Despre fragilitate – la festivalul Les Films de Cannes à Bucarest

● The truth (Franţa-Japonia, 2019) de Hirokazu Kore-eda.

● Sweat (Polonia-Suedia, 2020) de Magnus von Horn.

Din programul actualei ediții a festivalului care aduce Cannes-ul și la noi, mi-au atras atenția două pelicule pe cît de diferite, pe atît de complementare în felul în care vorbesc despre fragilitate sau mai degrabă despre starea de a te lăsa să devii vulnerabil. Se spune că omul nu devine nicicînd mai vulnerabil ca atunci cînd se oglindește în celălalt („Nu poți să-l mai urăști pe cel pe care l-ai văzut dormind”, spunea scriitorul Elias Canetti).  O astfel de relație, o redescoperire tîrzie printr-o crudă, dar și tandră oglindire este și delicatul duo mamă-fiică construit între Fabienne Dangeville (Catherine Deneuve), o divă aflată acum la apusul carierei, și fiica ei, scenarista Lumir (Juliette Binoche), care vine să o viziteze alături de soțul ei Hank (Ethan Hawke), un actor american mediocru și alcoolic, dar soț și tată devotat, și de fiica lor Charlotte.

Egocentrică, narcisistă, de o inteligență tăioasă și la fel de vanitoasă ca în vremurile ei de glorie, Fabienne se află în mijlocul filmărilor la un SF în care o interpretează pe fiica îmbătrînită a unei mame veşnic tinere, care se retrage pe o planetă îndepărtată unde timpul curge mai lent (interpretată în filmul din film de o tînără speranță a ecranului, Manon Lenoir, jucată de promițătoarea Manon Clavel).

Poate pentru prima dată în viață, scăpată acum de dominația ego-ului, Fabienne își dă voie să fie vulnerabilă, astfel că din zîna cu puteri magice și inimă de piatră pe care a interpretat-o atunci cînd Lumir avea vîrsta nepoatei ei, fosta glorie a ecranului poate admite acum că, deși „adevărul nu e pasionant” și are nevoie de cosmetizare (mai ales pentru o actriță), el este cel mai autentic tocmai atunci cînd nu îl cauți cu disperare, ci i te supui atunci cînd îl simți.

„Ți-ai folosit puterile magice, pentru că aproape m-ai făcut să te iert”, îi spune învinsă Lumir, după o serie de critici la adresa unor episoade pe care le condamnă la mama ei, spre exemplu felul imoral în care i-a suflat rolul marii sale rivale de pe vremuri sau faptul că a fost o mamă mai mult absentă (iarăși o jumătate de adevăr, căci Fabienne se confesează că a venit în mod anonim în sala de spectacole să-și vadă fiica în copilărie, jucîndu-l pe leul din Vrăjitorul din Oz). Un dialog al unor mari actrițe, pe care regizorul Hirokazu Kore-eda le pune în valoare.

Senzația de autenticitate din The Truth este departe însă de cea din Shoplifters, filmul care l-a făcut celebru pe cineastul japonez grație trofeului Palme d’Or de la ediția din 2019. Acest mare umanist contemporan nu pare a se simți în largul lui în această dramă tipic franțuzească, cu discrete secrete de familie, umor rafinat și o voluptate a dialogurilor intelectuale (un manierism care le vine mănușă mai degrabă unor Arnaud Desplechin sau Olivier Assayas). Totuși, Kore-eda este un profesionist desăvîrșit, care transpare în măiastria cu care își construiește caracterele sau în felul în care se lasă sedus de detalii intimiste și revelatoare (tocurile galben-fosforescent ale noii dive Manon Lenoir urcînd treptele albe spre planeta unde timpul a încetinit, sau lumina care se pierde în șuvițele de păr desprinse din cocul elaborat al Fabiennei, filmată discret din spate, și în care putem ghici că se lasă trădată o frîntură de adevăr – sau o eliberare de iluzie – care îi aparține doar ei).  

O altfel de vulnerabilizare și o altfel de oglindire ne propune filmul polonez Sweat, o poveste urbană electrizantă și atent construită care o are în prim-plan pe Sylvia Zajac (Magdalena Kolesnik), un exemplu perfect de succes story contemporan: celebră, frumoasă, adorată de fani. Influencer pe Instagram, unde postează regulat mici întîmplări din viața ei, mesaje motivaționale sau recomandări de diete și workout (plus reclamă mascată pentru sponsori), de la un punct încolo Sylvia devine prizoniera propriului său moment de glorie, falsă sau reală (cele 15 minute de celebritate ale lui Andy Warhol).

Ca o fotogenică figurină, perfect tonifiată și impecabilă fizic, de pe tortul miresei (de altfel, ea apare mai mereu în tonuri de roz, de la roz pudrat sau somon pînă la Barbie pink), ca o păpușă sexy în mărime naturală care a uitat să mai crească, eroina se trezește brusc la realitate în momentul în care devine amenințată de un fanatic pervers care începe să o urmărească periculos de mult.

Moment care urmează unei confesiuni foarte criticate de fanaticii dictaturii media (prezentatorii unei populare emisiuni îi reproșează voalat că și-a mărturisit starea de singurătate prea direct, dînd de înțeles că e ceva care pur și simplu nu se face, căci nu prea e corect politic pentru o lume însetată de aspirații și aparențe etc.). Cu lacrimi în ochi, Sylvia recunoaște că poate are mai multă nevoie de admiratorii ei, cărora le dă iluzii, hrănindu-se în același timp cu ele, decît au ei nevoie de ea („Mă vor uita din clipa în care îmi voi șterge contul de Instagram”). Regăsirea de sine dintr-o alienare care pare să o ducă în depresie este, în mod foarte ironic, legată de acel obsedat care o urmărește. O fragilizare pe cît de grotescă și sordidă ca formă, la opusul relației sofisticate mamă-fiică din The Truth, pe atît de dramatică și eficientă totuși.

Filmele pot fi urmărite în cadrul festivalului Les Films de Cannes à Bucarest (23 octombrie – 1 noiembrie).

Andreea Vlad este critic de film.