„Un copil și-a făcut autoportretul cu mască” – anchetă
Am strîns zece mărturii din diverse colțuri ale lumii, despre cum trăiesc oamenii această poveste, numită izolare. Distanțele s-au mărit, dar istoriile noastre sînt asemănătoare. Ca și cînd lumea exterioară s-ar fi topit și tot ce contează acum sînt interioarele. În spatele acestei anchete e multă emoție, pe care am simțit-o în fiecare dintre schimburile noastre de mesaje.
● Simona SOARE, artist vizual (Busan, Coreea de Sud)
În Coreea de Sud, momentan, s-a mai relaxat situația. Deși toată lumea poartă măști cînd iese afară și păstrează o distanță adecvată, acum, în sfîrșit, vezi oameni pe stradă. E perioada cireșilor înfloriți. La început, oamenii au fost foarte speriați, cunosc familii coreene care nu au ieșit deloc cîte o lună. Eu și familia mea am făcut, măcar la sfîrșitul săptămînii, cîte o plimbare în pădure. În fiecare zi, după ce terminăm școala online, dansez cu copiii, cel puțin o oră, pe jocul electronic switch Just Dance 2020. Asta a fost terapia noastră.
Am început, pe 24 februarie, virtual learning experience (e-learning) cu școala noastră și copiii mei, Anna și Anton. Eu le predau elevilor (din ciclul primar) cursuri de artă. Am opt clase. A fost foarte greu să încerc să am și grijă de copiii mei și să și lucrez pe Zoom (conferințe, ședințe, ore online de predare). Înregistram noaptea mici videoclipuri pentru orele de artă de a doua zi. Le explicam copiilor ce au de făcut și pictam live. „Doamnă profesoară, cum să desenez ochii? Dar buzele?” Am învățat să ne facem autoportretul și am fost inspirați de mari artiști. Un copil și-a făcut autoportretul cu mască. A zis că nu are nevoie să știe cum să deseneze exact forma gurii. „Așa sînt eu acum. Port tot timpul mască.” Sîntem în continuare pe e-learning pe o perioadă nedeterminată.
Cînd te duci la supermarket să îți cumperi mîncare, există gel dezinfectant la intrare și, după ce plătești, casierița dă cu un fel de dezinfectant pulverizator în aer. Te simți stigmatizat. Dar este singura formă de a se proteja, pe lîngă măști.
La început ne trimiteau în fiecare zi mesaje pe telefonul mobil cu cine s-a infectat și traseul pe care l-a avut cu o zi înainte. Așa puteam să știm dacă am fost în pericol. Existau puncte de testare pe sistem „drive through” și nu trebuia să te duci la spital. În patru-cinci ore puteai primi rezultatul pe telefon și urma autoizolarea la domiciliu sau mersul la anumite spitale. Nu toate spitalele acceptau pacienți suspecți de COVID-19. După aproape o săptămînă de haos, cînd oamenii cumpărau dezinfectant și măști cu nemiluita, chiar dacă erau scumpe, s-a introdus o lege guvernamentală pentru distribuirea a doar două măști pe săptămînă. Acum toți oamenii au suficiente măști și nu este criză. Sperăm că peste tot în lume se va găsi suportul necesar și vom trece peste asta.
● Eugen CIURTIN, istoric al religiilor (Bangkok, Thailanda)
În Bangkok, cel mai vizitat oraș din lume, virusul a intrat la începutul lui ianuarie. Aproape inobservabil în primele două luni, și așa am putut găzdui la Mahidol cărturari incomparabili de la două oceane distanță, sau trei. Apoi precipitarea: starea de urgență, transferul masiv spre virtual, solitudine etanșă. Sălile de curs înconjurate de frangipani, palmieri, iguane și veverițe, acum pustii. The Fire Sermon din The Waste Land repetă de un secol: burning burning burning burning. Toate sînt în flăcări – pentru că totul alimentează neajunsul de a suferi –, abia asta afirma textul canonic budist pe care-l studiase Eliot. Carența de contemplație și retenție a lumii e acum doar cu un grad mai mare. Dar cîtă reciclare, cîtă escaladă letală în incompetențe, mai ales dinspre București. Mă gîndesc la aceiași oameni, răspîndiți cum erau și ani înainte pe atîtea continente. Am strîns multe perioade lungi de autoizolare. Nu am cum să mă plîng. Nu o face defel Coziana, sora mea, în prima linie a spitalelor londoneze.
● Cristi MĂRCULESCU, critic de film (Ghent, Belgia)
Cea mai plictisitoare apocalipsă este asta. Domestică, cu realism, virtuți (empatie, solidaritate, sacrificiu) repetate ad nauseam. Nu am de ce să mă plîng. Sînt în Ghent, unul dintre cele mai frumoase orășele fals-medievale din Europa, unde totul arată vechi, dar, exceptînd catedralele și cîteva fațade, totul este reconstruit cîndva în ultimii 200 de ani. Aș vrea să citesc ceva (am o tonă de chestii restante de scris și de citit) pe o bancă în parc la soare sau pe malul rîului, special amenajat pentru pierdut timpul. Dar n-am nici concentrare, nici voie să stau pe bancă. Lockdown-ul belgian permite deplasarea solo în scop recreativ (chestie care este de un minim bun-simț) și uneori oamenii păstrează distanțarea socială trecînd pe trotuarul celălalt. Nu mai sînt mașini. Timpul prezent pare o piftie: inert și grețos. Aș fi vrut să zic ceva din La Haine (filmul), dar voi finaliza sec, menționînd că orașele astea pustii sînt din zona extrem de puțin studiată de intersecție dintre feeric și sinistru.
● Fanny CHARTRES, scriitoare (Paris, Franța)
Sînt unul dintre cei 3,9 miliarde de oameni izolați din această lume. Din micul meu apartament parizian, mă uit la cerul albastru de deasupra străzii. Terasele cafenelei au scaunele stivuite, magazinele sînt închise, cîțiva trecători poartă măști pe față, pungi de plastic pe picioare și au priviri îngrijorate, care nu mă fac să vreau să ies. De la începutul izolării, soarele este prezent în fiecare dimineață, dar nu am voie să cobor să mă încălzesc sub razele lui. Aerul este curat, așa cum nu a fost niciodată, dar nu am voie să merg în parc să-l respir. Rațele se plimbă pe malurile Senei, dar nu am dreptul să mă duc să le salut. Păsările cîntă în cimitirul Père-Lachaise, dar nu am voie să mă alătur acestui cor. A fost nevoie de 55.000 de vieți umane mai puțin și ca o jumătate din planetă să fie închisă pentru ca natura să reînvie. Și de o pandemie. Vom ieși din asta. Ne vom relua viețile agitate. Vom continua să poluăm aerul și pămîntul. Vom uita și ne vom dezlănțui pentru a compensa lunile pierdute. Pînă în ziua în care totul va reîncepe.
● Karim WALEHIANE, fotograf (Paris, Franța)
O nouă zi. O lumină blîndă intră în camera de zi și mă trezește încet. Fetele mele dorm în camera alăturată. Ele sînt lumina, speranța, viața mea. Ascult păsările cum cîntă, chiar lîngă fereastră, căci spectacolul primăverii a început. Se aude zgomotul mașinilor care colectează gunoiul. Ar trebui să le mulțumim acestor eroi ai cotidianului. În fiecare seară, la 8, salutăm toate corpul medical, de la ferestrele și balcoanele noastre, cu un minut simbolic de aplauze. Și dacă demersul e lăudabil, ceva începe să mă deranjeaze, pentru că văd cum obligațiile noastre încep să se relaxeze: cuplurile se plimbă, traficul este mai intens, iar copiii se joacă în stradă, ca și cînd ar fi vacanță. Totul este o scuză pentru a sfida interdicțiile și pentru a-ți satisface o mică plăcere egoistă. Dar celălalt e întotdeauna mai rău, nu-i așa? Gata, însă, cu fatalismul, înapoi pe poziții! Fiicele mele sînt acasă și fiecare clipă petrecută împreună este o șansă.
● Anca FRONESCU, regizoare (Amsterdam, Olanda)
Citesc presă în multe limbi, cărți, scriu, sînt casnică, nu îmi plîng proiectele oprite. Mă bucur că port de grijă gătind gustos, strîngînd senin în jur. Mă fac nevăzută, soțul meu lucrînd intens la masa din sufragerie. Are un job cu responsabiliate imensă, e unul dintre pilonii echipei de criză a orașului. Admir calmul, tenacitatea, leadership-ul cu care se navighează prin tensiunea noii realități. Situația e critică. Mă îngrijorez căci știu că olandezii nu bravează, sînt calmi, nu pretind că știu și pot cînd nu e așa. Mă emoționează adînc să vad ce analitici și empatici sînt și în criză. De cadrele medicale nici nu mai zic.
Mă bucur că mama e la parter, că nu ieșim deloc din casă, că astfel sperăm să-i facem iar un bine, că am avut șansa și forța să-i salvez viața acum un an și am și reușit să ne mutăm împreună, și că trăim noul acum alături. Mă doare cum și ce e în alte locuri, mi-e dor de tot felul, nici acum nu îmi place online. Ce mă bucur că pot fi acolo! Mă focusez pe realitatea imediată.
● Mona NICOARĂ, regizoare (New York, SUA)
Fiecare zi e altfel, fiecare oră e altfel. Într-un fel, primele trei săptămîni din martie, înainte să vină ordinul să stăm acasă aici în New York, au fost cele mai dificile: informațiile contradictorii, goana după provizii, așteptarea tensionată să se închidă școlile, găsirea unor noi ritmuri, renunțarea la vechile ambiții și groaza de ceea ce vine.
Acum, în oraș, lucrurile s-au așezat într-o rutină sumbră. Tot ce înseamnă New York-ul, de fapt, a dispărut aproape peste noapte: înghesuiala pestriță din metrouri, muzee, galerii, cinematografe, restaurante sau baruri, colcăiala non-stop de pe străzi, magazinele specializate în tot felul de ciudățenii, turiștii insuportabili. Fricțunile noastre cotidiene, certurile dintre vecini, competiția constantă. Cînd ieșim, rar, ne uităm cu recunoștință unii în ochii altora în timp ce ne evităm pe trotuare.
Dacă nu ieșim din casă și ne uităm la știri e mai bine. Ne putem retrage în cărți și în filme vechi. Fiul meu cel mare pictează în curte, cu muzica dată la maximum, cel mic face tarte obsesiv. Vorbim zilnic cu bunicii din România și cu prieteni împrăștiați prin lume. E aproape ca-n vacanță. Liniștea care vine de afară acum seamănă mult cu cea dintr-o duminică de august. Dacă mai iese și soarele, putem căpăta iluzia că sîntem mai în siguranță.
Dar cum deschidem știrile, ne copleșește enormitatea momentului. O parte enormă din noi ne-am pierdut slujbe, surse de venit sau posibilitatea de a plăti chiriile exorbitante de aici. O altă parte lucrează, de fapt, pe front, expuși infectării în spitale, magazine, taxiuri. Mulți sînt fără asigurare medicală. America nu a fost niciodată un loc sigur, dar acum a devenit clar pentru toată lumea că e un stat eșuat. Guvernul federal a abandonat orașul în mod punitiv, cu lipsa de empatie și de responsabilitate care caracterizează întreaga administrație Trump. Pe Cuomo, guvernatorul statului New York, l-am antipatizat toți pînă acum, dar acum îl urmărim cu sufletul la gură cum se luptă în fiecare zi onest cu cifrele, cu furnizorii de echipamente, cu mama și copiii lui, cu fratele testat pozitiv și cu emoțiile prin care trecem toți. Cu spaima zilei de mîine. Și încă n-am ajuns pe creasta valului.
● Iulia DONDORICI, traducătoare (Berlin, Germania)
Mă simt prinsă într-o alternanță greu de controlat de stări și sentimente contradictorii – uluire, tristețe, singurătate, un dor teribil de locurile, oamenii și lucrurile devenite atît de brusc inaccesibile încît le simt deja ca făcînd parte dintr-o altă viață. Dar, paradoxal, stările de grație nu lipsesc nici ele.
Am mai mult timp decît am avut vreodată în viața mea de adult, și în unele zile îmi permit, pur și simplu, să nu fac nimic. E primăvară. La Berlin sîntem în a treia săptămînă de izolare, mai puțin strictă decît în alte zone pentru că sînt permise mișcarea și activitățile sportive în aer liber. Asta ne salvează pe mulți dintre noi. Călătoresc în cartierul meu. Străzile și micile lui piețe sînt aproape pustii, și totuși au ajuns să populeze o hartă mentală de unde imaginea lor lipsea, căci în timpuri normale călătorim pe fascinante meleaguri îndepărtate.
Dincolo de toate astea, mai cred că această stare de urgență și de criză în care trăim acum se poate transforma într-o enormă șansă de schimbare pentru societățile noastre. Dacă lucruri care acum două luni erau declarate imposibile – cum ar fi o scădere semnificativă a emisiilor de carbon sau măsuri sociale în favoarea păturilor celor mai vulnerabile sau chiar a emigranților și refugiaților –, dacă aceste lucruri au putut fi făcute practic peste noapte, înseamnă că, iată, în lumea de după criză totul redevine posibil.
● Ioan MAXIM, manager cultural (Lisabona, Portugalia)
Beau apă, dar beau și multă bere, beau și mult vin. Citesc romane, dar îmi citesc și horoscopul. Meditez, dar stau foarte mult pe telefon, scrollez pînă unde nu știam că se poate scrolla. Fac exerciții fizice după tutoriale de pe YouTube, dar mănînc foarte multe dulciuri, cum nu am mîncat niciodată. Mă întreb ce aș face dacă n-ar fi pandemie, dacă chiar mi-aș trăi cel mai bun an din viață, dar sînt sigur că n-aș face multe lucruri extraordinare. Mă gîndesc la cît se va schimba lumea, dar deep down inside cred că lumea va fi la fel. Mă uit în fiecare seară la culorile cerului, mi se pare că, de fapt, nu se întîmplă nimic important, nicăieri. Mi-ar plăcea să înregistrez undeva tot ce-mi trece prin cap acum, dar probabil nu m-aș uita la înregistrări niciodată. E primăvara disperării mele, sau cel puțin asta mi se spune. Îmi pun așa de multe întrebări că ar trebui să învăț mai multe limbi ca să le găsesc răspunsuri. Mă gîndesc de vreo lună doar la viitor, îmi fac griji de parcă prezentul nici măcar nu există. Ce va fi, ce va fi, ce va fi? Nu cred că există un mod corect de a trece printr-o pandemie, dar încerc să fiu mai bun cu mine, să îmi vorbesc frumos, ca și cum m-ar înregistra cineva.
● Monica BOTEZ, relații publice (Berlin, Germania)
Pe 27 ianuarie m-am mutat la Berlin, iar de cinci săptămîni lucrez de acasă. Izolarea generală cauzată de COVID-19 s-a suprapus cu suspendarea pe care o resimt ca proaspăt expată – între două lumi, fără rutine stabilite și ancore sociale. Așa că am avut multe zile proaste, pe care le recunoșteam imediat: trezit la 4 dimineața, stat ore întregi pe Facebook, citit articole la întîmplare. Deja obosită și fără concentrare, începeam să muncesc, în fine, iar ca să pot adormi mă amorțeam cu seriale.
Am așteptat degeaba să treacă zilele astea de la sine, dar nu e ca și cum dacă ai avea 10, 15 sau 30, gata, le-ai depășit. Navighez acum luînd ce se poate mai bun din singurătatea impusă și din necunoscut, din oprirea neașteptată a mașinăriei, dar pentru asta aplic toată disciplina de care sînt capabilă. Nu mă mai gîndesc obsedant la un viitor pe care nu-l pot controla – mă ajută aici o perspectivă echilibrată despre ce înseamnă adevăratele probleme. Am reînceput să citesc de dimineața pînă seara fără întrerupere, ceva ce îmi doresc și nu am mai făcut din adolescență. Îi văd mai clar pe ceilalți și mă concentrez mai mult pe ei. Și apreciez reversul pozitiv al acestei situații neobișnuite, de la intervalele lungi de tăcere la plimbările de peste zi.
Aveam planificată o jumătate de an perfectă, cu proiecte la Geneva, cu vacanță la Tokyo și un drum la Noma.
a consemnat Ana Maria SANDU
Ilustrație: Simona Soare - desen de copil, Busan, Coreea de Sud
