Dumnezeu. O istorie umană
Reza Aslan (n. 1972) este un scriitor de renume internațional, profesor și specialist în istoria religiilor. Face parte din conducerea Seminarului Teologic din Chicago și Yale Humanist Community, fiind și membru al Society of Biblical Literature și The International Qur’anic Studies Association. Fragmentul de faţă, în traducerea Andreei Eșanu, face parte din volumul omonim, aflat în curs de apariţie la Editura Humanitas, un inedit tratat de istorie a religiilor, pornind de la religiile animiste ale preistoriei, trecînd prin diferitele religii politeiste ale Antichității și ajungînd la monoteismele complexe de mai tîrziu.
După cum spunea celebrul filozof german Ludwig Feuerbach, încercînd să explice succesul uriaș al concepției creștine despre Dumnezeu, „numai o ființă purtînd în sine omul integral poate satisface omul integral“.
Am citit pentru prima dată acest pasaj din Feuerbach pe cînd eram student, chiar în preajma momentului în care m‑am hotărît să îmi dedic viața unui studiu îndelungat al religiilor lumii. Ceea ce pare să spună Feuerbach este că apelul aproape universal la un Dumnezeu care arată, gîndește, simte și acționează la fel ca noi își are rădăcina în nevoia noastră adîncă de a experimenta divinul ca o oglindă a sinelui nostru. Acest adevăr m‑a izbit ca un trăsnet. De-asta fusesem eu atras de creștinism în copilărie? Oare, în tot acest timp, îmi construisem imaginea lui Dumnezeu ca o oglindă în care se reflectau propriile trăsături și emoții?
Posibilitatea aceasta m-a amărît și m‑a dezamăgit. Căutînd o concepție mai vastă despre Dumnezeu, am abandonat creștinismul și m-am întors la islam, atras fiind de iconoclasmul radical al acestei religii – adică de credința că Dumnezeu nu poate fi cuprins în nici o imagine, omenească sau de altă natură. Am înțeles însă imediat că refuzul islamului de a-l reprezenta pe Dumnezeu într-o formă omenească nu se traducea și într‑un refuz de a-l gîndi pe Dumnezeu în termeni omenești. Musulmanii sînt la fel de dispuși ca și alți credincioși să îi atribuie lui Dumnezeu propriile virtuți și vicii, emoții și metehne. Nu prea au de ales în această chestiune. Puțini dintre noi au.
Se pare că această pornire de a umaniza divinul este întipărită în creierul nostru, motiv pentru care ea a devenit o trăsătură fundamentală în aproape toate tradițiile religioase pe care le-a cunoscut lumea. Procesul însuși prin care ideea de Dumnezeu a apărut în evoluția omului ne constrînge, în mod conștient sau nu, să-l modelăm pe Dumnezeu după chipul nostru. Întreaga istorie a spiritualității omenești poate fi înțeleasă, de fapt, ca un efort îndelungat, interconectat, într-o continuă evoluție și remarcabil de coerent, de a face mai ușor de înțeles divinul prin atribuirea emoțiilor și a personalității noastre, a trăsăturilor și a dorințelor noastre, prin înzestrarea lui cu calitățile și slăbiciunile noastre, chiar și cu corpurile noastre – pe scurt, făcîndu-l pe Dumnezeu noi. Ceea ce vreau să spun este că, indiferent dacă sîntem conștienți de acest lucru sau nu, și indiferent dacă sîntem credincioși sau nu, cei mai mulți dintre noi îl gîndesc pe Dumnezeu ca pe o versiune divină a noastră: o ființă omenească, dar cu puteri supraomenești.
Acest lucru nu înseamnă să pretindem că Dumnezeu nu există sau că ceea ce numim Dumnezeu este, pe de-a-ntregul, o născocire omenească.
Ambele afirmații ar putea fi adevărate însă acest lucru nu este important pentru cartea de față. Nu încerc să dovedesc existența sau inexistența lui Dumnezeu pentru simplul motiv că nici de o parte, nici de cealaltă, nu există dovezi. Credința este o alegere. Dacă cineva spune altceva, încearcă să te convertească. Fie alegem să credem că există ceva dincolo de tărîmul material – ceva real, ceva cognoscibil –, fie nu. Dacă dumneavoastră credeți, asemenea mie, atunci trebuie să vă puneți următoarea întrebare: îmi doresc să am experiența acestui lucru, îmi doresc să am o comuniune cu el, să-l cunosc? Dacă da, atunci ar putea fi util să avem un limbaj în care să exprimăm această experiență, care este în mod fundamental inexprimabilă.
Aici intervine religia. Dincolo de mituri și ritualuri, de temple și catedrale, de „trebuie“ și „nu trebuie“ care au divizat omenirea vreme de milenii în tabere de credință diferite și adesea rivale, religia nu este aproape nimic mai mult decît un „limbaj“, alcătuit din simboluri și metafore, care îi ajută pe credincioși să comunice altora și lor înșiși acea experiență inefabilă a credinței. Numai că în istoria religiilor a existat un singur simbol care s-a evidențiat ca universal și suprem, o singură mare metaforă a lui Dumnezeu din care au derivat practic orice simbol și metaforă din mai toate religiile lumii – noi, ființa umană.
Să ne gîndim la felul în care credincioșii îl descriu adesea pe Dumnezeu ca bun sau iubitor, crud sau gelos, iertător sau bun. Acestea sînt, în mod evident, atribute umane. Însă insistența de a folosi emoții omenești pentru a descrie ceva care – indiferent ce ar fi – este pur și simplu neomenesc nu face decît să evidențieze și mai clar nevoia noastră existențială de a proiecta propria umanitate asupra lui Dumnezeu, de a-i atribui lui Dumnezeu nu doar ceea ce este valoros în natura umană – capacitatea noastră de a iubi necondiționat, empatia și dorința de a arăta compasiune, setea noastră de dreptate –, ci și ceea ce este ticălos în ea: agresivitatea noastră și lăcomia, prejudecățile și habotnicia, predilecția pentru acte de violență extremă.
Așa cum își poate închipui oricine, există consecințe ale acestui imbold natural de a umaniza divinul. Căci atunci cînd îl înzestrăm pe Dumnezeu cu atribute umane, în esență, noi divinizăm acele atribute, așa că tot ceea ce este bun sau rău în religiile noastre nu este decît o oglindire a ceea ce este bun sau rău în noi. Dorințele noastre devin dorințele lui Dumnezeu, însă fără restricții. Acțiunile noastre devin acțiunile lui Dumnezeu, însă fără consecințe. Creăm o ființă supraomenească, înzestrată cu trăsături omenești, însă fără limite omenești. Ne croim religiile și culturile, societățile și guvernele după nevoile noastre omenești, dar în tot acest timp ne convingem pe noi înșine că acelea sînt nevoile lui Dumnezeu.
Acest lucru explică mai bine decît orice altceva de ce, de-a lungul întregii noastre istorii omenești, religia a alimentat în egală măsură atît binele necondiționat, cît și răul de negrăit; de ce aceeași credință în același Dumnezeu inspiră într-un credincios dragoste și compasiune, iar în altul ură și violență; de ce două popoare se pot apropia de aceeași Scriptură în același timp, dar pot ajunge la două interpretări radical diferite ale ei. Majoritatea conflictelor religioase care continuă să tulbure lumea în care trăim izvorăsc, pînă la urmă, din dorința noastră înnăscută și inconștientă de a deveni noi înșine apoteoza a ceea ce este și vrea Dumnezeu, a ceea ce iubește și urăște el.
Mi-au trebuit mulți ani pînă mi‑am dat seama că eu căutam doar o viziune despre Dumnezeu mult mai vastă decît ceea ce putea defini o anumită tradiție religioasă și că singurul mod în care puteam trăi cu adevărat divinul era să îl dezumanizez pe Dumnezeu în conștiința mea spirituală.
De aceea, această carte nu este doar o istorie a felului în care oamenii l-au umanizat pe Dumnezeu. Ea este și un apel pentru a înceta să mai strecurăm în divin nestăpînitele noastre dorințe omenești și să dezvoltăm o viziune mai panteistă despre Dumnezeu. Cartea se vrea cel puțin un memento că, și dacă credem într-un singur Dumnezeu, și dacă credem în mai mulți sau în nici unul, noi sîntem cei care l-am plăsmuit pe Dumnezeu după chipul și asemănarea noastră – nu invers. Iar în acest adevăr stă calea către o formă mai matură, mai pașnică și mai primară de spiritualitate.
Ce este Dumnezeu?
Această întrebare a fost în centrul preocupărilor omenești de a înțelege divinul încă de la început. Este Dumnezeu forța însuflețitoare care unește toate ființele vii – așa cum par să fi crezut strămoșii noștri preistorici? Sau natura divinizată – așa cum credeau mesopotamienii? Sau o forță abstractă care impregnează universul – așa cum o descriau unii filozofi greci? Sau o divinitate personificată, care arată și acționează întocmai ca o ființă umană? Sau este Dumnezeu o ființă umană la propriu?
Indiferent ce răspuns am da, întrebarea despre ce este Dumnezeu a reprezentat o preocupare stăruitoare atît pentru credincioși, cît și pentru necredincioși, vreme de sute de mii de ani. Întrebarea propriu-zisă a condus la formarea unor întregi civilizații, dar și la distrugerea lor. A creat pace și prosperitate, dar și război și violență.
Ceea ce mintea antică părea dispusă să accepte era existența unui „Mare Zeu“ atotputernic și atotcuprinzător, care să se comporte ca o divinitate conducătoare peste un panteon de zei inferiori, dar la fel de vrednici de a fi venerați. Această credință este numită henoteism și ea a devenit rapid forma dominantă de exprimare spirituală nu doar în Orientul Apropiat antic, ci aproape în toate civilizațiile lumii. Justificarea pentru succesul henoteismului poate fi găsită într-una dintre consecințele inevitabile ale imboldului nostru inconștient de a umaniza divinul – conceperea divinului în termeni umani ne constrînge să ne închipuim că lumea zeilor este o reflexie înnobilată a lumii noastre. Tărîmul ceresc devine o oglindă a tărîmului pămîntesc, a instituțiilor sociale și politice de aici. Iar dacă se schimbă instituțiile pămîntești, atunci se schimbă și cele cerești.
Pe vremea cînd oamenii se organizau în mici grupuri nomade de vînători-culegători, unite prin sînge și relații de rudenie, ei își reprezentau lumea de dincolo ca o versiune onirică a celei de aici, populată cu turme de animale domesticite și păstorite de Stăpînul Fiarelor, pentru ca spiritele strămoșilor să le poată lua urma cu ușurință. Cînd oamenii s-au așezat în mici sate și, în loc să vîneze, au început să cultive hrana, Stăpînul Fiarelor i-a cedat locul Mamei Pămînt, iar tărîmul celest a fost reimaginat ca un teritoriu condus de o mulțime de divinități ale fertilității care asigurau o recoltă eternă. Cînd acele sate mici s-au extins și au devenit orașe-stat independente, fiecare cu propria divinitate tribală și fiecare aflat într-un conflict perpetuu cu celelalte, cerurile au făcut loc unui panteon de divinități marțiale distincte, fiecare reprezentînd protectorul divin al cîte unui oraș de pe pămînt. Iar cînd aceste orașe-stat s-au unit în imperii întinse, conduse de regi atotputernici, zeii au fost reorganizați în ierarhii care reflectau noua ordine politică de pe pămînt.
Există un termen pentru acest fenomen – politicomorfism – sau „divinizarea politicii de pe pămînt“ – și el surprinde, chiar și astăzi, una dintre trăsăturile centrale ale aproape oricărui sistem religios din lume.
Credit foto Reza Aslan: Peter Konerko
