În apărarea lui Harold Bloom – despre nevoia studiilor umaniste
Andrew Solomon (n. 1963) a studiat la Yale și Cambridge, este profesor de psihologie clinică la Columbia University și autor premiat cu National Book Award pentru cartea Departe de trunchi. Douăsprezece feluri de dragoste. Părinți, copii și căutarea identității (traducere de Ioana Miruna Voiculescu, Editura Humanitas, 2015). Scrie cărți de factură politică, culturală, psihologică și de ficțiune și publică în mod regulat în publicații precum The New Yorker, New York Times Magazine, Artforum și Travel and Leisure. Tot la Humanitas i s-au tradus și volumele Demonul amiezii. O anatomie a depresiei, Reconstituirea. Tatăl criminalului de la școala Sandy Hook caută răspunsuri și Undeva departe. Călătorie pe meleagurile schimbării.
Harold Bloom (1930-2019) a predat la Yale University și a fost unul dintre cei mai prolifici și influenți critici și teoreticieni literari americani din ultima jumătate de secol. Marea sa carte din 1994, Canonul occidental (ediția a doua revăzută, traducere de Delia Ungureanu, prefață de Mircea Martin, Editura ART, 2018), a devenit o bornă în studiul literaturii universale, dar a cunoscut și numeroase contestări din partea ideologiilor postmoderniste (feminism, postcolonialism ș.a.), care i-au reproșat perspectiva discriminatorie a scriitorilor marginali. Eseul de față a apărut în publicația Washington Post pe 5 noiembrie 2019, iar reproducerea de față are loc prin bunăvoința autorului.
Pe 14 octombrie 2019, la 89 de ani, a murit teoreticianul Harold Bloom. E posibil să fi fost cel mai mare critic literar al ultimei jumătăți de secol. Totodată, el a fost și cel mai bun profesor pe care am avut șansa să-l cunosc: vizionar, altruist și dispus să pună încercările studenților săi pe aceeași treaptă cu propriile păreri. Ne-a perceput cu aceeași viziune atotcuprinzătoare care a făcut din el un erou. Ne-a făcut să ne simțim canonizați.
Harold Bloom a fost o figură controversată de dimensiuni johnsoniene, iar în urma morții sale, părerile criticilor au fost împărțite. The New York Times a publicat un articol în care trîmbița faptul că Bloom nu a reușit să cîștige războaiele culturii. The Post a publicat un articol în care era criticat că făcuse parte dintr-un sistem patriarhal alb și heterosexual, care nu adera la politicile identitare. Aceste critici pretind că din canonul lui Bloom au fost excluse vocile marginalilor, bazîndu-se în principal pe o listă pe care acesta a alcătuit-o în urmă cu mulți ani și pe care, ulterior, a regretat-o. Bloom a admirat opera unor Toni Morrison, Chinua Achebe și a altor scriitori de culoare, iar să spui că cineva care i-a adorat pe Hart Crane, Walt Whitman, Elizabeth Bishop și Tony Kushner ignora vocile comunității LGBT pare de o naivitate periculoasă.
Cei care îl critică acum pe Harold Bloom pun în discuție atașamentul lui pentru canonul marilor cărți care și-au cîștigat nemurirea nu atît prin felul în care descriu diversitatea experiențelor umane, cît prin puterea și măreția lor uimitoare, prin viziunea și lirismul lor, prin exprimarea bucuriei și a disperării condiției umane. Ei susțin că această definiție a literaturii este păguboasă și învechită și nu realizează că ceea ce este considerat mare literatură este o chestiune aflată într-o continuă schimbare. Consensul social s-a tot schimbat din anul 1959, cînd Harold Bloom a început să publice. În 1959 era diferit față de 1930. Și în 1900 era diferit față de 1870. În anul 2050, înțelepciunea zilelor noastre va părea ciudată. Și tot așa, și tot așa.
În sala de clasă, Harold Bloom făcea pasionante analize pe text și, în acest fel, îi convertea pe studenții săi la lectura în profunzime a fiecărui poem. Îmi amintesc cum am intrat la unul dintre seminariile lui gîndindu-mă că nu-mi place Wallace Stevens, iar pînă la sfîrșitul orei, „The Poems of Our Climate“ devenise unul dintre poemele mele preferate, astfel că, treizeci de ani mai tîrziu, am ales cîteva versuri din acel poem ca motto al cărții mele Departe de trunchi. Odată i-am mărturisit problemele pe care le aveam cu structuralismul și Bloom mi-a zis: „Dar, dragul meu, care este rolul criticii, dacă nu să arate ceea ce este mișcător sau frumos într-un text unor oameni care altfel nu ar putea să recepteze acele lucruri?“.
De fiecare dată cînd explica ce anume face ca un poem să fie deosebit, era, de fapt, o continuare a ceva ce explicase altă dată, astfel că studiul literaturii, împreună cu el, nu presupunea o succesiune de revelații trecătoare, ci un proces gradual al înțelegerii unei viziuni unificatoare a literaturii și, într-adevăr, a vieții.
Adevărata problemă – valabilă în ceea ce-i privește atît pe criticii lui Bloom, cît și pe Bloom însuși – este credința că există un singur fel prin care marea literatură poate fi definită. Colonialiștii privilegiați au scris cărți extraordinare, femeile de culoare asuprite au scris cărți extraordinare, asiaticii queer au creat o artă uimitoare, iar scriitorii latino-americani au cîștigat cu îndreptățire premii Nobel. Un anumit fel de a conceptualiza geniul nu trebuie să-i marginalizeze pe ceilalți. În mare parte din perioada istorică la care Bloom a făcut referire, oamenii albi heterosexuali erau în avantaj (așa cum încă se întîmplă), iar cei aflați în avantaj au deseori acces la resurse care le dezvoltă abilitățile literare în feluri indisponibile celor privați de drepturi. Însă aceasta este o caracteristică a unei lumi nedrepte, nu o scuză pentru ea.
Mulți contemporani victorieni au crezut că Felicia Hemans a fost o poetă la fel de bună ca Percy Bysshe Shelley sau John Keats, și i-au lăudat versurile sentimentale. Nemulțumirea că Harold Bloom s-a concentrat pe acea literatură clasică de o strălucire înșelătoare – „ar trebui să studiem literatura nu pentru că este frumoasă, ci pentru ce ar putea să ne spună despre gen, rasă, sexualitate, istorie, clasă și tot așa“, după cum susțin Palmer Rampell și Jordan Brower – este în sine naivă. Cunoașterea acumulată de omenire nu este concentrată într-un singur canon, ci este suma a tot ceea ce vedem, auzim, gîndim sau creăm.
Să afirmi cu aer triumfător că trăim „decăderea studiilor umaniste“ este o afirmație la fel de îngustă precum canonul pe care aceasta îl desconsideră. Trăim o perioadă istorică în care puterea a fost cedată politeții (civility), o perioadă în care producerea, libertatea și distribuirea informației scrise sînt sub asediu, falsificate și manipulate. Să sperăm că studiile umaniste nu au decăzut, tocmai pentru că ele reprezintă emblema demnității înseși, eliberată de politicile noastre. Nu studiile umaniste au creat inegalitatea veniturilor, încălzirea globală sau manipulările vicioase ale știrilor false. Studiile umaniste ne pot ajuta să înțelegem cum să luptăm din nou.
Canonul se schimbă cu fiecare generație, așadar canonul lui Harold Bloom este cu siguranță demodat. Dar formarea a noi canoane, selectarea a ceea ce merită studiat trebuie să continue. Avem nevoie de idealuri care, așa cum observa Bloom, apar prin opoziție la idealurile precedente. Studiile umaniste promovate de Harold Bloom, chiar dacă s-au transformat dincolo de gusturile sale personale, sînt recursul nostru împotriva nedreptății, nu o manifestare a acesteia.
traducere de Andreea DRĂGHICI
Foto: wikimedia commons
