„Sînt singurii oameni care pot supraviețui și pe o insulă pustie“ – interviu cu Radu CIORNICIUC

Radu Ciorniciuc mi-a răspuns la întrebările legate de documentarul Acasă, imediat după Sundance Film Festival, unde filmul său de debut a fost selectat în secţiunea World Cinema Documentary și unde a cîștigat premiul special al juriului pentru imagine. O poveste impresionantă despre familia Enache și cei nouă copii ai lor. Și, mai ales, despre ce mai înseamnă „acasă“ în această lume.

În 2017 ați publicat volumul Acasă, care spune povestea întîlnirii cu familia Enache, formată din 16 oameni, dintre care 11 copii, pentru care casa însemnase o bună bucată de timp Parcul Natural Văcărești. Fotografiile din album le aparțin copiilor și asta a făcut ca impactul emoțional să fie și mai mare. Care sînt primele dvs. amintiri legate de familia Enache?

Pe mama copiilor am întîlnit-o cînd făceam interviuri, împreună cu Lina Vdovîi, cu oamenii care locuiau în jurul Văcăreștiului, chiar la începutul proiectului. Îi întrebam ce părere au despre faptul că groapa de gunoi va fi numită rezervație naturală și ce speranțe au pentru transformarea locului. Așa am găsit-o, lîngă un izvor, pe Niculina, mama celor nouă copii Enache. Cînd Lina a întrebat-o dacă știe oameni care locuiesc în groapă, ne-a spus că habar n-are. Apoi, fără să ne dăm seama, și-a pierdut urma prin stuf.

Știam că în parc locuiește Gică Pescarul, „eroul cartierului“, care salvase trei copii dintr-o casă în flăcări cu cîțiva ani în urmă și care devenise vedetă în presa locală. Cîteva zile mai tîrziu, din aproape în aproape, am dat de adăpostul familiei, ascuns între lacuri și stuf.

În ziua în care i-am găsit împlineam 28 de ani și aveam în spate o geantă plină cu echipament pentru filmare și o sticlă de vin găsită prin casă. Părinții copiilor mi-au spus să nu-i filmez pe cei mici, așa că m-am așezat în cercul lor, în jurul focului, și-am împărțit vinul cu Gică. Cîteva ore mai tîrziu, filmam primele cadre din filmul Acasă, iar tatăl și mama copiilor Enache erau mult mai relaxați cu prezența mea. Nu mulți reporteri au stat pînă atunci să le asculte cu răbdare viețile.

Cînd ați știut că e mai mult decît un reportaj acolo?

Cînd am început să petrec mai mult timp cu copiii familiei. Felul în care interacționau între ei, dar și cu natura din jur, m-a făcut să-mi dau seama că nu pot spune, printr-un reportaj, lucrurile pe care le simt și pe care le văd. Că am nevoie de mai mult spațiu de expresie și, mai important, de mai multă libertate creativă.

Cum s-au schimbat lucrurile pentru ei în viața reală în urma acestui proiect?

Pentru părinți a fost dintotdeauna greu să se readapteze la viața din oraș, chiar dacă au fost susținuți, pas cu pas, de diferiți profesioniști din asistența socială. Imaginează-ți că trebuie s-o iei de la zero, să te adaptezi unui sistem complet nou, la 50 de ani și cu 11 copii în grijă. Pînă anul trecut, cînd am reușit să le cumpărăm o casă și o bucată de pămînt lîngă București, au trăit într-un calvar. Încă mai au destule neajunsuri, însă datorită faptului că, pentru prima dată în viața lor, trăiesc într-un loc de unde nu-i mai poate alunga nimeni, sînt mult mai puțin stresați.

Copiii, în schimb, sînt copii. Au văzut în mutarea la oraș o mare aventură și s-au adaptat, chiar și la cele mai grele situații, cu zîmbetul pe buze. Toți au învățat să scrie și să citească, au documente, merg la doctor și la cluburi de educație alternativă de cîțiva ani deja. Aș zice că schimbarea este și pentru ei pozitivă, cu atît mai mult cu cît știu că, dacă nu am fi intervenit noi, lucrurile ar fi fost sumbre pentru cei mici în mod special.

Dincolo de latura lui artistică, vorbim despre un proiect cu o miză socială. În care destinele „personajelor“ se transformă pe parcursul documentării. Care au fost spaimele dvs. legate de această intervenție?

Cred că grija cea mai mare a fost să nu facem mai mult rău cu binele pe care încercam să-l dăm familiei. Pînă la urmă, ce înseamnă să ajuți niște oameni să devină „independenți social“, cînd ei erau deja cît se poate de independenți social? Dar alternativa pentru ei ar fi fost să fie despărțiți și mutați în cămine de copii, respectiv ghetourile de la marginile orașului. Statul român este copleșit cînd vine vorba de asigurat minimul de viață decentă oamenilor săraci. Deși, paradoxal, dacă te uiți pe bugetele primăriilor, o să descoperi în majoritatea cazurilor că sînt bani destui alocați asistenței sociale. Ceea ce nu există, sau e extrem de ineficientă, este medierea acestor bani și servicii sociale.

Știind că asta e marea bubă a sărăciei românești, am creat noi o platformă de mediere – proiectul social „Acasă“ –, croită pe nevoile urgente ale familiei: de la lipsa documentelor, a unei locuințe și pînă la cursuri de educație sexuală. Apoi am găsit cîte un „furnizor“, la stat sau la ONG-uri, care să ne ajute să rezolvăm fiecare problemă în parte. Meritul cel mai mare pentru multe dintre reușitele proiectului social îl are Mihaela Murgoci, care a coordonat toate aceste eforturi din ultimii ani.

Acum vorbim nu doar despre carte, ci și despre filmul Acasă. Cum completează el desenul acestei familii?

A fost foarte important pentru mine să separăm foarte clar intențiile filmului de cele ale proiectului social sau de carte, deși au mers în paralel și s-au „susținut“ unele pe altele.

A trebuit, la un moment dat, să luăm o decizie în ceea ce privește povestea filmului. Este un film despre cum un proiect social încearcă să ajute o familie? Sau este un film despre o familie aflată în aceeași situație ca multe alte milioane de familii de pe glob, pentru care societatea nu face destul?

Am ales a doua variantă, tocmai pentru că drumul familiei Enache prin jungla urbană vorbește despre toate familiile care bîntuie prin sărăcia din marile orașe, dar și pentru că povestea familiei Enache are o valoare universal umană; deci, în mare măsură, vorbește despre noi toți.

Cît de reprezentativă e povestea lui pentru lumea în care trăim?

Din punct de vedere social, cazul Enache este reprezentativ pentru felul în care societatea noastră nu reușește sau nu vrea să-i ajute cu adevărat pe oamenii care trăiesc la margine, deși are resursele necesare.

Uman, filmul vorbește despre căutarea, pe care o avem cu toții, a unui loc – în noi și în jurul nostru – pe care să-l putem numi al nostru, acasă. Explorează întrebări precum: Ce este fericirea? Ce înseamnă o familie? Unde este acasă?

Există documentariști care își propun să nu modifice nimic din „realitatea“ protagoniștilor lor, oricît de marginali ar fi ei. Cît de important a fost aici instinctul dvs. de jurnalist? Și cum a funcționat?

Eram jurnalist cînd am pornit proiectul, acum cred că sînt un om ceva mai complet, mai apropiat decît am fost vreodată de subiectele și oamenii care mă interesează. Adevărul poate fi spus și altfel decît prin instrumente sau rigori jurnalistice. În momentul în care am înțeles asta, m-am simțit cu adevărat liber profesional, dar și personal. Poți fi și jurnalist, și documentarist, și prieten, și tată, toate în același timp. Iar poveștile tale să dezvăluie în continuare adevăruri profunde, de necontestat.

Foarte mult au contribuit la transformarea filmului producătoarea Monica Lăzurean Gorgan și editorul Andrei Gorgan; ei sînt doi dintre oamenii care m-au ajutat să-mi scot capul din „cutia“ jurnalistică și să încerc să fac lucrurile și altfel, poate mai bine decît înainte.

Ce a fost cel mai greu în acești patru ani în care ați lucrat la acest proiect?

Cred că cel mai greu mi-a fost să-mi găsesc eu locul pe care să-l pot numit acasă. Pentru că veneam după ani buni de umblat prin lume și pentru că munca mea era destul de intensă ca să pot cu adevărat să mă apropii de mine și de cei din jur. Dar a fost un proces care m-a ajutat să mă definesc mai bine, iar prietenia cu familia Enache și cu colegii mei de proiect mi-a dat ceva mai multă încredere în potențialul oamenilor. E greu să accepți că sînt lucruri care trebuie schimbate în tine, pentru a deveni mai onest, mai bun, și e și mai greu să faci pași pentru a te schimba cu adevărat.

Cum arată familia Enache la sfîrșitul filmului?

Sînt singurii oameni pe care îi cunosc și care pot supraviețui dacă sînt lăsați pe o insulă pustie. Sînt puternici și se au unii pe ceilalți, își poartă de grijă și se iubesc, ceea ce nu pot spune despre multe dintre familiile „civilizate“ pe care le cunosc. Și mi se pare incredibil că încă sînt împreună, după toate aventurile prin care au trecut, cel puțin în ultimii patru ani.

a consemnat Ana Maria SANDU

Foto: Mircea Topoleanu (sus), Alex Gâlmeanu (mijloc)