Marea, marea
● Pe malul mării albastre (URSS, 1936), de Boris Barnet.
La mijlocul anilor ’30, realizatorul rus Boris Barnet filma pe malul Mării Caspice, în Azerbaidjan, o poveste de amour fou cum poate nu sînt două în toată istoria cinema-ului. Undeva între Murnau (pentru partea de sentiment extatic) și Robert Flaherty (pentru partea de luptă destoinică cu valurile), Barnet construia o bulă privilegiată capabilă să-i vrăjească pe toți cei care, cîndva, aveau să-i privească irizările măiastre. Cînd Barnet face acest film – Okraina (1933), predecesorul său, era deja o capodoperă –, brațul lung al stalinismului e în plin avînt. Dar pe ecran nu vedem nimic din toate astea: nu vedem foametea, nu vedem suferința fizică ce conduce la moarte atroce. Pe ecran vedem un soare care arde pielea sărată a pescarilor îndrăgostiți. Cum spunea teoreticiana de film Nicole Brenez, invitată recent să vorbească despre film, uneori cea mai subversivă armă împotriva tiraniei este, pur și simplu, să-i refuzi acesteia intrarea într-o logică de acțiune și reacțiune, să o arunci cu totul în hors-champ și să inventezi altceva.
Pe malul mării albastre nu e nici pe departe un film necunoscut. Godard îl răscitează în mai toate filmele lui de montaj, iar anul ăsta l-a programat în cadrul unei selecții personale. Criticul Jonathan Rosenbaum îl descrie drept o viziune erotică asupra colhozului. Jacques Rivette spunea despre Barnet (în chiar primul său text pentru revista Cahiers du Cinéma, anul 1953!) că este, cu excepția lui Eisenstein, cel mai mare regizor sovietic. S-ar fi putut crede pe-atunci, cunoscută fiind predilecția revistei pentru provocări de tot soiul, că Rivette scria asta ca să șocheze. Cu reculul anilor scurși de-atunci putem spune că afirmația lui e cu greu o exagerare. În acei ani, Barnet avea nu doar o intuiție grozavă despre puterea sunetului de a anima o poveste fără a o sufoca – ci mai ales o înțelegere complexă a cinema-ului ca mediu potrivit pentru înscrierea gesturilor umane în toată diversitatea lor nescenarizabilă. Trebuie să-i vezi filmele pentru a tresări în fața acestei frenezii gestuale care izbucnește în toiul scenei, ca un gheizer, chiar și atunci cînd nimic nu anunța asta. Și ce e acest film, dacă nu o colecție prețioasă de gesturi pe care cinema-ul, luat pe nepregătite, încă nu știa cum să le găzduiască în fibra sa?
Sînt multe lucruri care atrag atenția, fiindcă sînt atît de greu rezumabile, în această poveste despre doi bărbați prinși într-un naufragiu și ajunși la mal, după zile de derivă, pe o insulă. Dar nu o insulă pustie – ci una pe care se trudește la colhozul „Focurile comunismului”! E parte din șarmul inepuizabil al filmului că toată această echilibristică sentimentală, complet străină de limba de lemn a ideologiei, care se aprinde între cei doi pescari și o angajată a cooperativei, evoluează în fapt sub privirea lui Marx, care veghează de pe soclu. Dacă filmul e o comedie, atunci e una la care mereu, în timpul fiecărui hăhăit inocent, un nod în gît neanunțat prinde să ne subjuge. Coregrafia regizorală se strînge atît de tare în jurul acestui trio buclucaș încît, de la un punct încolo – iar punctul ăsta se depășește foarte repede –, orice fericire de moment nu mai rămîne posibilă decît cu prețul nefericirii celuilalt. Dar hora s-a pus în mișcare, iar acum trebuie să joci: rareori am văzut o experiență mai pedestră – cei doi prieteni buni care ajung să se certe din cauza unei femei – tratată cu o asemenea fierbințeală.
Există filme în care scenariul ne duce acolo unde nu ne așteptam. Sînt cele care se pretează cel mai bine exercițiului rezumatului. Și există filme care, bricolînd cu un scenariu „universal”, se lasă purtate de tsunami-ul unei mizanscene ticsite cu decizii de geniu. Sînt cele care nu pot fi redate decît moment cu moment, riscînd ca misterul lor să se risipească la primul accent pus greșit. Pe malul mării albastre aparține acestei categorii. O scenă, cea în care cei doi marinari o salvează pe fată de la înec, ar trebui să fie de ajuns pentru a înțelege viziunea străluminată a lui Barnet: unul dintre ei se vede purtat pe brațe, ca un erou, de membrii cooperativei, în timp ce al doilea rămîne singur cu fata. Prilej pentru primul să exclame, din mijlocul celebrării, uitîndu-se la amicul său care se îndepărtează fericit (într-un plan-contraplan hilar): „Mulțumesc, tovarăși, dar ajunge, că mai sînt și alți eroi printre noi...”. E specific amplitudinii emoționale a filmului, care ne ridică în înălțimi și imediat apoi ne aruncă în subteranele disperării, ca, văzînd că gluma se îngroașă și că sătenii nu sînt dispuși să-l lase cu una, cu două, omul să implore cu ultimele puteri: „Vă rog, fericirea îmi fuge printre degete chiar acum...”.
Barnet a făcut apel deopotrivă la actori experimentați (soția lui, Elena Kuzmina, actrița excentrică prin excelență) și la amatori pentru care camera de filmat, prezență insolită, se încadra în pletora de invenții mecanice cu care se mîndrea noul stat sovietic pe atunci. De-aici și jocul epifanic-materialist de pe malul mării, ale cărui reguli nescrise nu pot fi înțelese pînă la capăt de nimeni, și nici nu trebuie. E o secvență fabuloasă în film atunci cînd, în mijlocul unei discuții chinuite despre, cum altfel, femeia pe care amîndoi au ajuns să o iubească fără speranță (discuție purtată pe o navă amenințată de un tangaj sever), un val teribil năvălește în încăpere și o azvîrle între ei chiar pe cea despre care vorbeau. Și-atunci, puși în fața evidenței miracolului, nu ne rămîne altceva de făcut, nici nouă, nici marinarilor, decît să luăm această apariție surîzătoare drept ceea ce e: un semn de la zeul îndrăgostiților, în care filmul a ales să creadă o clipă.
Pe malul mării albastre este disponibil pe YouTube.
Victor Morozov este critic de film.
