Utopiile colective și individul exclus

Publicat în Dilema Veche nr. 802 din 4-10 iulie 2019
Utopiile colective și individul exclus jpeg

Relația pictorului cu modelul n-a fost indiferentă, anonimă, cum ne pot lăsa să credem portretele de prestigiu cu regi și menine, ci adesea profund personalizată. E ceea ce revela expoziția intitulată Modelul negru, care expune figuri de servante sau de amante, negre sau albe, dar toate identificabile, revelînd impactul exercitat asupra artiștilor. Olympia și Domnișoarele de pe malul Senei au făcut scandal nu doar pentru motive plastice, ci și pentru că în protagonistele pînzelor s-au recunoscut prostituate familiare mediilor artistice. Această practică nu e proprie doar lui Manet, ci și lui Degas, care era un obișnuit al bordelurilor, și lui Toulouse-Lautrec, care le-a exaltat. Modelul beneficiază de cauțiunea biograficului. (Aceasta-mi amintește istoria sclavului negru pictat de Velásquez și care, odată tabloul terminat, a fost eliberat de pictor, ca răsplată pentru „prezența“ sa care îl inspirase.) Modele în general feminine, strict individuale. Lor li se pot adăuga și exemple vechi ce confirmă nevoia unor pictori de a se confrunta cu un trup și cu o fizionomie pentru a da chip figurilor sacre, impersonale, uneori suscitînd de aceea scandaluri explozive. Pentru celebra pînză cu Moartea fecioarei, Carravagio a convocat o tîrfă reputată din Napoli, iar Rembrandt a oscilat între apelul la femei de stradă, pe care le frecventa constant, și apoi corpul soției, Saskia… Amantele, mai tîrziu, o știm, au ocupat un loc privilegiat, dincolo de impresioniști, la Picasso sau -Matisse. Dar, recent, două expoziții au confirmat explicit această observație privind relația cu modelul. Ambii simboliști, Khnoppf și Hammershoi n-au extins cercul figurilor feminine și s-au rezumat, timp de o viață întreagă, primul, la soră, iar celălalt la soție. Succesul celor doi pictori odinioară uitați, desconsiderați, și azi adorați mi-a apărut ca o revelație ce confirmă „spiritul timpului“, marcat de evaluarea femininului. „Spirit“ care intervine și în repertoriul teatrelor.

În ultima decadă s-a angajat o adevărată revenire, dincolo de Cehov, la autori ca Ibsen și Strindberg, experți în conflictele de interior, preocupați de prezența femeilor ca protagoniste ale cuplului și tensiunilor sale. Scriitori ce se consacră și ei aceleiași lumi ca Hammershoi și Khnoppf, lume refractară aerului liber impresionist și plăcerii comunitare, festivă și fugitivă. Azi, scena și muzeul indică o atracție comună spre lumea nordică, spre concentrare asupra individului în contextul familiei sfîșiate sau pacificate, refugiu în fața exteriorului și a colectivității. Odinioară exclus, individul revine după o lungă perioadă de respingere și excludere.

Recent s-a sărbătorit centenarul marelui curent german Bauhaus, iar acum, la Paris, o expoziție revelatoare, intitulată Rouge – Roșu –, expune motivele principale pe care artiștii politic angajați le-au formulat și apărat. Înrudirea între cele două expresii ale modernității surprinde și, implicit, revelează comuna lor voință de eliminare a individului. A identității personale, a biografiei. Linia verticală domină toate proiectele, orice decorație e eliminată, anonimatul se constituie în normă comună. Masele și colectivul devin principalii destinatari. Arhitectura capătă o importanță decisivă, proiectele urbane sînt prioritare, totul e subordonat unei viziuni sociale dominate de perspectiva utopică a epocii. Individul e mazilit ca reziduu al lumii vechi, considerat un element refractar spiritului comunitar. Teatrul, arhitectura sînt tratate ca posibili și indispensabili „condensatori sociali“, dominate de gustul eficacității și concretul faptelor.

15 img 4505 1 jpg jpeg

Dar acestei duble mișcări spre un orizont utopic dominat de „colectiv“ îi va succeda un destin tragic similar. Bauhaus-ul va fi anihilat de nazism și principalii săi animatori vor fi constrînși la exil și mutism. În Rusia sovietică, Stalin si Jdanov vor suprima orice inovație în favoarea unui „realism socialist“ ale cărui consecințe le-a resimțit toată Europa Centrală și de Est după victoria armatei ruse în al Doilea Război Mondial. Utopiile au eșuat și li se vor substitui, în Germania sau Rusia, normele unei estetici retrograde, ale unui realism sclerozat. Ele, care prevesteau o lume nouă, ne apar azi ca preludiile dureroase ale unei iremediabile stagnări artistice impuse de societăți totalitare, hitleristă sau stalinistă. O întrebare – a posteriori pertinentă – intervine: unde nu a eșuat „utopia“? Răspuns: acolo unde perspectivele aventuroase ale unui orizont „colectiv“ nu s-au impus, acolo unde artistul individual a persistat, doar acolo unde democrația a rezistat. În Franța… și în America!

Dar cum să nu remarcăm că viziunile „utopice“ au fost preluate și confirmate, mai tîrziu, căci realizările din anii ’50-’60 s-au inspirat din proiectele și machetele anilor ’20. Artiștii avangardei au intuit „spiritul“ lumii moderne. După căderea „dictaturilor“, istoria le-a confirmat intuițiile, iar programele arhitecturale, îndeosebi cele elaborate în Rusia sau Germania, s-au văzut împlinite. Imobilele colective și zgîrie-norii, fără nimic oficial, au devenit emblema timpurilor noi. Dar între viziunea originală și confirmarea ei ulterioară, un tribut de lacrimi și sînge a fost din greu plătit.

Cu cîteva zile înainte văzusem expoziția „Les Nabis“ și decorul: ea reunește într-o grupare eterogenă pictori atît de diverși ca Maurice Denis, Vuillard, Sérusier sau Bonnard. În ciuda apelațiunii – termenul de „nabis“ desemnează un „profet evreu“ –,
dimensiunea prospectivă nu are caracterul autoritar al utopiilor imaginate la începutul acestui „secol scurt“ care a fost secolul XX. Aici, pictura își caută locul într-un spațiu interior, nobil și vast, căci dacă tabloul de șevalet e contestat e numai pentru a-i extinde suprafața. Dacă în Rusia se anunță „sfîrșitul picturii“, desemnat prin tabloul roșu monocrom al lui Rodcenko, aici se valorizează extensia unor subiecte intime la proporții neobișnuite: scene de viață, dar prezentate în cadrul unor formate supradimensionate. Cele mai împlinite opere sînt cele care nu eșuează în simbolistica impersonală, proprie uneori lui Maurice Denis, ci care, în mod paradoxal, păstrează tandrețea subiectului intim expus pe o suprafață vastă. Și astfel „clipa“ e ridicată la demnitatea unui eveniment epic fără ca retorica să se insinueze și nici pateticul să-i sufoce spontaneitatea. Les Nabis, totodată, cultivau seducția nuanței pe care artiștii moderni din Rusia anilor ’20 o abandonează și o exclud categoric în numele unui formalism exacerbat și al „utilului“ convertit în program estetic unanim. Privindu-le însă azi operele dezîncarnate, dar animate de o reală energie politică, îmi șoptesc: „Omul are nevoie de inutil“.

Dacă avangardele și-au găsit un ecou și o împlinire în programele urbanistice din anii ’60 dominate de încrederea în „colectiv“, ele, în parte, și-au pierdut atracția azi. Le privim ca pe niște proiecte severe care au sacrificat și deplorat „individul“ – de altfel, aceasta a fost premisa dictaturilor ulterioare –, în timp ce acum tocmai „individul“ se reimpune drept valoare-etalon a literaturii, a scenei. Nu oare aceasta-i explicația succesului pe care-l cunoaște „autoficțiunea“, expresie a biograficului detestat în anii ’60 de „noul roman“ și de Corbusier? Ea, departe de agitația maselor și de efervescența colectivului, eliberează voci personale ce descoperă secrete sau crime interioare ale familiei. Dar, mutație semnificativă, autorii nu-și concentrează discursul, ca la Cehov sau Salinger, în nuvele, ci îl etalează pe sute de pagini, expresie a unui intim monumental. Concluzie hibridă, dar actuală, a celor două puteri contrarii care s-au confruntat timp de un secol: formalismul anonim al avangardelor și manifestarea individualului. Ele își atenuează astfel reciproc excesele și, pentru un timp, par reconciliate.  Cît va dura?

P.S. Dar nu oare portretul unei adolescente absorbite de lectură al lui Corot (Muzeul Maillol, colecția Emil -Bührle) asociază pudic expresia propensiunii actuale pentru feminin și totodată pe cea nostalgică a cărților care dispar? Revin acasă: o privesc și mă întreb. 

George Banu este eseist şi critic de teatru. Cele mai recente lucrări publicate: Iisușii mei (Editura Nemira, 2018) și Pagini alese (Editura Nemira, 2018).

951 15 Marius Giura foto Andrei Becheru jpg
„Generațiile de muzicieni se schimbă“ – interviu cu Marius GIURA
„Sîntem mîndri de artiștii pe care am reușit să îi invităm. Ei au adus faimă acestui festival.”
951 16 Credit foto Adi Molnar 1 jpeg
„Trec printr-o perioadă crem cu abțibilduri” – interviu cu OIGĂN
Am umblat pe străzi cu sens unic, m-am uitat în casa liftului cînd el era plecat la supermarket și mi-am găsit un fel de voce doar a mea.
p 15 Delta Bucurestiului 0778 jpg
„Încerc să încetinesc dispariția amintirilor din acest loc” – interviu cu regizoarea Eva PERVOLOVICI
„Pentru mine era important să arăt în film acest trecut simbolic, în același timp artistic și spiritual, al închisorii Văcărești.”
947 15 Alexandru Belc jpeg
„Mă interesează legătura dintre trecut și prezent” – interviu cu regizorul Alexandru BELC
„Cît de mult putem să ne luptăm pentru a nu lăsa compromisul să se instaleze în noi?”
p 15 coperta2 jpg
Nota traducătorului
Seria romanelor „În căutarea timpului pierdut” de Marcel Proust va apărea, începînd din acest an, la Editura Cartier în noua traducere a lui Cristian Fulaș.
p 21 jpg
David Lynch: fuga psihogenică
La David Lynch există o doză bine echilibrată de mister și de inexplicabil, de gangsteri și femei în pericol, de dedublare și subconștient.
945 15 Sebastian Strasser png
„Mi s-ar părea fabulos să fac un film SF în România” – interviu cu regizorul Sebastian STRASSER
Tehnica învățată în ultimii zeci de ani aș vrea să o aplic la poveștile autentice care sînt parte din sufletul țării în care m-am născut.
945 22 Christian Badea jpeg
„Voiam să aud ceva care să-mi dea încredere că există potențial” – interviu cu dirijorul Christian BADEA
„Tehnic, muzicienii tineri sînt buni, atitudinea lor e bună. Trebuie timp.”
„Altfelul este de multe ori mai ademenitor și, uneori, mai trainic” – interviu cu Horațiu MĂLĂELE jpeg
„Altfelul este de multe ori mai ademenitor și, uneori, mai trainic” – interviu cu Horațiu MĂLĂELE
„Cînd viața începe să te cutremure și ești în pericol să te prăbușești e bine să te agăți de ce-ai făcut pînă atunci.”
„Cred că adevăratul personaj a fost textul” – interviu cu actrița Marina PALII jpeg
„Cred că adevăratul personaj a fost textul” – interviu cu actrița Marina PALII
„Aș investi în educație și apoi aș trăi o sută de ani să văd roadele ei într-o societate sănătoasă.“
Bienala, un loc al fugii continue – interviu cu Cosmin COSTINAȘ jpeg
Bienala, un loc al fugii continue – interviu cu Cosmin COSTINAȘ
„Sperăm ca un anumit tip de relație să se stabilească între obiectul artistic, între personajele de pe ecran și conversațiile interioare pe care fiecare dintre noi le avem.”
Istoria culturală a lumii povestită de culori jpeg
Istoria culturală a lumii povestită de culori
Albastrul prosperă doar pe tărîmurile nepămîntești ale cerului, ale mării și ale orizontului.
Jafar Panahi – film și cenzură, de aproape și de departe jpeg
Jafar Panahi – film și cenzură, de aproape și de departe
Debutul cinematografic și scenariile metaforice care vorbeau despre sistemul totalitar apar și în urma propriilor experiențe politice.
În preajma și totodată în inima Ansamblului brâncușian de la Tîrgu Jiu jpeg
În preajma și totodată în inima Ansamblului brâncușian de la Tîrgu Jiu
Noua carte trebuie percepută ca o sinteză esențială, consacrată devenirii singurei opere monumentale transmise nouă de Constantin Brâncuși, dar și semnificației acesteia.
Poetul într un oraș de graniță jpeg
Poetul într-un oraș de graniță
Despre Petre Stoica cineva mai prețios ar putea spune că a îngenuncheat în fața poeziei și a plecat din cele lumești exact de ziua ei.
„Original înseamnă să găsești personaje verosimile și să le pui în situații adevărate” – interviu cu regizorul Bogdan George APETRI jpeg
„Original înseamnă să găsești personaje verosimile și să le pui în situații adevărate” – interviu cu regizorul Bogdan George APETRI
„Plec la drum cu o idee, cu o poveste, gîndindu-mă strict doar la personaje, la situațiile în care se află ele, la problemele cu care se confruntă, la deciziile pe care trebuie să le ia.”
Gaspar Noé – Cinéma du corps  30 de secunde pentru abandonarea filmului  jpeg
Gaspar Noé – Cinéma du corps. 30 de secunde pentru abandonarea filmului.
Noé revoluționează printr-un cinema exclusiv senzorial, un cinema al corpurilor, în jurul cărora așterne o pleiadă de subiecte așa-zis tabu.
„Trebuie să ne luăm la revedere de la cîrciumar” – interviu cu regizorul Gabriel TEMPEA jpeg
„Trebuie să ne luăm la revedere de la cîrciumar” – interviu cu regizorul Gabriel TEMPEA
„Tot mai puțini dispun de tihna și fizionomia necesare savurării șnițelelor de proporții copleșitoare.”
Yorgos Lanthimos  Caninul, Alpii, homarul și Ifigenia jpeg
Yorgos Lanthimos. Caninul, Alpii, homarul și Ifigenia
Cinema-ul lui Lanthimos este în egală măsură autentic și artificial, realist și formalist.
Golania (1990) & Rezist (2017 2018)   un amplu ritual de trecere jpeg
O reașezare a condiției umane
Zoomizarea relațiilor umane sau microsoftizarea dialogurilor umane e brand global.
O scenă pentru tinerii muzicieni de jazz – interviu cu Bogdan MATEI jpeg
O scenă pentru tinerii muzicieni de jazz – interviu cu Bogdan MATEI
„Pure Jazz“ este o serie de concerte în care vor performa doar tinerii muzicieni cu vîrstă sub 30 ani și care au compoziții proprii.
Enescu și Caudella – întîmplare cu elev și profesor jpeg
Cum l-au furat pe Enescu. Probele implacabile noi
Numele lui Romeo Drăghici, executor testamentar, primul director al Muzeului Enescu, a părut mereu stimabil. Niciodată nimeni nu îi contestase fie practicile patrimoniale, fie influența masivă asupra destinului postum al lui Enescu.
Brâncuși și religia frumosului jpeg
Brâncuși și religia frumosului
Brâncuși detestă individualul, detaliul singular, descripția realistă și de aceea se angajează în căutarea esențelor spirituale, a ceea ce este ascuns și merită să fie revelat.
De ce este Enescu cel mai împlinit dintre noi jpeg
Patru scrisori inedite ale lui Enescu, identificate, editate, comentate și restituite muzicii lui
La 28 ianuarie 2022, cîțiva istorici, arhiviști, muzicieni, critici literari și jurnaliști au semnalat și criticat public o nouă licitație privată cu documente obținute indubitabil fraudulos din arhive publice.

Adevarul.ro

image
Atacul rechinilor. Ce spun biologii marini despre cazul turistei românce ucise în Marea Roşie a Egiptului
Periodic, rechinii atacă turiştii în Marea Roşie. Ultima victimă este o româncă de 40 de ani din Suceava. Aceasta nu a avut nicio şansă în faţa Marelui Alb care la doar 600 de metri distanţă mai ucisese o turistă din Austria.
image
Factură de aproape 15.000 de euro la telefonul mobil, după accesarea unui link necunoscut
Este păţania unei familii din Sighetu Marmaţiei, după ce fiul lor a deschis un link necunoscut. Apelurile au început să curgă, ajungând la câte 500, zilnic. Factura uriaşă de peste 70.000 de lei va trebui achitată de către titularul abonamentului.
image
Amantele criminale din Bihor, trimise în judecată. Victima, care era soţul uneia, le  „agasa“ pentru că voia sex cu nevasta
Cele două femei din Bihor care i-au plătit 40.000 lei unui interlop, ca să-l ucidă pe soţul uneia dintre ele, au fost trimise în judecată, procurorii susţinând că acestea aveau o relaţie amoroasă, iar soţia victimei se simţea agasată de faptul că el voia să facă sex.

HIstoria.ro

image
Diferendul româno-bulgar: Prima problemă spinoasă cu care s-a confruntat România după obţinerea independenţei
Pentru România, prima problemă spinoasă cu care s-a confruntat după obținerea independenței a fost stabilirea graniței cu Bulgaria.
image
Controversele romanizării: Teritoriile care nu au fost romanizate, deși au aparținut Imperiului Roman
Oponenții romanizării aduc mereu în discuție, pentru a combate romanizarea Daciei, acele teritorii care au aparținut Imperiului Roman și care nu au fost romanizate. Aceste teritorii trebuie împărțite în două categorii: acelea unde romanizarea într-adevăr nu a pătruns și nu „a prins” și acelea care au fost romanizate, dar evenimente ulterioare le-au modificat acest caracter. Le descriem pe rând.
image
SUA și Republica Dominicană - Cum a eșuat o anexare dorită de (mai) toată lumea
Pe 2 decembrie 1823, într-o vreme când majoritatea coloniilor spaniole din Americi își declaraseră independența sau erau pe cale s-o câștige, președintele SUA, James Monroe, a proclamat doctrina care-i poartă numele și care a devenit unul dintre documentele emblematice ale istoriei politice a SUA și a lumii.