Tristeţi
● Florina Ilis, Pandemia veselă şi tristă, Editura Polirom, 2020.
Una dintre caracteristicile prozei româneşti este decalajul major sau chiar indiferenţa ficţiunii literare faţă de momentele/evenimentele istoriei. Ca să dau un singur exemplu elocvent, romanele inspirate de Revoluţia din ʼ89 pot fi numărate, treizeci de ani mai tîrziu, pe degetele unei singure mîini şi, oricum, e nevoie de un efort de memorie să-ţi aminteşti care sînt acelea. Există două explicaţii pentru faptul că proza de ficţiune nu se inspiră din micile sau marile momente ale istoriei noastre mai recente sau mai îndepărtate: lipsa tradiţiei (nu prea ştim cum se face) şi neprofesionalizarea prozatorilor (nu prea avem motive s-o facem).
Discuţia este însă amplă şi, oricum, voiam doar să remarc îndrăzneala şi flerul prozatoarei Florina Ilis (n. 1968) de a scrie şi a publica o carte cu proză scurtă inspirată de pandemie la numai o jumătate de an de la declanşarea ei. În primele luni ale nenorocirii a existat un trend internaţional cu nenumăraţi scriitori care au început să ţină jurnale publice ale pandemiei (din ce-am citit, formula portughezului Gonçalo M. Tavares mi s-a părut singura remarcabilă cu adevărat) sau să scrie eseuri literar-culturale despre diversele aspecte ale crizei (Zadie Smith tocmai şi le-a adunat într-o broşură intitulată Intimations), iar acum au început să apară şi cărţi de ficţiune literară – dar pentru spaţiul nostru „mişcarea” Florinei Ilis este o surpriză.
De la începutul anilor 2000, de cînd a început să publice, să fie remarcată, premiată şi tradusă ca romancieră, Florina Ilis s-a dovedit, cu fiecare carte, o prozatoare nu doar înzestrată, dar şi ambiţioasă, capabilă de construcţii romaneşti ample, documentate, sofisticate, toate demne de admiraţie. Din păcate însă, aceste şase povestiri desfăşurate în timpul pandemiei rămîn doar un exerciţiu prea puţin impresionant.
În proza „Corona”, o studentă se întoarce acasă la începutul pandemiei taman din Japonia doar pentru (spoiler alert) a-şi infecta familia. Premisa are mare potenţial, dar desfăşurarea narativă este precară. Românul guraliv întors din Italia, lîngă care fata nimereşte în zborul Bucureşti-Cluj şi pe seama comportamentului tracasant al căruia cititorul pune primele semne ale stării de rău a fetei, nu devine „un” personaj din cauză că prozatoarea alege discursul indirect liber: turuiala lui nesfîrşită, neinteresantă şi, oricum, neavenită nu are efectul obositor scontat cînd e rezumată. În loc să-i dea voce şi, astfel, să ni-l arate, prozatoarea ni-l spune. De asemenea, insistă să ne descrie în prealabil, pe larg şi în mai multe rînduri, ataşamentul fetei faţă de bunică (folosind oricum elemente banale: bunica îi este confidentă şi tot ea îi face plăcinte), reducînd semnificativ şocul deznodămîntului: odată ce semnele bolii sînt clare, devine previzibil faptul că victimă va fi chiar bătrîna, obiectul adoraţiei. Iar odată ce fata îşi revine din febra bolii şi, în locul revederii mult-aşteptate a bunicii, tatăl îi mărturiseşte sec, informal, fără tact, moartea bunicii, prozatoarea ne vorbeşte despre „golul fără margini, cu neputinţă de tăinuit” care o cuprinde pe fată, folosind exact cuvîntul care, în logica sugestiei, n-ar fi trebuit rostit: „vinovăţie”.
O altă proză cu premisă foarte bună, dar abuzată narativ, este „O noapte de gardă”. O asistentă care supraveghează în camera de gardă nou-născuţii infectaţi cu COVID-19, după o noapte lungă, afectată de oboseală şi închipuiri (spoiler alert), înlocuieşte copilul mort al unui cuplu cu copilul presupus nedorit al unei mame presupus singure. Proza creează atmosferă, dar e scrisă rău, prozatoarea alternînd inabil visele asistentei, care se luptă cu somnul, cu propriile frici, cu închipuirile şi proiecţiile ei elaborate, neverosimil de detaliate, pe marginea biografiei necunoscute a tinerei mame. Gestul extrem al asistentei este pus, astfel, pe seama stării de oboseală la limita halucinaţiei şi al imaginaţiei sale bogate în clişee.
A treia povestire care merită cît de cît atenţie este „O urăsc!”. Pasibil de amendă, directorul unei instituţii plecat cu maşina spre birou în week-end, în plină stare de urgenţă, are o cădere/răbufnire de onestitate şi-i mărturiseşte poliţistului că nu-şi mai suportă soţia acasă („în week-end e iadul” ni se spune fără să aflăm nimic). Mărturisirea lui directă, brutală şi inadecvată ca un şantaj îl face pe omul legii să-l ierte şi (spoiler alert), ulterior, acesta să-şi reevalueze propria căsnicie, creînd între cei doi bărbaţi o anume complicitate în care se amestecă deopotrivă jena şi recunoştinţa. Ca şi în celelalte cazuri, situaţia e tratată prea explicit, n-are fineţea sau pregnanţa detaliilor (aspect cu totul dezamăgitor de-a lungul întregii cărţi pline de specificităţi banale) şi, prin urmare, nici contur sau adîncime, rămînînd la stadiul de anecdotă.
Florina Ilis nu pare să se simtă confortabil pe spaţii mici şi nu pare să stăpînească mecanismul fin al prozei scurte, un gen mult mai pretenţios şi mai transparent decît romanul, unde micile stîngăcii sau opţiuni stilistice mai puţin inspirate nu apucă să se resoarbă în amploarea narativă.
