Focul iubirii

● James Baldwin, Va veni focul, traducere de Elena Marcu, Black Button Books, 2020.

La trei decenii de la moartea sa, James Baldwin (1924-1987) revine în cultura pop a momentului, remarca un cronicar american, comparîndu-l cu Orwell. Și, într-adevăr, documentarul nominalizat la Oscar I am not your negro (2016), inspirat de ultimul manuscris al lui Baldwin, o meditație asupra condiției afro-americanilor și a mișcării pentru drepturile civile din anii ʼ60, a prefigurat și a rezonat puternic cu mișcarea Black Lives Matter, citate din opera lui Baldwin devenind graffiti în timpul protestelor de anul acesta; romanul său Dacă strada Beale ar putea vorbi fiind, de asemenea, ecranizat în 2018. Din fericire, opera sa a început în ultimii ani să capete contur și la noi, traducîndu-se pînă acum trei romane: Altă țară (Paralela 45), Camera lui Giovanni și deja numitul Dacă strada Beale… (ambele la Black Button Books).

Cu cît citești mai mult din opera sa (a scris și proză scurtă, teatru, poezie, scenarii de film) și despre viața sa, cu atît mai inteligent, mai complex și mai fascinant apare acest scriitor de culoare, gay și ateu, născut în Harlem, mort în Franța. Cartea de față, apărută în 1963, reunește două eseuri: „Temnița mea s-a cutremurat. Scrisoare către nepotul meu la o sută de ani de la emancipare” – în care Baldwin i se adresează nepotului său adolescent explicîndu-i în cîteva pagini problema rasei în SUA („detaliile și semnificațiile vieții tale au fost create în mod intenționat ca să te facă să crezi ce spun albii despre tine”) – și „La poalele crucii. Scrisoare dintr-o regiune a minții mele”, un eseu consistent, situat între confesiune și manifest, despre relația dintre rasă și religie, unde Baldwin abordează, din experiența personală, problema rasei în alba, prohibitiva, criminala și ipocrita Biserică Creștină („Oare Paradisul avea să fie doar un alt ghetou?”) și în islamul negru („Visul, scopul de a conduce lumea e vechi, doar culoarea pielii s-a schimbat”).

Publicate un an mai devreme în revistele The Progressive și The New Yorker, la apariția lor în carte eseurile l-au consacrat pe James Baldwin drept cea mai coerentă, lucidă și puternică voce literară a activismului pentru drepturile civile. În acel an, revista Time l-a pus pe una dintre copertele sale, iar scriitorul a fost invitat în dezbateri de televiziune și în universități pentru conferințe. În ciuda unor formulări categorice și definitive, discursul activist al lui James Baldwin a fost însă unul echilibrat și nuanțat, scriitorul confruntîndu-se cu propriile nesiguranțe și paradoxuri, aspecte care tind să fie ignorate în contextul actual, cînd moștenirea sa intelectuală este celebrată în primul rînd pentru culoarea pielii și orientarea sexuală.

Pastor creștin în tinerețe, Baldwin a respins radicalismul islamului negru, sfîrșind ateu („Martorii cerești sînt schimbători și pot lucra în favoarea oricui e mai aproape de ceruri la momentul respectiv”). Și-a descoperit homosexualitatea în adolescență, dar n-a vorbit niciodată deschis despre asta (deși opera sa de ficțiune este explicită în acest sens) și a refuzat să fie definit drept scriitor negru sau gay („Nu m-am alăturat nici unei comunități. Sînt scriitor, îmi place să fac lucrurile singur.”). Devenit cea mai proeminentă figură din timpul activismului pentru drepturile civile, a respins această etichetă, precum și ideea conform căreia mișcarea ar fi urmărit exclusiv drepturile negrilor („negroes”), ci pe ale tuturor cetățenilor. Exprimînd cu multă claritate și persuasiune furia și frustrarea, denunțînd prejudecățile, abuzurile și nedreptățile suportate de negri, apelurile sale la uniune și reconciliere (mesajul scrisorii către nepotul său este și unul de dragoste) n-au fost pe placul celor de la Națiunea Islamică: „Glorificarea unei rase, însoțită de o denigrare a alteia – sau a altora – a fost mereu și va fi mereu un rețetar al crimei… Mă preocupă ideea ca negrii americani să își găsească libertatea aici, dar mă preocupă și demnitatea și sănătatea sufletului lor și trebuie să mă împotrivesc oricărei încercări a negrilor de a le face și altora ce li s-a făcut lor”.

Discursul lui echilibrat s-a situat între radicalismul lui Malcolm X și programul mai pașnic al lui Martin Luther King (ambii aveau să fie asasinați în a doua jumătate a anilor ʼ60), acesta din urmă avînd o problemă cu homosexualitatea lui Baldwin, pe care o considera o boală mentală tratabilă. De altfel, mișcarea pentru drepturile civile era ostilă homosexualilor și Baldwin a fost, în mod tacit, marginalizat. Nu e de mirare, așadar, că în ciuda popularității sale, scriitorul s-a retras, după cîteva opriri în Elveția și în Turcia, în sudul Franței, unde a trăit cea mai mare parte din viața sa de adult.

Sînt multe lucruri de citit în aceste pagini puternice, pasionante și încă actuale, dar și multe de înțeles printre rînduri. O să închei cu acest citat: „Oamenii par să se adune mereu în jurul unui principiu care nu are nimic de-a face cu iubirea, un principiu care îi eliberează de responsabilitățile lor personale”.