Măști și oglinzi
● Javier Cercas, Impostorul, traducere de Mariana Sipoș, Editura RAO, 2019.
Una dintre întrebările la care Javier Cercas încearcă de mult timp să răspundă este cea legată de veridicitatea reconstrucției istorice. Dacă în Soldații de la Salamina această reconstrucție avea în centrul ei un important militant falangist, ajuns apoi piesă de bază în guvernarea lui Franco, Cercas reia acum procesul sondării acestei memorii istorice sub pretextul „înțelegerii” unui personaj celebru, și anume Enric Marco, impostorul care a pretins timp de cîteva decenii că ar fi fost supraviețuitorul lagărelor de concentrare naziste de la Mauthausen și Flossenbürg, reprezentînd chiar la nivel înalt o asociație spaniolă a victimelor acestor lagăre. Demascat în 2005, Marco a recunoscut impostura, susținînd însă că minciunile lui au fost simple omisiuni și că întreaga sa viață a fost cea a unui luptător plin de eroism care s-a opus din răsputeri franchismului și nazismului.
Așa cum a procedat și în Soldații de la Salamina, Cercas își așază în centrul romanului dublul semificțional, pe scriitorul Javier Cercas, care devine obsedat de Enric Marco și decide să scrie o carte despre el în încercarea de a înțelege ce s-a întîmplat. Și astfel, ceea ce se anunța a fi un roman „istoric” devine un foarte incitant roman detectivistic al cărui criminal e mai interesant cu fiecare pagină citită. Dat fiind că, așa cum spune Cercas atunci cînd trece peste repulsia inițială față de obiectul investigației sale, minciuna cu adevărat reușită este cea care conține și anumite adevăruri, misiunea lui devine cu atît mai dificilă: întreaga biografie a aproape centenarului Marco este o continuă îmbinare a minciunii cu adevărul. În ajutorul impostorului vine și faptul că dintre toți posibilii martori foarte puțini au avut parte de darul longevității, iar cei care încă trăiesc nu se pot lăuda cu o memorie prea bună. Așa că investigația va lucra cu probabilități: probabil că Marco a luptat pentru republicani în timpul Războiului Civil, dar mai mult ca sigur nu a fost eroul care s-a pretins mai tîrziu. A susținut că a fost rănit, însă trupul lui nu prezintă nici o cicatrice. A pretins că a luptat împotriva regimului franchist, că a fost unul dintre acei deportados trimiși de Franco lui Hitler ca adeziune tacită, dar și pentru a scăpa de simpatizanții fostei Republici, dar de fapt el s-a oferit voluntar să muncească pentru cauza lui Hitler.
Dar adevăratul nucleu dur al acestui roman este confruntarea dintre Cercas și Marco: dacă unul dintre ei pare mereu a fi în cumpănă între „legitimarea” impostorului (atrăgîndu-l pe terenul ficțiunii pure, prin comparația constantă cu Don Quijote), celălalt se disculpă și se umanizează într-o încercare disperată de a-l face pe Cercas „să-l înțeleagă”. Ceea ce se înțelege, pînă la urmă, însă, este că, în măsură mai mică decît în cazul lui Marco, asemenea șlefuiri ale trecutului fac parte din biografia oricui. Da, Marco a mințit și a măsluit acte pentru cei cîțiva ani de celebritate, dar cei care l-au cunoscut în calitate de șef al asociației victimelor spun că a făcut numai lucruri bune... Dar nu cumva, prin hățișul minciunilor lui, Marco reușește să spună ceva esențial, adevărat, despre experiența nazismului? Dacă, dînd la o parte nevoie lui patologică de a fi admirat și de a deveni un „star rock al memoriei istorice”, descoperim că ceea ce spune el nu-și pierde deloc valabilitatea? Oare cît de mult diferă de el un scriitor? Toate astea sînt întrebări la care Cercas nu răspunde. Cartea lui e, în fond, una a întrebărilor.
Bogdan-Alexandru Stănescu este scriitor şi critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Caragiale. Scrisoarea pierdută, Polirom, 2019.
