Cititul la sate

Vara asta s-au împlinit 150 de ani de la publicarea ultimului episod în foileton al romanului 20.000 de leghe sub mări în bilunarul Magasin d`éducation et de récréation. Editorul publicației, Pierre-Jules Hetzel, era și editorul lui Jules Verne, iar un an mai tîrziu, în 1871, avea să-i tipărească romanul într-o ediție spectaculoasă, însoțită de 111 ilustrații realizate de Alphonse de Neuville și Édouard Riou. 20.000 de leghe sub mări a avut un succes răsunător și astăzi este considerat unul dintre marile romane de aventuri ale lui Jules Verne, nu doar prin calitatea speculativ-intuitivă a voiajului subacvatic al submarinului Nautilus (la vremea respectivă, submarinele erau niște ambarcațiuni primitive), dar și prin substratul politic socialist al demersului căpitanului Nemo (vezi și analiza lui Lucian Boia din Jules Verne. Paradoxurile unui mit).

Cu prilejul acestei mici aniversări și în ton cu Dosarul acestui număr îngrijit de mine, o să iau o pauză de la recenzii și mă întorc cu amintirile literare la sat, acolo unde cititul pare să fi murit de mult.

Crescut de bunici, am făcut primul an de grădiniță la țară, apoi mi-am petrecut, fără excepție, toate vacanțele la țară pe coclaurii împăduriți, pe izlazul comunal, pe rîu. Privind în urmă, mă gîndesc că e posibil chiar să-mi datorez cariera de scriitor copilăriei petrecute în Slătioara, lîngă bunicii guralivi și plini de povești de viață și de familie formidabile, unele greu de crezut, dar cu atît mai fascinante. (În fond, prima dată cînd mi-am văzut numele pe o copertă a fost, în chip de editor, pe Cartea cu bunici, Humanitas, 2007.)

Eram în clasele primare cînd, într-o vacanță de vară, bibliotecara, o nepoată a bunicii mele, m-a chemat la Casa de Cultură și mi-a împrumutat cartea ce avea să-mi dezvăluie, pentru prima dată, fabuloasa lume a lecturii. Era chiar 20.000 de leghe sub mări, carte care m-a dat peste cap. Citeam romanul cu atlasul geografic alături pentru a urmări pe glob traseul aventurilor submarinului Nautilus al căpitanului Nemo, asta în timp ce vacile, cu care fusesem trimis la păscut, intrau în grădinile cu lucernă și în lanurile de porumb ale vecinilor. Cine știe dacă nu cumva atunci, la nivelul subconștientului, am început să visez că voi ajunge eu însumi dacă nu un călător adevărat, atunci măcar autor de cărți de călătorii fictive. Ceea ce, în mod cumva miraculos, s-a și întîmplat.

Pe vremea aceea, în anii ʼ80, Casa de Cultură avea nu doar bibliotecă, dar și cinematograf. Construcția clădirii se datorase, cel mai probabil, influenței lui Dinu Săraru, primul scriitor de la noi din sat cunoscut la nivel național datorită unui succes moderat cu romanul Niște țărani (1974), ecranizat de Mircea Daneliuc sub titlul Vînătoarea de vulpi (1980), dar, mai ales, faptului că a fost membru al Comitetului Central al PCR, precum și directorul Teatrului Mic, apoi și al Teatrului Foarte Mic între anii 1977-1990. (În paranteză fie spus, tocmai a publicat o nouă „culegere de povestiri țărănești”, intitulată Ultimul țăran din Slătioara și distribuită împreună cu Jurnalul național, însoțită de această extrem de... îndrăzneață recomandare: „Dinu Săraru, cel mai mare autor român în viață”.)

Revenind la Casa de Cultură, denumită între timp chiar „Dinu Săraru”, clădirea a fost recent renovată cu fonduri europene (din păcate, proiectorul de filme nu mai există), iar biblioteca comunală (pe care m-am angajat s-o îmbogățesc cu cărți noi pentru adolescenți și tineri prin donații personale, dar și apelînd direct la edituri – Nemira și Litera, spre lauda lor, au confirmat deja donațiile) poartă numele poetului local Damian Ureche, autorul unui poem politic intitulat „Ceaușwitz”, care circula clandestin prin sat la finalul anilor `80.

De aceea țin să laud proiectul „Librăria Humanitas – Cartea pe roți”, o autorulotă care va porni prin țară, oprindu-se în localitățile fără librării, prima oprire fiind în comuna Scrioaștea (Teleorman), la Asociația „Cu cărțile pe uliță”, donație ce va fi urmată și de altele, acolo unde bibliotecile locale/școlare au nevoie de o împrospătare a fondului de carte. (Proiectul are o pagină de Facebook, îl puteți urmări acolo.) 20.000 de kilometri pe roți – ca să mă întorc la pretextul acestui text – într-o țară în care la sate nu mai există nici o librărie, iar bibliotecile n-au mai achiziționat/primit cărți de o jumătate de secol.

Foto: Jules Verne (wikimedia commons)