Utopiile colective și individul exclus
Relația pictorului cu modelul n-a fost indiferentă, anonimă, cum ne pot lăsa să credem portretele de prestigiu cu regi și menine, ci adesea profund personalizată. E ceea ce revela expoziția intitulată Modelul negru, care expune figuri de servante sau de amante, negre sau albe, dar toate identificabile, revelînd impactul exercitat asupra artiștilor. Olympia și Domnișoarele de pe malul Senei au făcut scandal nu doar pentru motive plastice, ci și pentru că în protagonistele pînzelor s-au recunoscut prostituate familiare mediilor artistice. Această practică nu e proprie doar lui Manet, ci și lui Degas, care era un obișnuit al bordelurilor, și lui Toulouse-Lautrec, care le-a exaltat. Modelul beneficiază de cauțiunea biograficului. (Aceasta-mi amintește istoria sclavului negru pictat de Velásquez și care, odată tabloul terminat, a fost eliberat de pictor, ca răsplată pentru „prezența“ sa care îl inspirase.) Modele în general feminine, strict individuale. Lor li se pot adăuga și exemple vechi ce confirmă nevoia unor pictori de a se confrunta cu un trup și cu o fizionomie pentru a da chip figurilor sacre, impersonale, uneori suscitînd de aceea scandaluri explozive. Pentru celebra pînză cu Moartea fecioarei, Carravagio a convocat o tîrfă reputată din Napoli, iar Rembrandt a oscilat între apelul la femei de stradă, pe care le frecventa constant, și apoi corpul soției, Saskia… Amantele, mai tîrziu, o știm, au ocupat un loc privilegiat, dincolo de impresioniști, la Picasso sau -Matisse. Dar, recent, două expoziții au confirmat explicit această observație privind relația cu modelul. Ambii simboliști, Khnoppf și Hammershoi n-au extins cercul figurilor feminine și s-au rezumat, timp de o viață întreagă, primul, la soră, iar celălalt la soție. Succesul celor doi pictori odinioară uitați, desconsiderați, și azi adorați mi-a apărut ca o revelație ce confirmă „spiritul timpului“, marcat de evaluarea femininului. „Spirit“ care intervine și în repertoriul teatrelor.
În ultima decadă s-a angajat o adevărată revenire, dincolo de Cehov, la autori ca Ibsen și Strindberg, experți în conflictele de interior, preocupați de prezența femeilor ca protagoniste ale cuplului și tensiunilor sale. Scriitori ce se consacră și ei aceleiași lumi ca Hammershoi și Khnoppf, lume refractară aerului liber impresionist și plăcerii comunitare, festivă și fugitivă. Azi, scena și muzeul indică o atracție comună spre lumea nordică, spre concentrare asupra individului în contextul familiei sfîșiate sau pacificate, refugiu în fața exteriorului și a colectivității. Odinioară exclus, individul revine după o lungă perioadă de respingere și excludere.
Recent s-a sărbătorit centenarul marelui curent german Bauhaus, iar acum, la Paris, o expoziție revelatoare, intitulată Rouge – Roșu –, expune motivele principale pe care artiștii politic angajați le-au formulat și apărat. Înrudirea între cele două expresii ale modernității surprinde și, implicit, revelează comuna lor voință de eliminare a individului. A identității personale, a biografiei. Linia verticală domină toate proiectele, orice decorație e eliminată, anonimatul se constituie în normă comună. Masele și colectivul devin principalii destinatari. Arhitectura capătă o importanță decisivă, proiectele urbane sînt prioritare, totul e subordonat unei viziuni sociale dominate de perspectiva utopică a epocii. Individul e mazilit ca reziduu al lumii vechi, considerat un element refractar spiritului comunitar. Teatrul, arhitectura sînt tratate ca posibili și indispensabili „condensatori sociali“, dominate de gustul eficacității și concretul faptelor.
Dar acestei duble mișcări spre un orizont utopic dominat de „colectiv“ îi va succeda un destin tragic similar. Bauhaus-ul va fi anihilat de nazism și principalii săi animatori vor fi constrînși la exil și mutism. În Rusia sovietică, Stalin si Jdanov vor suprima orice inovație în favoarea unui „realism socialist“ ale cărui consecințe le-a resimțit toată Europa Centrală și de Est după victoria armatei ruse în al Doilea Război Mondial. Utopiile au eșuat și li se vor substitui, în Germania sau Rusia, normele unei estetici retrograde, ale unui realism sclerozat. Ele, care prevesteau o lume nouă, ne apar azi ca preludiile dureroase ale unei iremediabile stagnări artistice impuse de societăți totalitare, hitleristă sau stalinistă. O întrebare – a posteriori pertinentă – intervine: unde nu a eșuat „utopia“? Răspuns: acolo unde perspectivele aventuroase ale unui orizont „colectiv“ nu s-au impus, acolo unde artistul individual a persistat, doar acolo unde democrația a rezistat. În Franța… și în America!
Dar cum să nu remarcăm că viziunile „utopice“ au fost preluate și confirmate, mai tîrziu, căci realizările din anii ’50-’60 s-au inspirat din proiectele și machetele anilor ’20. Artiștii avangardei au intuit „spiritul“ lumii moderne. După căderea „dictaturilor“, istoria le-a confirmat intuițiile, iar programele arhitecturale, îndeosebi cele elaborate în Rusia sau Germania, s-au văzut împlinite. Imobilele colective și zgîrie-norii, fără nimic oficial, au devenit emblema timpurilor noi. Dar între viziunea originală și confirmarea ei ulterioară, un tribut de lacrimi și sînge a fost din greu plătit.
Cu cîteva zile înainte văzusem expoziția „Les Nabis“ și decorul: ea reunește într-o grupare eterogenă pictori atît de diverși ca Maurice Denis, Vuillard, Sérusier sau Bonnard. În ciuda apelațiunii – termenul de „nabis“ desemnează un „profet evreu“ –, dimensiunea prospectivă nu are caracterul autoritar al utopiilor imaginate la începutul acestui „secol scurt“ care a fost secolul XX. Aici, pictura își caută locul într-un spațiu interior, nobil și vast, căci dacă tabloul de șevalet e contestat e numai pentru a-i extinde suprafața. Dacă în Rusia se anunță „sfîrșitul picturii“, desemnat prin tabloul roșu monocrom al lui Rodcenko, aici se valorizează extensia unor subiecte intime la proporții neobișnuite: scene de viață, dar prezentate în cadrul unor formate supradimensionate. Cele mai împlinite opere sînt cele care nu eșuează în simbolistica impersonală, proprie uneori lui Maurice Denis, ci care, în mod paradoxal, păstrează tandrețea subiectului intim expus pe o suprafață vastă. Și astfel „clipa“ e ridicată la demnitatea unui eveniment epic fără ca retorica să se insinueze și nici pateticul să-i sufoce spontaneitatea. Les Nabis, totodată, cultivau seducția nuanței pe care artiștii moderni din Rusia anilor ’20 o abandonează și o exclud categoric în numele unui formalism exacerbat și al „utilului“ convertit în program estetic unanim. Privindu-le însă azi operele dezîncarnate, dar animate de o reală energie politică, îmi șoptesc: „Omul are nevoie de inutil“.
Dacă avangardele și-au găsit un ecou și o împlinire în programele urbanistice din anii ’60 dominate de încrederea în „colectiv“, ele, în parte, și-au pierdut atracția azi. Le privim ca pe niște proiecte severe care au sacrificat și deplorat „individul“ – de altfel, aceasta a fost premisa dictaturilor ulterioare –, în timp ce acum tocmai „individul“ se reimpune drept valoare-etalon a literaturii, a scenei. Nu oare aceasta-i explicația succesului pe care-l cunoaște „autoficțiunea“, expresie a biograficului detestat în anii ’60 de „noul roman“ și de Corbusier? Ea, departe de agitația maselor și de efervescența colectivului, eliberează voci personale ce descoperă secrete sau crime interioare ale familiei. Dar, mutație semnificativă, autorii nu-și concentrează discursul, ca la Cehov sau Salinger, în nuvele, ci îl etalează pe sute de pagini, expresie a unui intim monumental. Concluzie hibridă, dar actuală, a celor două puteri contrarii care s-au confruntat timp de un secol: formalismul anonim al avangardelor și manifestarea individualului. Ele își atenuează astfel reciproc excesele și, pentru un timp, par reconciliate. Cît va dura?
P.S. Dar nu oare portretul unei adolescente absorbite de lectură al lui Corot (Muzeul Maillol, colecția Emil -Bührle) asociază pudic expresia propensiunii actuale pentru feminin și totodată pe cea nostalgică a cărților care dispar? Revin acasă: o privesc și mă întreb.
George Banu este eseist şi critic de teatru. Cele mai recente lucrări publicate: Iisușii mei (Editura Nemira, 2018) și Pagini alese (Editura Nemira, 2018).
