Dumnezeu. O istorie umană

Reza ASLAN
Publicat în Dilema Veche nr. 836 din 27 februarie - 4 martie 2020
Dumnezeu  O istorie umană jpeg

Reza Aslan (n. 1972) este un scriitor de renume internațional, profesor și specialist în istoria religiilor. Face parte din conducerea Seminarului Teologic din Chicago și Yale Humanist Community, fiind și membru al Society of Biblical Literature și The International Qur’anic Studies Association. Fragmentul de faţă, în traducerea Andreei Eșanu, face parte din volumul omonim, aflat în curs de apariţie la Editura Humanitas, un inedit tratat de istorie a religiilor, pornind de la religiile animiste ale preistoriei, trecînd prin diferitele religii politeiste ale Antichității și ajungînd la monoteismele complexe de mai tîrziu.

După cum spunea celebrul filozof german Ludwig Feuerbach, încercînd să explice succesul uriaș al concepției creștine despre Dumnezeu, „numai o ființă purtînd în sine omul integral poate satisface omul integral“.

Am citit pentru prima dată acest pasaj din Feuerbach pe cînd eram student, chiar în preajma momentului în care m‑am hotărît să îmi dedic viața unui studiu îndelungat al religiilor lumii. Ceea ce pare să spună Feuerbach este că apelul aproape universal la un Dumnezeu care arată, gîndește, simte și acționează la fel ca noi își are rădăcina în nevoia noastră adîncă de a experimenta divinul ca o oglindă a sinelui nostru. Acest adevăr m‑a izbit ca un trăsnet. De-asta fusesem eu atras de creștinism în copilărie? Oare, în tot acest timp, îmi construisem imaginea lui Dumnezeu ca o oglindă în care se reflectau propriile trăsături și emoții?

Posibilitatea aceasta m-a amărît și m‑a dezamăgit. Căutînd o concepție mai vastă despre Dumnezeu, am abandonat creștinismul și m-am întors la islam, atras fiind de iconoclasmul radical al acestei religii – adică de credința că Dumnezeu nu poate fi cuprins în nici o imagine, omenească sau de altă natură. Am înțeles însă imediat că refuzul islamului de a-l reprezenta pe Dumnezeu într-o formă omenească nu se traducea și într‑un refuz de a-l gîndi pe Dumnezeu în termeni omenești. Musulmanii sînt la fel de dispuși ca și alți credincioși să îi atribuie lui Dumnezeu propriile virtuți și vicii, emoții și metehne. Nu prea au de ales în această chestiune. Puțini dintre noi au.

Se pare că această pornire de a umaniza divinul este întipărită în creierul nostru, motiv pentru care ea a devenit o trăsătură fundamentală în aproape toate tradițiile religioase pe care le-a cunoscut lumea. Procesul însuși prin care ideea de Dumnezeu a apărut în evoluția omului ne constrînge, în mod conștient sau nu, să-l modelăm pe Dumnezeu după chipul nostru. Întreaga istorie a spiritualității omenești poate fi înțeleasă, de fapt, ca un efort îndelungat, interconectat, într-o continuă evoluție și remarcabil de coerent, de a face mai ușor de înțeles divinul prin atribuirea emoțiilor și a personalității noastre, a trăsăturilor și a dorințelor noastre, prin înzestrarea lui cu calitățile și slăbiciunile noastre, chiar și cu corpurile noastre – pe scurt, făcîndu-l pe Dumnezeu noi. Ceea ce vreau să spun este că, indiferent dacă sîntem conștienți de acest lucru sau nu, și indiferent dacă sîntem credincioși sau nu, cei mai mulți dintre noi îl gîndesc pe Dumnezeu ca pe o versiune divină a noastră: o ființă omenească, dar cu puteri supraomenești.

Acest lucru nu înseamnă să pretindem că Dumnezeu nu există sau că ceea ce numim Dumnezeu este, pe de-a-ntregul, o născocire omenească.

Ambele afirmații ar putea fi adevărate însă acest lucru nu este important pentru cartea de față. Nu încerc să dovedesc existența sau inexistența lui Dumnezeu pentru simplul motiv că nici de o parte, nici de cealaltă, nu există dovezi. Credința este o alegere. Dacă cineva spune altceva, încearcă să te convertească. Fie alegem să credem că există ceva dincolo de tărîmul material – ceva real, ceva cognoscibil –, fie nu. Dacă dumneavoastră credeți, asemenea mie, atunci trebuie să vă puneți următoarea întrebare: îmi doresc să am experiența acestui lucru, îmi doresc să am o comuniune cu el, să-l cunosc? Dacă da, atunci ar putea fi util să avem un limbaj în care să exprimăm această experiență, care este în mod fundamental inexprimabilă.

Aici intervine religia. Dincolo de mituri și ritualuri, de temple și catedrale, de „trebuie“ și „nu trebuie“ care au divizat omenirea vreme de milenii în tabere de credință diferite și adesea rivale, religia nu este aproape nimic mai mult decît un „limbaj“, alcătuit din simboluri și metafore, care îi ajută pe credincioși să comunice altora și lor înșiși acea experiență inefabilă a credinței. Numai că în istoria religiilor a existat un singur simbol care s-a evidențiat ca universal și suprem, o singură mare metaforă a lui Dumnezeu din care au derivat practic orice simbol și metaforă din mai toate religiile lumii – noi, ființa umană.

Să ne gîndim la felul în care credincioșii îl descriu adesea pe Dumnezeu ca bun sau iubitor, crud sau gelos, iertător sau bun. Acestea sînt, în mod evident, atribute umane. Însă insistența de a folosi emoții omenești pentru a descrie ceva care – indiferent ce ar fi – este pur și simplu neomenesc nu face decît să evidențieze și mai clar nevoia noastră existențială de a proiecta propria umanitate asupra lui Dumnezeu, de a-i atribui lui Dumnezeu nu doar ceea ce este valoros în natura umană – capacitatea noastră de a iubi necondiționat, empatia și dorința de a arăta compasiune, setea noastră de dreptate –, ci și ceea ce este ticălos în ea: agresivitatea noastră și lăcomia, prejudecățile și habotnicia, predilecția pentru acte de violență extremă.

Așa cum își poate închipui oricine, există consecințe ale acestui imbold natural de a umaniza divinul. Căci atunci cînd îl înzestrăm pe Dumnezeu cu atribute umane, în esență, noi divinizăm acele atribute, așa că tot ceea ce este bun sau rău în religiile noastre nu este decît o oglindire a ceea ce este bun sau rău în noi. Dorințele noastre devin dorințele lui Dumnezeu, însă fără restricții. Acțiunile noastre devin acțiunile lui Dumnezeu, însă fără consecințe. Creăm o ființă supraomenească, înzestrată cu trăsături omenești, însă fără limite omenești. Ne croim religiile și culturile, societățile și guvernele după nevoile noastre omenești, dar în tot acest timp ne convingem pe noi înșine că acelea sînt nevoile lui Dumnezeu.

Acest lucru explică mai bine decît orice altceva de ce, de-a lungul întregii noastre istorii omenești, religia a alimentat în egală măsură atît binele necondiționat, cît și răul de negrăit; de ce aceeași credință în același Dumnezeu inspiră într-un credincios dragoste și compasiune, iar în altul ură și violență; de ce două popoare se pot apropia de aceeași Scriptură în același timp, dar pot ajunge la două interpretări radical diferite ale ei. Majoritatea conflictelor religioase care continuă să tulbure lumea în care trăim izvorăsc, pînă la urmă, din dorința noastră înnăscută și inconștientă de a deveni noi înșine apoteoza a ceea ce este și vrea Dumnezeu, a ceea ce iubește și urăște el.

Mi-au trebuit mulți ani pînă mi‑am dat seama că eu căutam doar o viziune despre Dumnezeu mult mai vastă decît ceea ce putea defini o anumită tradiție religioasă și că singurul mod în care puteam trăi cu adevărat divinul era să îl dezumanizez pe Dumnezeu în conștiința mea spirituală.

De aceea, această carte nu este doar o istorie a felului în care oamenii l-au umanizat pe Dumnezeu. Ea este și un apel pentru a înceta să mai strecurăm în divin nestăpînitele noastre dorințe omenești și să dezvoltăm o viziune mai panteistă despre Dumnezeu. Cartea se vrea cel puțin un memento că, și dacă credem într-un singur Dumnezeu, și dacă credem în mai mulți sau în nici unul, noi sîntem cei care l-am plăsmuit pe Dumnezeu după chipul și asemănarea noastră – nu invers. Iar în acest adevăr stă calea către o formă mai matură, mai pașnică și mai primară de spiritualitate.

Ce este Dumnezeu?

Această întrebare a fost în centrul preocupărilor omenești de a înțelege divinul încă de la început. Este Dumnezeu forța însuflețitoare care unește toate ființele vii – așa cum par să fi crezut strămoșii noștri preistorici? Sau natura divinizată – așa cum credeau mesopotamienii? Sau o forță abstractă care impregnează universul – așa cum o descriau unii filozofi greci? Sau o divinitate personificată, care arată și acționează întocmai ca o ființă umană? Sau este Dumnezeu o ființă umană la propriu?

Indiferent ce răspuns am da, întrebarea despre ce este Dumnezeu a reprezentat o preocupare stăruitoare atît pentru credincioși, cît și pentru necredincioși, vreme de sute de mii de ani. Întrebarea propriu-zisă a condus la formarea unor întregi civilizații, dar și la distrugerea lor. A creat pace și prosperitate, dar și război și violență.

Ceea ce mintea antică părea dispusă să accepte era existența unui „Mare Zeu“ atotputernic și atotcuprinzător, care să se comporte ca o divinitate conducătoare peste un panteon de zei inferiori, dar la fel de vrednici de a fi venerați. Această credință este numită henoteism și ea a devenit rapid forma dominantă de exprimare spirituală nu doar în Orientul Apropiat antic, ci aproape în toate civilizațiile lumii. Justificarea pentru succesul henoteismului poate fi găsită într-una dintre consecințele inevitabile ale imboldului nostru inconștient de a umaniza divinul – conceperea divinului în termeni umani ne constrînge să ne închipuim că lumea zeilor este o reflexie înnobilată a lumii noastre. Tărîmul ceresc devine o oglindă a tărîmului pămîntesc, a instituțiilor sociale și politice de aici. Iar dacă se schimbă instituțiile pămîntești, atunci se schimbă și cele cerești.

Pe vremea cînd oamenii se organizau în mici grupuri nomade de vînători-culegători, unite prin sînge și relații de rudenie, ei își reprezentau lumea de dincolo ca o versiune onirică a celei de aici, populată cu turme de animale domesticite și păstorite de Stăpînul Fiarelor, pentru ca spiritele strămoșilor să le poată lua urma cu ușurință. Cînd oamenii s-au așezat în mici sate și, în loc să vîneze, au început să cultive hrana, Stăpînul Fiarelor i-a cedat locul Mamei Pămînt, iar tărîmul celest a fost reimaginat ca un teritoriu condus de o mulțime de divinități ale fertilității care asigurau o recoltă eternă. Cînd acele sate mici s-au extins și au devenit orașe-stat independente, fiecare cu propria divinitate tribală și fiecare aflat într-un conflict perpetuu cu celelalte, cerurile au făcut loc unui panteon de divinități marțiale distincte, fiecare reprezentînd protectorul divin al cîte unui oraș de pe pămînt. Iar cînd aceste orașe-stat s-au unit în imperii întinse, conduse de regi atotputernici, zeii au fost reorganizați în ierarhii care reflectau noua ordine politică de pe pămînt.

Există un termen pentru acest fenomen – politicomorfism – sau „divinizarea politicii de pe pămînt“ – și el surprinde, chiar și astăzi, una dintre trăsăturile centrale ale aproape oricărui sistem religios din lume.

Credit foto Reza Aslan: Peter Konerko

1000 15 Daniel Marlea Licurici in Oltenia de sub Munte jpg
Hai la licurici! – interviu cu Florin STOICAN –
Dacă nu reușim să ne facem curățenie în ogradă, e greu să ne gîndim și apoi să facem bine alte lucruri care sînt mai sus pe scara civilizației.
p 16 2 jpg
999 15 SECTOR1 foto YAP studio jpg
Gazda și parazitul – sau „Marea Schemă Generală a Tuturor Lucrurilor” –
„Dacă tîrgul dura mai multe zile, cine știe”, vorba artistului, lucrările lui pătrundeau poate în și mai multe spații.
998 15 jpg
„Personajul Victor Godeanu este inspirat din generalul Pacepa” – interviu cu scenarista Adina SĂDEANU –
Am simțit că publicul a rezonat și a înțeles lumea de atunci, România anului 1978, personajele, povestea.
tennessee williams jpg
Washington Irving, Tennessee Williams ȘI Indiana Jones intră într-un bar
Washington Irving, Tennessee Williams și Indiana Jones intră într-un bar.
997 15 KIWI Antologia de proza scurta 2023 jpg
26 de priviri spre trecut
Din această perspectivă, antologia de față oferă 26 de priviri, din toate unghiurile, asupra lumii în care trăim și a trecuturilor ei.
image png
Monarhie fără rezervă
Bineînțeles că relația dintre Charles și fiii săi nu era simplă.
996 15a Foto Cristina Oltean jpeg
„Primesc tot ce-mi aduce muza, nu pun întrebări” – interviu cu Doru TRĂSCĂU –
Satisfacțiile pe care le-am strîns sînt poveștile adunate, de-acolo pe unde am ajuns, și uneori chiar și o vorbă bună.
995 15 Taximetriști film making of foto11 jpeg
994 15 R Nagy jpg
„Cred în puterea poveștilor și a literaturii” – interviu cu Raluca NAGY –
E mai complicat să faci parte dintr-o breaslă, solidară sau nu, de la mii de kilometri distanță.
993 15 Liviu Bulea Diptych Martie23 38 lowrez jpg
„Urbanul și natura pot și trebuie să coexiste” – interviu cu artistul vizual Liviu BULEA –
Mă reîntorc la oraș fiind mediul în care m-am format și care în același timp mi-a provocat cele mai mari traume.
993 23 Cristian Mungiu, credits Song Xiangyang (1) jpeg
Susțin „întîlnirea cu americanii” – interviu cu regizorul Cristian MUNGIU –
Lucrez pe cît îmi permite timpul la mai multe lucruri în acest moment, cu prioritate la două filme care se vor face după scenarii ale mele, dar și la alte proiecte.
992 15 fotoAdi Marineci jpg
„Romanul și scenariul de film sînt animale diferite“ – interviu cu regizorul Bogdan MIRICĂ –
Romanele noir, filmele noir și unele graphic novels se grefează foarte bine pe structura mea sufletească.
p 15 1 foto A  Bulboaca jpg
„Ca artist am obligația propriilor greșeli” – interviu cu artistul vizual Dumitru GORZO –
Nu reneg nimic, însă sînt deranjat de încadrările care riscă să îngusteze percepția.
990 15 Mincan jpeg
„De cele mi multe ori, simțim nevoia să ficționalizăm realul” – interviu cu regizorul Mihai MINCAN –
Cel care are puterea, a se citi banul, are evident un avantaj, măcar prin aria de alegeri pe care le poate face.
Marlon Brando and Vivien Leigh in A Streetcar Named Desire jpeg
Un tramvai pe șine de podoabe
„Oricine ai fi, eu totdeauna am depins de bunătatea străinilor.”
989 14 foto M Zgondoiu jpg
FFF 16mars ©Cristina Voinea 13 jpg
c6fa33870d97d4c96b1680a5d942a3cf jpeg
Cine poate să ridice un clopot de sticlă? – Sylvia Plath / Ester Greenwood –
Astăzi depresia poate fi privită mai degrabă ca un fenomen decît ca o simplă tulburare, cuprinzînd mai multe entități, forme clinice, episoade complete, cu simptome core și simptome nespecifice.
986 15 interviu1 JPG
„Pianul este cel mai bun psiholog al meu” – interviu cu muzicianul Jay-Jay JOHANSON –
Da, puţin şi nu prea bun. La fel i s-a întîmplat şi lui Scott Walker, care a început să-şi alieneze publicul, muzica însăşi a devenit alienantă, nu că ar fi dificil de ascultat, dar nu mai e ancorată în propriul univers.
985 15 foto Afrim jpeg
„Sînt un fan al fragilității“ – interviu cu regizorul Radu AFRIM –
Chiar dacă marea din Seaside Stories era marea voastră, a fiecăruia/fiecăreia dintre prozatori/prozatoare, s-au scris cronici în care se vorbește despre „marea lui Afrim“.
p 15 confesiunile unui iubitor de vin jpg
Degustări de vin cu Julian Barnes
Unul dintre efectele secundare complet neașteptate ale muncii mele este cartea de vizită socială pe care o oferă acum.
983 15 vlad petri director RO jpg
„Mă pasionează granița dintre documentar și ficțiune” – interviu cu regizorul Vlad PETRI –
O posibilă legătură ar fi faptul că în ambele filme sînt oameni în stradă care își doresc o schimbare reală, dar în afară de asta nu văd o legătură clară între ele.
Photo by Alex Belciuganu (12) jpg
„Mă incită contradicțiile și polii opuși” interviu cu artistul vizual Josef WURM
Tot ce ai spus deja rezumă foarte bine atmosfera lucrărilor mele. În viață, ironia se regăsește întotdeauna într-un amalgam de pură seriozitate, rigiditate, mult chin și bucurie.

Adevarul.ro

image
Românul care a descoperit secretul câștigului la loterie. Din cauza lui s-au schimbat legile în SUA și Canada
Un matematician român a descoperit secretului câștigului la loterie. Ştefan Mandel a reușit printr-o formulă personală să ia de 14 ori premiul cel mare. Norocosul a fost însă urmărit de ghinion, fiind anchetat de CIA și FBI.
image
Cum să pari mai deștept când porți o conversație banală. Ce spun cercetătorii de la Harvard
Dacă până acum ai crezut că menționarea funcției sau a studiilor te va „ridica“ în ochii partenerului de conversație, ar fi bine să te mai gândești o dată.
image
Presa britanică despre vizita Regelui Charles în țara noastră: „Are România în sânge“ VIDEO
Publicația britanică Daily Mail a publicat un amplu fotoreportaj dedicat vizitei de cinci zile a Regelui Charles al III-lea în țara noastră. Jurnaliștii au constatat că monarhul „are România în sânge“.

HIstoria.ro

image
Cine au fost cele trei soții ale lui Ștefan cel Mare? Familia și copiii domnului Moldovei
Ștefan cel Mare al Moldovei a fost căsătorit de trei ori, de fiecare dată luându-și de soţie o reprezentantă a unei mari familii aristocrate, de confesiune ortodoxă. Mai întâi, Ștefan s-a căsătorit, în vara anului 1463, într-un context în care plănuia organizarea unei cruciade ortodoxe împotriva Imperiului Otoman, cu Evdochia, care descindea după tată din neamul marilor duci ai Lituaniei. Tatăl ei, Alexandru al Kievului, era văr primar cu Cazimir al IV- lea, regele Poloniei și marele duce al Lit
image
Drumul României către Tratatul de la Trianon
Nimeni nu s-ar fi putut gândi la începutul anului 1918 la o schimbare totală în doar câteva luni a condițiilor dramatice în care se găsea România.
image
Tancurile în timpul Războiului Rece
Conflictul ideologic izbucnit între Uniunea Sovietică și aliații occidentali a dus la acumularea unor cantități enorme de material militar și la dezvoltarea inevitabilă a armei tancuri.