Dincolo de frontiere… pe „scena lumii“

Publicat în Dilema Veche nr. 824 din 5–11 decembrie 2019
Dincolo de frontiere… pe „scena lumii“ jpeg

La Sankt Petersburg, spre sfîrşitul anului, o manifestare efectuată în spirit de promovare „putiniană“ a reunit zeci de „actori“ culturali din cele mai diverse domenii şi ţări – de aceea poliţia eliminase orice turist din zona Ermitajului, pe care l-am putut vedea pustiu şi melancolic ca şi cum Revoluţia din Octombrie nu avusese loc, în timp ce, la intrarea invitaţilor pentru forumul cultural, precauţiile de securitate se exercitau cu autoritatea agresivă a Rusiei de azi. E o caracteristică proprie dictaturilor care, cum afirma fără jenă un înalt demnitar sportiv, „organizează cel mai bine Olimpiadele“. La Sankt Petersburg se desfăşurau totodată Olimpiadele teatrale, ca prolog al celor sportive de la Tokyo din 2020. Spectacole importante, semnate de regizori reputaţi, ca Andrei Şerban, Andriy Zholdak, Dimitris Papaioannou, Jan Klata ori Tadashi Suzuki, au fost prezente şi luate cu asalt de un public captivat de teatru chiar şi acum, ca pe vremurile comuniste. Dincolo de toate persistențele deplorabile ale epocii revolute, atracţia pentru cultură rămîne unul dintre rarele simptome benefice. Cît va rezista? Să‑i dorim viaţă îndelungată.

Tema propusă dezbaterilor – „Dialoguri culturale“ – confirmă o constantă a practicilor actuale, practici frecvent efectuate în numele unei „interculturalităţi“ contagioase. Ea răspunde tendinţei comune de a atenua separaţiile, de a diminua izolarea frontierelor, în ciuda vizelor imperativ reclamate de oficialităţile ruse. Vize cu fotografii, motivaţii ale călătoriei – o prăpastie separă dezbaterile intelectuale şi exigenţele oficiale. În teatru, frontierele de rasă şi de limbă şi-au diminuat impactul în preajma lui ’68, cînd tinerii părăsesc Europa în căutare de exotice paradisuri artificiale – India, Bali –, iar Brook sau Mnouchkine integrează actori străini veniţi de oriunde. Scena devine policromă, reflex al oraşului devenit multietnic. Din acelaşi impuls, frontierele între arte îşi pierd etanşeitatea şi, aproape sistematic, se impun manifestări impure ca dansul-teatru, a cărui genială protagonistă a fost Pina Bausch, manifestare emblematică a sfîrşitului de secol trecut ce se continuă şi azi. Marcat de acelaşi spirit „transfrontalier“, spectacolul modern va transgresa limitele odinioară strict determinate între Est şi Vest pentru a proceda la operaţii multiple de mixaj şi hibridare. Rezultatele fascinează atunci cînd artiştii preiau elemente constrastante şi le tratează subtil, fabricînd o referinţă comună, incertă, dar poetică. Referinţele aici sînt diseminate şi nu doar rudimentar mobilizate, ele se îngemănează şi nu-şi rămîn străine, reciproc refractare. Astfel, pornind de la referinţe „originare, se produc creaţii «imaginare»“. Semnate de Ariane Mnouchkine, cînd utilizează practicile teatrului japonez Bunraku în Tobe pe dig, sau de Masahiro Yasuda pentru Titus Andronicus ori Satoshi Miyagi pentru Antigona. Porozitatea frontierelor e asumată şi astfel se atenuează diferenţele, producîndu-se spectacole aproape fantasmatice. Nimic nu e recognoscibil ca atare, căci extremele se topesc reciproc într-o asociere, aş spune, onirică. Dar asemenea, reuşite rămîn rare şi adesea „dialogul“ e confuz pînă la a eşua în ceea ce Grotowski numea dispreţuitor „mambo jambo“, amestec nedigerat de elemente alogene ca într-o salată bœuf incorect preparată. Cînd elementele convocate se recunosc abuziv, eşecul e inevitabil; în schimb, dacă identitatea le devine imprecisă, comunicarea seduce.

În splendidul teatru Alexandrinski, Tadashi Suzuki, vechi adept al „hibridării“, prezenta Cyrano de Bergerac. Aici, Occidentul şi Orientul rămîn disociate, ele alternează, dar fără a ajunge la o nouă identitate, fiecare rămîne intact. Scenografic, se expun elementele proprii Japoniei, cu samurai şi gheișe, în timp ce în sală răsună cunoscute arii din Rigoletto sau Traviata. Entităţi insolubile, inapte să ajungă la coabitare. Hibridarea eşuează. În schimb, în Furtuna de Ostrovski, regizorul Andrei Moguchi elimină prezenţa realistă a Rusiei pentru a construi un univers întunecat şi violent, pentru a impune un joc frontal, străin tradiţiei stanislavskiene, joc tragic. Gesturile, costumele evocă o lume asiatică severă, lipsită de exotism decorativ şi, la final, vorbele convertite în cîntec de Katerina pe hanamichi, podul florilor, ating intensitatea unei psalmodieri tragice în „spirit“ oriental şi nicidecum doar citată, preluată ca atare. Impuritatea devine aici, ca în Prinţesa deocheată de la Sibiu a lui Silviu Purcărete, o condiţie propice scenei plasate la răscruce de culturi. Unde sîntem? Niciunde şi totuşi ecourile persistă asemenea unor imprecise repere, dar recognoscibile. Voci, gesturi venite de altundeva, ajunse pînă aici.

Dar la Sankt Petersburg un spectacol al lui Valerii Fokin, dimpotrivă, a confirmat impactul apartenenţei la o cultură distinctă, omogenă şi asumată. El e consacrat relaţiei pe care Fokin o are cu Gogol, ale cărui opere apar fragmentar, asemenea unor meteoriţi în noapte. Îi recunoaştem şi fiecare suscită adevărate constelaţii mnemonice, amintiri de lectură, de vîrstă, de emoţii… Fokin concentrează această antologie gogoliană pe atracţia față de oraş – Cehov iubea Moscova, Gogol – Sankt Petersburgul, a cărui imaculată machetă magică apare pe scenă în timp ce protagonistul îşi scandează pasiunea: Petersburg, Petersburg! Dar totodată ne confruntăm cu o imagine dublă, aceea a lui Gogol tînăr şi a lui Gogol alienat mintal. Imagine sfîşietoare pe care doar teatrul o poate restitui concret cu o asemenea forţă. În contextul unor frontiere închise a căror forţă permite concentrarea căci, în ciuda condiţiei mele de emigrant, în artă le iubesc deseori. Restrictive, ele evită confuzia fiindcă focalizează atenţia şi afirmă o identitate ca soclu al comunităţii reunite în sală.

clipboard02 1 jpg jpeg

La Paris, descopeream ultimul spectacol al lui Christophe Marthaller, unde se glisează constant de la cuvînt la cîntec, unde cîntecul ce evocă marea tradiţie muzicală germană se murmură, se şopteşte, se stinge ca o bătrîneţe care, în faţa noastră, îşi asumă extincţia. Lacrimi vocale ce păstrează puterea vorbelor, dar totodată le ataşează emoţia sunetelor, reduse la o discretă, de-abia audibilă, fredonare colectivă. Aici dialogul între arte ajunge la una dintre cele mai rafinate împliniri. Dialog ce se manifestă şi în Vita Nuova, performanţă concepută de Romeo Castellucci, unde într-un ipotetic garaj sînt expuse treizeci de automobile printre care circulă interpreţi africani în căutare de vechi ceremonii uitate sau de opere artizanale azi deteriorate. Artele plastice, muzica şi cuvîntul comunică. Frontierele sînt suprimate. O nelămurire, însă: de ce actorii poartă pantofi de femeie? Poate pentru a afirma ceea ce se cheamă azi fluid gender, suprimare a frontierelor sexuale. Un efect de modă? O superficială contaminare de Zeitgeist-ul epocii?

Andrei Şerban îşi încheia intervenţia la Sankt Petersburg printr-o invitaţie adresată teatrului de a se asuma ca artă a vieţii, aici şi acum: „Teatrul este arta prezentului. Un mit, o piesă clasică sau una contemporană ne tulbură în mod misterios, din motive care nu pot fi explicate logic. Important este că ceva adînc e atins şi, brusc, o energie explozivă iese la lumină. E viaţa însăşi, cea necunoscută, care transpare… Teatrul e un instrument extraordinar, cu condiţia să fie liber“. Suprimînd sau asumînd frontierele, circulînd de la o entitate la alta sau, dimpotrivă, exaltîndu-le teritoriul păstrat. Libertate de circulaţie între arte sau libertate interioară în sînul unei arte. That is the question.

George Banu este eseist şi critic de teatru. Cele mai recente lucrări publicate: Iisușii mei (Editura Nemira, 2018) și Pagini alese (Editura Nemira, 2018).

951 15 Marius Giura foto Andrei Becheru jpg
„Generațiile de muzicieni se schimbă“ – interviu cu Marius GIURA
„Sîntem mîndri de artiștii pe care am reușit să îi invităm. Ei au adus faimă acestui festival.”
951 16 Credit foto Adi Molnar 1 jpeg
„Trec printr-o perioadă crem cu abțibilduri” – interviu cu OIGĂN
Am umblat pe străzi cu sens unic, m-am uitat în casa liftului cînd el era plecat la supermarket și mi-am găsit un fel de voce doar a mea.
p 15 Delta Bucurestiului 0778 jpg
„Încerc să încetinesc dispariția amintirilor din acest loc” – interviu cu regizoarea Eva PERVOLOVICI
„Pentru mine era important să arăt în film acest trecut simbolic, în același timp artistic și spiritual, al închisorii Văcărești.”
947 15 Alexandru Belc jpeg
„Mă interesează legătura dintre trecut și prezent” – interviu cu regizorul Alexandru BELC
„Cît de mult putem să ne luptăm pentru a nu lăsa compromisul să se instaleze în noi?”
p 15 coperta2 jpg
Nota traducătorului
Seria romanelor „În căutarea timpului pierdut” de Marcel Proust va apărea, începînd din acest an, la Editura Cartier în noua traducere a lui Cristian Fulaș.
p 21 jpg
David Lynch: fuga psihogenică
La David Lynch există o doză bine echilibrată de mister și de inexplicabil, de gangsteri și femei în pericol, de dedublare și subconștient.
945 15 Sebastian Strasser png
„Mi s-ar părea fabulos să fac un film SF în România” – interviu cu regizorul Sebastian STRASSER
Tehnica învățată în ultimii zeci de ani aș vrea să o aplic la poveștile autentice care sînt parte din sufletul țării în care m-am născut.
945 22 Christian Badea jpeg
„Voiam să aud ceva care să-mi dea încredere că există potențial” – interviu cu dirijorul Christian BADEA
„Tehnic, muzicienii tineri sînt buni, atitudinea lor e bună. Trebuie timp.”
„Altfelul este de multe ori mai ademenitor și, uneori, mai trainic” – interviu cu Horațiu MĂLĂELE jpeg
„Altfelul este de multe ori mai ademenitor și, uneori, mai trainic” – interviu cu Horațiu MĂLĂELE
„Cînd viața începe să te cutremure și ești în pericol să te prăbușești e bine să te agăți de ce-ai făcut pînă atunci.”
„Cred că adevăratul personaj a fost textul” – interviu cu actrița Marina PALII jpeg
„Cred că adevăratul personaj a fost textul” – interviu cu actrița Marina PALII
„Aș investi în educație și apoi aș trăi o sută de ani să văd roadele ei într-o societate sănătoasă.“
Bienala, un loc al fugii continue – interviu cu Cosmin COSTINAȘ jpeg
Bienala, un loc al fugii continue – interviu cu Cosmin COSTINAȘ
„Sperăm ca un anumit tip de relație să se stabilească între obiectul artistic, între personajele de pe ecran și conversațiile interioare pe care fiecare dintre noi le avem.”
Istoria culturală a lumii povestită de culori jpeg
Istoria culturală a lumii povestită de culori
Albastrul prosperă doar pe tărîmurile nepămîntești ale cerului, ale mării și ale orizontului.
Jafar Panahi – film și cenzură, de aproape și de departe jpeg
Jafar Panahi – film și cenzură, de aproape și de departe
Debutul cinematografic și scenariile metaforice care vorbeau despre sistemul totalitar apar și în urma propriilor experiențe politice.
În preajma și totodată în inima Ansamblului brâncușian de la Tîrgu Jiu jpeg
În preajma și totodată în inima Ansamblului brâncușian de la Tîrgu Jiu
Noua carte trebuie percepută ca o sinteză esențială, consacrată devenirii singurei opere monumentale transmise nouă de Constantin Brâncuși, dar și semnificației acesteia.
Poetul într un oraș de graniță jpeg
Poetul într-un oraș de graniță
Despre Petre Stoica cineva mai prețios ar putea spune că a îngenuncheat în fața poeziei și a plecat din cele lumești exact de ziua ei.
„Original înseamnă să găsești personaje verosimile și să le pui în situații adevărate” – interviu cu regizorul Bogdan George APETRI jpeg
„Original înseamnă să găsești personaje verosimile și să le pui în situații adevărate” – interviu cu regizorul Bogdan George APETRI
„Plec la drum cu o idee, cu o poveste, gîndindu-mă strict doar la personaje, la situațiile în care se află ele, la problemele cu care se confruntă, la deciziile pe care trebuie să le ia.”
Gaspar Noé – Cinéma du corps  30 de secunde pentru abandonarea filmului  jpeg
Gaspar Noé – Cinéma du corps. 30 de secunde pentru abandonarea filmului.
Noé revoluționează printr-un cinema exclusiv senzorial, un cinema al corpurilor, în jurul cărora așterne o pleiadă de subiecte așa-zis tabu.
„Trebuie să ne luăm la revedere de la cîrciumar” – interviu cu regizorul Gabriel TEMPEA jpeg
„Trebuie să ne luăm la revedere de la cîrciumar” – interviu cu regizorul Gabriel TEMPEA
„Tot mai puțini dispun de tihna și fizionomia necesare savurării șnițelelor de proporții copleșitoare.”
Yorgos Lanthimos  Caninul, Alpii, homarul și Ifigenia jpeg
Yorgos Lanthimos. Caninul, Alpii, homarul și Ifigenia
Cinema-ul lui Lanthimos este în egală măsură autentic și artificial, realist și formalist.
Golania (1990) & Rezist (2017 2018)   un amplu ritual de trecere jpeg
O reașezare a condiției umane
Zoomizarea relațiilor umane sau microsoftizarea dialogurilor umane e brand global.
O scenă pentru tinerii muzicieni de jazz – interviu cu Bogdan MATEI jpeg
O scenă pentru tinerii muzicieni de jazz – interviu cu Bogdan MATEI
„Pure Jazz“ este o serie de concerte în care vor performa doar tinerii muzicieni cu vîrstă sub 30 ani și care au compoziții proprii.
Enescu și Caudella – întîmplare cu elev și profesor jpeg
Cum l-au furat pe Enescu. Probele implacabile noi
Numele lui Romeo Drăghici, executor testamentar, primul director al Muzeului Enescu, a părut mereu stimabil. Niciodată nimeni nu îi contestase fie practicile patrimoniale, fie influența masivă asupra destinului postum al lui Enescu.
Brâncuși și religia frumosului jpeg
Brâncuși și religia frumosului
Brâncuși detestă individualul, detaliul singular, descripția realistă și de aceea se angajează în căutarea esențelor spirituale, a ceea ce este ascuns și merită să fie revelat.
De ce este Enescu cel mai împlinit dintre noi jpeg
Patru scrisori inedite ale lui Enescu, identificate, editate, comentate și restituite muzicii lui
La 28 ianuarie 2022, cîțiva istorici, arhiviști, muzicieni, critici literari și jurnaliști au semnalat și criticat public o nouă licitație privată cu documente obținute indubitabil fraudulos din arhive publice.

Adevarul.ro

image
Muşcătura de viperă: ce nu ai voie să faci dacă eşti muşcat de acest şarpe veninos
Muşcătura de viperă poate fi gravă, ajungându-se la deces în lipsa intervenţiei prompte. Specialiştii explică ce trebuie făcut şi, mai ales, ce nu trebuie făcut într-o astfel de situaţie. Sunt, de asemenea, măsuri de prevenţie şi informaţii pe care orice amator de drumeţii ar trebui să le cunoască.
image
Un bărbat care şi-a înşelat soţia a fost obligat de judecători să-i achite despăgubiri de 20.000 euro
Un bărbat care şi-a înşelat soţia şi a lăsat-o fără avere a fost obligat de instanţă să-i plătească daune morale şi compensatorii în valoare totală de 20.000 euro.
image
Păţania neaşteptată a unei românce în Grecia. „Asta cu seriozitatea şi amabilitatea grecilor e doar un mit”
O româncă spera să petreacă un concediu de vis în Grecia, iar pentru asta şi-a rezervat din timp camere la un hotel de patru stele. Ajunsă acolo, turista a avut o surpriză neplăcută.

HIstoria.ro

image
Nașterea Partidului Țărănesc, în tranșeele de la Mărășești
În Primul Război Mondial, Mihalache se înscrie voluntar ca ofiţer în rezervă și se remarcă prin curaj și prin vitejie peste tot, dar mai cu seamă la Mărășești. Regele Ferdinand însuși îi prinde în piept ordinul „Mihai Viteazul“ pentru faptele sale de eroism.
image
Dacă am fi luptat și vărsat sânge în 1940 pentru Basarabia, poate că...
Istoria nu se scrie cu autoprotectoarele „dacă...” și „poate că...”. Nimeni nu poate dovedi, chiar cu documente istorice atent selectate, că „dacă...” (sunteţi liberi să completaţi Dumneavoastră aici), soarta României ar fi fost alta, mai bună sau mai rea. Cert este că ultimatumurile sovietice din 26-27 iunie 1940 și deciziile conducătorilor români luate atunci au avut efecte puternice imediate, dar și pe termen lung.
image
Cine a fost Mary Grant, englezoaica devenită simbol al Revoluției de la 1848 din Țara Românească
„România revoluționară”, creația pictorului Constantin Daniel Rosenthal, este unul dintre cele mai reprezentative tablouri ale românilor, simbol al Revoluției de la 1848. Românca surprinsă în tabloul care a făcut istorie a fost, de fapt, la origini, o englezoaică pe nume Mary Grant.