: puține spectacole noi, evenimente, mai ales festivaluri, contramandate sau derulate în condiții de avarie.

3) Interesantă, dar nu pe latura bună a termenului, mi se pare evidența că nu a existat o discuție reală, profundă despre ceea ce s-a petrecut în teatrul românesc al acestor trei decenii, o analiză din diverse unghiuri – estetică, organizatorică, statut al artiștilor, modelarea publicurilor, politici culturale teatrale etc. Au fost cîteva dezbateri, centrate preponderent pe noi tendințe și noi nume, nu pot decît să sper că vor urma și altele în 2020,  în acest al 30-lea an al teatrului românesc de tranziție. E o bornă care măcar îndeamnă, dacă nu cumva chiar obligă la polemici. Constructive!

● Cristina MODREANU

1) Dintre toate spectacolele pe care le‑am văzut în România în 2019 aș spune că Itinerarii. Într-o zi lumea se va schimba, producție realizată în cadrul Sezonului România-Franța, merită menționat în primul rînd pentru curajul cu care abordează teme-tabu într-un format postdramatic original, generat organic din colaborarea strînsă a tuturor creatorilor săi, nu numai a regizorului Eugen Jebeleanu cu dramaturgul Yann Verburgh. E foarte clar că poveștile spuse de toți actorii – Ioana Bugarin, Nicholas Cațianis, Clémence Laboureau, Radouan Leflahi, Ilinca Manolache și Claire Puygrenier – sînt foarte personale și e impresionant faptul că ei și le asumă pe deplin, lăsînd deoparte „interpretarea personajelor“ și înlocuind-o cu o emoționantă și extrem de eficientă adresare directă la public. În același timp, meritul echipei de bază Jebeleanu-Verburgh este de a fi depășit cu brio cadrul uneori prea strîmt al teatrului social, generînd în schimb o creație plină de poezie, de umor, de emoție autentică și capabilă să lase urme mai adînci în conștiința privitorului.

Foarte multă poezie și umor are și spectacolul lui Radu Afrim cu Trei surori, un scenariu (ne)firesc de liber după Cehov de la TNB, o creație care se distinge și ea prin curaj. De data asta, curajul de a asumare de către regizor a unui demers „de autor“, care include nu numai regia, ci și rescrierea sau mai degrabă completarea piesei lui Cehov. Rezultatul e un fel de vis extrem de personal al autorului, care pare că își imaginează cum ar fi fost dacă celebrele surori ale lui Cehov ar fi venit în vizită la el acasă.

2) Unul dintre cele mai slabe spectacole pe care le-am văzut anul acesta a fost Neguțătorul din Veneția, în regia singurului regizor din altă țară invitat sistematic la TNB, chiar dacă nu are un box-office european, Alexander Morfov. Deși a montat alte producții mai reușite în trecut, în Neguțătorul regizorul nu reușește să convingă nici un moment că și-a dorit cu adevărat să pună în scenă acest text, neavînd nici o idee de recitire a acestuia și reușind cumva să-i facă să pară terni pînă și pe unii dintre cei mai strălucitori actori ai TNB aflați în distribuție – Richard Bovnoczcki, Ada Galeș, Alexandru Potocean. Singurul care se salvează este Ion Caramitru în rolul titular.

Întîmplător sau nu, cea mai mare dezamăgire din 2019 a fost scandalul de la Teatrul Național din București, generat de reacțiile arbitrare ale managerului acestei instituții, același Ion Caramitru, care s-a dovedit incapabil să poarte un dialog deschis, onest, cu echipa de actori nemulțumiți de practicile manageriale discutabile și de atmosfera lipsită de creativitate din teatrul unde activează.

3) Scăderea cuantumului subvențiilor pentru teatrele publice din România în ultimii doi ani a avut două tipuri de efecte, iar rezultatul a devenit mai vizibil în 2019: pe de o parte, au fost invitați mai mulți tineri regizori să monteze spectacole, pentru că onorariul lor era mai mic decît acela al regizorilor-vedetă, ceea ce a fost bine pentru împrospătarea energiilor din teatre. Pe de altă parte, însă, aceeași lipsă de fonduri a fost folosită ca pretext pentru ca o serie de actori să preia funcția regizorală, fără bune rezultate. Înlocuirea regizorilor cu actori este, dacă nu va fi cît mai curînd abandonată, un fenomen care ar putea afecta negativ nivelul artistic al producțiilor din teatrele publice din România. În același timp, în „cultura paralelă“ a teatrului independent, resursele tot mai puține se adaugă fenomenului generalizat de burnout și amenință grav continuitatea activității, în lipsa unor reglementări care să vină în sprijinul inițiativelor culturale antreprenoriale.

● Cristina RUSIECKI

1) și 3) Cel mai bun spectacol… au fost două, ambele aparținînd unor tineri creatori: Medea’s Boys de Ionuț Sociu, un devised cu 30% din Euripide, regia Andrei Măjeri, Teatrul Apollo 111, și Itinerarii. Într-o zi lumea se va schimba de Yann Verburgh, regia Eugen Jebeleanu, coproducție ArCuB –  Compagnie des Ogres. Spectacolul lui Andrei Măjeri este reprezentativ pentru o nouă generație în teatru, cu alte posibilități de a combina mijloacele teatrale, cu alt ritm și cu o energie diferită. Spectacolul integrează firesc mitul din tragedia antică în societatea de azi, propunînd un strat pentru fiecare nivel de înțelegere. Fiecare spectator găsește ce dorește, ceva profund, dacă vrea să acceseze forța mitului, ceva agreabil, dacă vrea să se relaxeze. Cei mai cultivați se delectează cu rebusul intelectual, plus o degustare de obiceiuri de odrasle de zei greci; cei doritori de comic se distrează cu situațiile abundente din zilele noastre. De altfel, nivelul de accesibilitate, divertismentul intelectual, iar, pentru cei care vor să scormonească mai adînc, seva mitului păstrată intactă au făcut din Medea’s Boys, la o estimare rapidă, probabil cel mai plimbat spectacol de anul acesta pe la festivaluri, cu premii și în Romînia, și în Serbia.

Itinerarii. Într-o zi lumea se va schimba propune o echipă mixtă, româno-franceză: dramaturg francez, regizor român, trei actori români, trei francezi. Textul modern se folosește de poveștile din biografia actorilor pe care le mixează și le recompune. Tema principală, relația sinuoasă a tînărului creator de teatru cu arta pe care o practică, se corelează cu teme de importanță majoră pentru zilele noastre, corupție, identitate națională, problemele Uniunii Europene și multe altele, fără a cădea, însă, în schematism. Excelent jucat, spectacolul are consistență și o cantitate impresionantă de adevăr (concept de mult învechit, știu, dar surprinzător și de mare impact cînd revine pe scenă). Din păcate – și aici este o parte de răspuns la întrebarea a treia –, în afară de participarea la FNT, în stagiunea aceasta, spectacolul nu a putut fi jucat în București, pentru că Primăria nu a mai alocat fonduri, pretextînd tăierile bugetare.  

2) Cea mai mare dezamăgire a fost curentul de opinii care s-a născut în jurul spectacolului de la Teatrul Mic, Legături primejdioase, după Choderlos De Laclos. Regizorul Cristi Juncu a fost acuzat că nu a luat o poziție virulentă, vizibilă în ceea ce se desfășura pe scenă, în legătură cu – hai să spunem așa – relațiile sexuale abuzive ale vicontelui de Valmont cu una dintre tinerele îndrăgostite de el. Vorbim despre o poveste de la sfîrșitul secolului al XVIII-lea. Genul acesta de judecată estetică mi se pare o modalitate imatură de a lectura o operă de artă, cu atît mai mult cu cît e vorba de oameni care scriu articole în presă.

Nu că societatea românească nu ar mai avea încă zeci de mii de lupte de dus pentru egalitatea de gen și mai ales de șanse între genuri, zeci de mii de lupte împotriva abordărilor machiste, împotriva hărțuirii femeilor sub toate formele, a desconsiderării lor, împotriva primitivismului cu care ne tratează unii (mulți!) dintre colegii de specie și… lista ar putea continua pe pagini întregi. Dar să judeci valoarea unei opere de artă prin prisma faptului că nu a înfierat un aspect (căruia nu i-a făcut nici apologia, l-a tratat neutru, în spiritul cărții) mi se pare un puseu demn de anii ‘50. Le-aș propune celor care au condamnat, pedalînd de zor pe feminism, spectacolul lui Cristi Juncu (altfel, din cîte aud în breaslă, unul dintre cei mai delicați regizori, care își tratează cu gentilețe colegii și colegele de echipă), să deschidă o carte de critică literară din perioada comunistă, respectiv 1947-1989. Ar fi dezgustați (sper) de incriminările obligatorii ale personajelor cu obiceiuri burghezo-moșierești etc., etc. Din păcate, în judecățile estetice de azi regăsesc același pattern ca în interzicerea de pe vremuri a unor scriitori ca Eminescu, Blaga, Arghezi și mulți, foarte mulți alții. Tot despre o astfel de grilă ideologică, la care trebuia să se alinieze toată suflarea critică, era vorba și atunci. O grilă mai ușor de păcălit în perioadele următoare, dar niciodată abolită oficial. Mi-e teamă că genul acesta de articole și de luări de poziție comportă un risc mare de atentat la libertatea de gîndire tocmai prin îngustarea excesivă a facultăților critice.

● Iulia POPOVICI

1) Cel mai bun a fost Chiritza în concert al Adei Milea de la Naționalul din Cluj, dar cel mai bun a fost și Itinerarii. Într-o zi lumea se va schimba, în regia lui Eugen Jebeleanu, și-au mai fost cîteva „cele mai“ – Frontal al Gianinei Cărbunariu, monodramele Katiei Pascariu… Spectacolele Adei Milea sînt o bucurie de umor inteligent și critic social, Itinerarii e un fel de punct culminant, sintetic și de autoreflecție, al teatrului independent, cu ochii deschiși către lumea largă. (Estimez, după entuziasmul din spațiul public, că la titluri preferate va cîștiga de departe Trei surori al lui Radu Afrim. Îl voi vedea abia după ce scriu acest text.)

2) Eu sînt o militantă pentru dreptul spectatorului nefericit de a pleca la pauză sau cînd pur și simplu nu mai rezistă și e heblu – și dreptul lui de a vorbi despre această îndrăzneață atitudine (nu atît de rară, dacă e să mă iau după imaginea unor săli la spectacole unde am prins și post-pauza). În 2019, am plecat de la Zadarnicele chinuri ale dragostei al lui Andrei Șerban și de la Neguțătorul din Veneția al lui Gabor Tompa (care, însă, știu, e produs în 2018). De la primul, din cauza chinuitului mod de a moderniza textul shakespearian prin telenovelizare și, mai ales, prin ridiculizarea relațiilor de gen contemporane, de la al doilea, din motive de logică a montării și pentru anumite momente din prima parte, legate de personajele-femei. Poate nu-nțeleg eu cum e cu teatrul, însă modul de reprezentare a femeilor (și de tratare a actrițelor) pe marile scene ale României mă scoate tot mai des din sală. 

3) E interesant, dar nu în sensul bun al cuvîntului: a fost anul în care, în ultimul deceniu, s-au închis/restrîns/deteritorializat cele mai multe spații independente de spectacol. A fost ultimul an pentru Macaz așa cum îl știam, pentru Art Hub și pentru Tranzit.ro București (mult, mult mai mult decît o galerie de artă), pentru Fabrica de Pensule de pe str. Henri Barbusse din Cluj, pentru Hala Fix de la Iași. Macazul avea trei ani, FdP avea deja un deceniu. Un alt fenomen interesant mi s-a părut maturizarea tematică a scenei independente – s-ar zice că odată cu rarefierea ei: 2019 a fost anul care a adus înapoi în teatru munca și pe cei care muncesc.

● Raluca RĂDULESCU

Pentru mine, 2019 a fost anul descumpănirilor teatrale și al recalibrării propriului sistem de valori. Iarăși nu am văzut foarte mult teatru în România, dar am văzut destul de mult în lume... inevitabil, am comparat și am încercat să înțeleg unde ne aflăm în raport cu planeta teatrală. Și, orice am crede noi despre noi, în lume tot nu se știe mare lucru despre România, în general, și despre teatrul românesc, în particular.

1) İo, de Şahika Tekand, coprodus de IKSV / Festivalul de Teatru Istanbul, Turcia. Pescărușul de Cehov și Cui îi e frică de lupul cenușiu, după Cui îi e frică de Virginia Woolf de Edward Albee, în regia lui Evgheni Marcelli la Teatrul Volkovski din Iaroslavl, Rusia. Fără alte argumente raționale sau deștepte, în afara celui mai subiectiv și mai adevărat pînă la urmă, că nu am respirat de cînd s-a stins lumina în sală și pînă s-a reaprins și că din toate îmi revin în minte în mod constant imagini, sunete, lumini și senzații. În România, m-au marcat (cu toate nuanțele acestui termen!) strict subiectiv și personal: Nora, după Henrik Ibsen, regia Botond Nagy la Teatrul Maghiar din Cluj, Frontal, după Povestea unui om leneș de Ion Creangă, regia Gianina Cărbunariu la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, Cui îi e frică de Virginia Woolf de Edward Albee, regia Andreea și Andrei Grosu la Teatrul Național Radu Stanca din Sibiu (poate și pentru că nu am crezut că e posibil, la distanță așa de mică de o montare uluitoare, să mai fiu atît de repede prinsă și surprinsă de o alta!) și mai cu seamă: Dragonul de aur de Roland Schimmelpfennig, regia Catinca Drăgănescu la Teatrul Andrei Mureșanu din Sfîntu Gheorghe. (Și, mai mult decît atît, cred că toate producțiile din 2019 ale acestui teatru merită urmărite. Poate și ca exemplu de bună practică. Un teatru de buzunar, dintr-un oraș foarte mic - cca. 60.000 locuitori - care dovedește că performanța nu ține de mărimea bugetului, scenei, sălii etc. ci de viziune, talent, tenacitate și extrem de multă muncă.) Și nu pot să nu remarc, din zona dansului contemporan, dar foarte aproape de teatru, căci creatorii lor lucrează și în teatru: Daughters de Simona Deaconescu produs de Tangaj Dance și văzut la CNDB, Urban Gif Show de Florin Fieroiu la Teatrelli, Cataclisma de Andreea Gavriliu la unteatru. Și apoi m-au marcat, într-un mod extrem de subiectiv și total diferit, spectacolele lui Radu Afrim: Dansul Delhi de Ivan Vîrîpaev la Teatrul Național din Iași, Trei surori, un scenariu (ne)permis de liber după Cehov, la Teatrul Național din București.

2) Nominalizarea concretă nu e (încă!) utilă în România. Provoacă doar frustrări și isterii, extrem de rar chestionări sincere ale propriului demers artistic. În teatrul românesc funcționăm încă după proverbul „Cînd îi dai, îi fată vaca, cînd îi ceri, îi moare vițelul”. De altfel, în majoritatea cazurilor, eu cred că actorii știu în ce joacă și regizorii știu cît de frumos și de sănătos le-a ieșit copilul. Sau nu!

3) Debandada, lipsa de repere și de valori în care trăim nu au ocolit nici teatrul. Ba chiar s-au manifestat din plin în 2019. Rutina și epatarea (da!), lipsa de viziune și de program au devenit normă. Performanța e pură întîmplare. Majoritatea teatrelor de stat funcționează din inerție, pe rețete valabile acum cinci sau zece sau douăzeci de ani, deși lumea se mișcă din ce în ce mai repede și ne place să spunem că teatrul e un organism viu, oglinda realității, vorbe-vorbe... În România (și alte țări, nu, nu sîntem unici nici măcar aici!) se investește cu hotărîre și convingere în trecut, rar în prezent și foarte timid în viitor. Se simte nevoia unei noi generații de manageri cu viziune, cu un know-how raportat la epoca în care trăim, cu o echipă profesionistă care să îi secondeze în mod real, pe toate palierele și în toate ramificațiile acestei arte complexe. Homo universalis a fost o realitate a Renașterii, care s-a încheiat acum cinci secole! Pe de altă parte, independenților, care și prin forța lucrurilor privesc spre viitor, li se tot taie craca de sub picioare. Uneori mă gîndesc că în direcția asta există un program cu obiective foarte clare. Deci se poate!

Foto: C. Corneanu - „Radio”, J.L. Fernandez - „Itinerarii”, O.M. Nae - „Toată liniștea din lume”, A. Bulboacă - „Trei surori”