„Fără România îți pierzi timpul vorbind despre Europa“ – interviu cu Richard DEMARCO

La Muzeul Național de Artă al României s-a deschis, pe 7 noiembrie, 24 de argumente. Conexiuni timpurii în neo-avangarda românească 1969-1971, o expoziție-eseu, cu numeroase lucrări și documente de arhivă, care decupează o perioadă extrem de fertilă a artei românești și prezintă, alături de mulți alții, artiști precum Horia Bernea, Ion Bitzan, Liviu Ciulei, Paul Neagu, Grupul Sigma. Un proiect curatoriat de Alina Șerban și Ștefania Ferchedău, deschis pînă pe 2 februarie 2020. „Expoziția asta este o speranță pentru viitor“, declară în dimineața de după vernisaj Richard Demarco, o figură emblematică deopotrivă pentru scena de artă britanică, cît și pentru scena românească de artă în comunism, venit la București cu ocazia expoziției. Născut în 1930 într-o familie scoțiano-italiană, la Edinburgh, Demarco decide în tinerețe să își îndrepte privirea către Est. Un Est pe care îl va vizita constant în comunism și a cărui artă o va promova febril. În galeria sa și în cadrul Festivalului Internațional de la Edinburgh, va deschide expoziții precum 4 Romanian Artists (1969), Romanian Art Today (1971), Nine Catalytic Stations (Paul Neagu, 1988), Art in the Open (1989). Una dintre resursele documentare ale expoziției de la muzeu este bogata Arhivă Demarco.

Richard Demarco mă așteaptă la interviu cu aparatul de fotografiat pornit, captează încontinuu detalii din jurul său, e îndrăgostit de România, iar întrebările mele sînt, spre final, întrerupte de întrebările lui către mine, astfel că eu la rîndul meu devin obiectul interviului lui, chiar dacă, în rîndurile următoare, am păstrat doar miezul discuției: despre artă, adevăr și fake news, politică și corupție, comunism, spiritual, România. Cu una dintre cele mai vitale personalități din cîte am intervievat. La cei aproape 90 de ani ai săi, Demarco se bucură de viață, pare că absoarbe realitatea din jurul lui, o devorează.

Cînd ați vizitat pentru prima oară România?

În 1968. Acela a fost annus mirabilis pentru mine: atunci am vizitat pentru prima oară Bienala de artă de la Veneția, tot în acel an am trecut Cortina de Fier. A fost prima din cele 35 de traversări. M-am mișcat într-o direcție suicidală, prostească, ar spune unii. Nu m-am dus la New York ori la Paris, ci în direcția greșită.

Tocmai 1968, un an al marilor proteste. La fel și la acea ediție de bienală.

Lumea artei devenise coruptă, iar studenții au fost cei conștienți de asta. Astăzi avem corupția reală: arta nu mai este în mîinile artiștilor, ci în cea a turiștilor. Trăim într-o lume a turismului, a industriei entertainment-ului și a leisure-ului. Cultura este acum asociată sportului. Dar arta nu trebuie să fie divertisment! Arta, la cel mai înalt nivel al său – Brâncuși, Joseph Beuys, Bitzan, Neagu, Flondor –, este luptă pentru adevăr și frumos. Adevărul și frumosul se împletesc. Marele John Keats a spus-o clar: nu trebuie să cunoști decît două lucruri în această lume – adevărul este frumos și frumosul este adevăr. Arta nu are nimic de-a face cu relaxarea, cu vacanța, ci trebuie să te țină mereu în alertă. Dacă înțelegi cuvîntul avangardă, vezi că este vorba de a fi în prima linie și de a ataca inamicul.

Care ar fi acest dușman?

Politica: falsă, confuză, coruptă. Fake news-ul, neadevărul. Dispariția frumosului, așadar. Noi nu mai căutăm frumosul, nu mai vrem să ne concentrăm mințile asupra Ansamblului de la Tîrgu Jiu, de exemplu. Nu vrem decît să fim șocați, distrați, ne interesează doar lumea celebrităților, lumea modei, cea a timpului liber, orice nu are legătură cu adevărul. Îmi dau seama de asta pentru că mă apropii de vîrsta de 90 de ani. Asta înseamnă că 95 la sută din prietenii mei, toți artiștii pe care i-am iubit și cu care am lucrat, sînt acum morți. Dar ce este arta? Limbajul artei nu este unul al celor în viață astăzi, al celor care locuiesc pe această planetă în extincție tocmai din cauza gesturilor lor, iar cel mai important lucru din lume nu este nici măcar Brexit, care va distruge relația dintre modul britanic de a trăi și cel european. Nu există Marea Britanie. Nu există România. Nu există decît Europa; nici un alt continent nu a explicat importanța democrației și a libertății individului, a dreptății, a adevărului, așa cum a făcut-o Europa. Dar de-a lungul vieții mele, Europa a constituit un exemplu al prostiei umane, al conflictului. Fiecare minut al vieții mele a însemnat observarea distrugerii de sine a Europei. Distrugerea unor orașe minunate precum Berlin, Dresda ori partea italiană din care provin, Monte Cassino. Am văzut nebunia umană în fiecare secundă a vieții mele, începînd cu 1930, am fost rănit în copilărie în timpul războiului, m-am întristat din cauza invaziei italiene a Abisiniei, din cauza Războiului Civil din Spania, Franco, Salazar, Ceaușescu… Dictaturile care sînt peste tot și astăzi… Nu sînt în lumea artei pentru a scăpa de lumea reală! Nu vreau să scap de adevăr! Politicienii nu vor să înțeleagă că sînt nimic în comparație cu artiștii. Ce mare român este celebrat oriunde în lume? În nici un caz nu este vorba de un politician, ci de Brâncuși. Oare de ce? Bineînțeles că dictatura a vrut să-l distrugă, iar Hitler a încercat să distrugă Bauhaus-ul, de care eu, atunci cînd eram tînăr, am fost absolut îndrăgostit. E vorba despre o lume care nu merita să fie nimicită.

Trăiți într-o nostalgie a acestei lumi?

Nu sînt nostalgic, pentru că sînt italian, sînt un exemplu dezastruos de britanic. Eu sînt de fapt Riccardo, am un nume italian, un nume roman. Cînd mă gîndesc la cultura europeană, mă gîndesc că la un moment dat România și Scoția au fost parte din Imperiul Roman, care se întindea de la Marea Neagră pînă în Scoția.

Noi ne situam la periferie.

Îți dai seama? Vorbim despre un ADN comun. Iubesc Europa.

Dacă ne întoarcem în 1968, ați traversat Cortina de Fier avînd în minte o Europă unită.

Aveam acest vis, al Europei unite. Am fost binecuvîntat. Edinburgh a devenit în 1947 o capitală culturală a lumii, odată cu crearea Festivalului Internațional de Artă, la doi ani de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial și la începutul celor 40 de ani de Război Rece. Viața mea a fost o așteptare a războiului care să înceapă, cu frică și agonie. Am realizat că singura limbă pe care o pot folosi, singura limbă pe care fiecare european o poate folosi ca expresie a capacității noastre de a iubi, este limba muzicii și a artei – Verdi, Donizetti, Beethoven, Mozart, Enescu, Brâncuși. Este atunci cînd ființele umane folosesc aceeași limbă precum îngerii. Dacă Bienala de la Veneția sau Documenta se concentrează doar pe arte vizuale, Edinburgh Festival a fost și este unul al tuturor artelor.

Cine sînteți dumneavoastră cu adevărat?

Nu vreau să fiu considerat un simplu galerist prost, ci o ființă care pur și simplu a folosit mereu limbajul artelor. Pentru foarte mulți ani, am fost profesor de Studii Cultural-Europene, la Kingston University. Și am înțeles că adevăratul reprezentant al unei țări nu este președintele ei, ci marele artist. Fiecare țară se identifică cu artiștii săi.

De ce?

Pentru că doar din gura lor poți afla adevărul și expresia frumosului. În 1971 am fost absolut impresionat să introduc scena de artă românească în Scoția, dimensiunea românească fără de care nu ai Europa. Fără România îți pierzi timpul vorbind despre Europa. Misiunea mea este să educ oameni ca Donald Trump. Îți dai seama ce misiune grea am? (rîde) America nu există fără România!

Ați spus că în 1968 nu erați interesat să vizitați New York-ul, ci estul Europei. De ce?

Eram o persoană influentă, mi se dăduse postul de director al secțiunii de expoziții de artă contemporană în cadrul festivalului, făceam selecția pentru programul oficial. Regina mi-a înmînat această funcție, ea fiind patroana festivalului. Reala luptă în lume se poartă între artiști, poeți și birocrați. Tot ceea ce contează este Adevărul, care îți oferă accesul asupra creatorului. Revenind, sînt singura ființă în viață care a participat la fiecare ediție a festivalului. Îmi amintesc de Maria Callas la festival, Elizabeth Taylor, Richard Burton, Claire Bloom, Liviu Ciulei, Miriam Răducanu. Doamne, aproape toți sînt morți, dar spiritul lor este prezent alături de noi. Marea artă nu e reprezentată de decernarea premiilor Oscar, nu cred în competiții și ierarhii, cred în arta ca limbaj esențial, în absența căruia eșuezi, te afli în pericol politic.

Cum arăta Bucureștiul în 1968?

Avea o anumită puritate, nu fusese încă distrus. Era un oraș foarte frumos. Tot atunci am descoperit Clujul și Iașiul. Cînd am venit, mi-a fost prezentată arta oficială comunistă, acea viziune despre artă. Și am știut că nu acela este adevărul. Am descoperit în schimb adevărul în atelierul lui Bitzan. Stînd acolo, în Pangrati.

Cum au fost receptate în Scoția expozițiile de artă românească? Publicul nu era deloc pregătit.   

Artiștii români vorbeau o limbă complet străină britanicilor. În arta scoțiană dispăruse deja dimensiunea spirituală, pe care o regăsești la un artist precum Bernea. E ceea ce se întîmplă acum, cînd arta a devenit divertisment. Beuys mi-a spus odată că fiecare ființă umană s-a născut ca să folosească limbajul artei, nu s-a născut pentru a întrebuința limbajul afacerilor sau pe cel al politicii. Asemenea imagini (în timpul interviului, Demarco primește în dar un catalog al artistului Doru Tulcan și îmi arată pagini din acesta) m-au impresionat enorm atunci, pentru că mi-am dat seama că nu puteau veni din Marea Britanie, acolo arta devenise una hiperintelectuală, pierduse total spiritualul, sufletul. Or, adevărul nu poate veni decît din inimă, de acolo vine energia, din prezența noastră fizică, din ochii, urechile, pielea noastră.

De ce o dragoste atît de mare pentru România?

Probabil una dintre cele mai mari contribuții la cultura europeană sînt bisericile pictate din nordul Moldovei, nu există ceva similar în Marea Britanie. Sau Brâncuși. El este o expresie a iubirii. De aceea mi-am trăit viața rostind limba dragostei. De fapt, e doar un zvon că Bitzan, Neagu ori Brâncuși sînt morți, ei de fapt trăiesc dincolo de minciunile și viețile oamenilor politici, dincolo de corupție. Cu toții trebuie să fim artiști, să apărăm frumosul și adevărul. Altfel sîntem în pericol și devenim apărătorii banilor și ai puterii.

Cum ați defini această mare prietenie cu artiștii români?

Toată marea artă se naște din prietenie, din împărtășirea speranțelor, visurilor, dorințelor, sistemelor de valori. Nu aș exista fără prietenie, toate aceste expoziții așa s-au născut. Banii nu îți pot da puterea să aperi adevărul. Arta este o încercare disperată de a învinge închisoarea în care ne aflăm trăind, o închisoare a timpului și a trecerii. 

a consemnat Daria GHIU