La zi în cultură

Producția muzicală nu se abate de la a omagia prin reluare sound-ul perioadei amintite, așa cum, cu foarte puține excepții, nici textele pieselor nu reușesc să depășească suma unor stereotipuri adormitoare.

O lume a prezentului în care se întrevăd semnele apocaliptice și post-umane ale viitorului.

Două spectacole vizionate online ridică problema a ceea ce definește identitatea umană – ce rămîne din om dacă dispare memoria sau corpul?

Revin și cu cîteva interviuri recente care merită atenție din presa culturală românească, unde interviul a devenit, altfel, un gen literar tot mai puțin practicat.

Stilul memorialistic al lui Petre Pandrea e pe alocuri emfatic, uneori redundant, de multe ori mustind de sentințe atotcuprinzătoare.

Filmul funcționează tocmai pentru că refuză orice convingere prea apăsată referitoare la subiectul său.

Au crescut vînzările la albume despre sfîrșitul lumii, iar Marilyn Manson nu putea să lase ocazia neexploatată.

Simetria care domină compoziția tabloului realizat de Brauner în 1948 amintește de picturile lui Crépin în care figurile hibride sînt asociate cu construcțiile minuțios decorate ale unor lăcașuri de cult imaginare.

Toamna asta am citit în presa culturală internațională mai multe conversații între scriitori străini din care am ales să spicuiesc și să traduc cîteva lucruri interesante.

Gabi Eftimie face o propunere foarte coerentă de poezie eco, adică de poezie cu proiect filosofic, cu angajament politic și cu o îndemînare care nu-i la îndemîna multora.

Shades este un album care are și lustru, și optimism, pe care pop-ul s-a instalat mai confortabil și mai acurat.

Dedic acest text mai vechi lui Radu Cosașu care azi, 29 octombrie, intră în rîndul nuveliștilor nonagenari.

În așteptare ar părea să iasă din rînd, cel puțin la o primă vedere: e un roman solid, care are în centru Revoluția din ’89.

Rareori am văzut o experiență mai pedestră – cei doi prieteni buni care ajung să se certe din cauza unei femei – tratată cu o asemenea fierbințeală.

S-a abuzat de eticheta rock progresiv pînă la epuizare, cel puțin cinci generații și-au arogat-o cu sau fără recunoștință față de generațiile precedente.

În primele luni ale nenorocirii a existat un trend internaţional cu nenumăraţi scriitori care au început să ţină jurnale publice ale pandemiei.

Una dintre întrebările la care Javier Cercas încearcă de mult timp să răspundă este cea legată de veridicitatea reconstrucției istorice.

Se spune că omul nu devine nicicînd mai vulnerabil ca atunci cînd se oglindește în celălalt.

Muzică pentru cluburile închise de pandemie, Róisín Machine joacă și cartea biografică.

Volumul conţine o serie de proze alcătuite, ca un puzzle, din mai multe schiţe în jurul aceluiaşi personaj.

Lupu Kostaki ridică o întrebare premonitorie: cum de nu au căzut românii în „mrejele bolșevismului”?

Am vrut să aflăm cum s-au reorganizat cîteva dintre editurile noastre și ce au planuri au pentru toamna asta.

Dragostea în toate ipostazele ei, inclusiv în ipostaza clandestinității ce degajă parfum de mister și de pasiune mai presus de omenesc.

Cartea e scrisă splendid, atentă la frază și chiar la literă, fără să fie pedantă, jurînd pe metafora violentă și pe ritmul care fură cititorul.

Interesul regizoral gravitează mai curînd în jurul unei atenții bressoniene față de gestul uman, înscris în mijlocul unei geografii fabuloase.

Publicul post-COVID caută cîștig din a tăcea și a asculta.

Plasat într-o galerie-bibliotecă, spectacolul conţine personaje cu afecţiuni psihice care le handicapează social.

Tăcerea domneşte la De Chirico şi mişcarea este exclusă. O lume imobilă.

Devenit cea mai proeminentă figură din timpul activismului pentru drepturile civile, a respins această etichetă, precum și ideea conform căreia mișcarea ar fi urmărit exclusiv drepturile negrilor („negroes”), ci pe ale tuturor cetățenilor.

Ce oferă Cristian Preda aici e aproape o istorie antologică a literaturii.

„Cînd mă observi, pe cine crezi că observ eu?”

Era un produs al imposibililor ani de schisme sociale produse de thatcherism.

Este un roman de atmosferă al spitalului comunist (cum nu știu să se mai fi scris la noi), un spital care oferă imaginea în mic a țării pe final de comunism (cu acte de eroism, lipsuri, concesii).

Rămas fără țară, fără părinți (care i-au venit într-un tîrziu mai aproape, adică pe același continent, în Canada), Hemon a reușit să se transforme din scriitor bosniac într-unul dintre cei mai interesanți prozatori americani contemporani.

Rămînem, după acest film, cu impresia unui obiect bibilit și protejat cu grijă, un obiect respectuos cu procesul, sacrosanct, de a găsi locul ideal în care să plasezi o cameră pe un teren nebalizat sau, dimpotrivă, un obiect pur și simplu manierist.

Nu sînt puține cazurile în care staruri rock și metal au evadat din zonele lor de confort apucînd pe drumuri ce le-au periclitat popularitatea, le-au destrămat trupele ori reformatat identitatea.

E un atac la stereotipuri. Fiindcă ele, în general lipsesc. Așteptările tale sînt înșelate.

Metoda incriminării în baza consemnării în scris a gîndurilor și percepțiilor personale capătă o rezonanță neașteptată pentru est-europeană.

Nu poți scăpa de impresia unui artefact prețios, a unei instalații vizuale mai degrabă decît a unei mostre de cinema pur.

Tonul acestui nou album Kate NV este încărcat de o melancolie dureroasă, care vine din însăși sursa sa, apelul nostalgic la o eră pe cît de tulbure, pe atît de exuberantă, dar și din reflexul teatralo-carnavalesc pe care este fundat.

Cine știe dacă nu cumva atunci, la nivelul subconștientului, am început să visez că voi ajunge eu însumi dacă nu un călător adevărat, atunci măcar autor de cărți de călătorii fictive.

E vorba de anul 1918, cel mai negru probabil al istoriei recente a României, care în același timp, curios, e și cel mai plin de perspective pozitive.

Folosirea sunetului ca mijloc principal de construcție performativă a generat rezultate spectaculoase.

Umanitatea e azi mascată. Cînd ne vom revedea fără măștile sanitare? Căci, secrete, cele interioare nu vor dispărea odată cu pandemia.

Și-a ispășit catolica Flannery OʼConnor păcatul rasist în propriile povestiri? Ce alegem să păstrăm de la această mare scriitoare?

Toate aceste locuri adormite sau animate sau prinse în rutina de zi cu zi, care nu anunță nimic, comunică cu trecutul, fiindcă sînt exact locurile unde s-au petrecut atrocitățile descrise de vocea din off.