Războiul, pasărea cu o singură aripă
● Beanpole / Lungana (Rusia, 2019), de Kantemir Balagov.
„Acum voi putea să alerg mai repede, mai frumos”, spune Stepan așteptînd de la sora medicală Iya serul izbăvitor. Stepan este un bărbat încă tînăr, un soldat paralizat zăcînd pe un pat de spital, în 1945, imediat după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Fundalul este un Leningrad distrus, al cărui asediu (unul dintre cele mai lungi și cumplite din istorie, cu un milion de morți din cauza foametei, a frigului sau uciși de naziști) i-a inspirat lui Șostakovici o capodoperă ca Simfonia a 7-a. Acel strălucitor Sankt Petersburg de altădată, fostă capitală imperială, încearcă treptat să revină la viață, dar suflul morții e încă prezent.
Inspirat de romanul non-ficțional al Svetlanei Aleksievici Războiul nu are chip de femeie, Beanpole este povestea a două tinere femei aflate în mijlocul ruinelor, într-un oraș suspendat între cenușă și renaștere, între memorie și uitare. Iya a avut grijă de Pașka, copilul Mașei (Vasilisa Perelghina), cît timp aceasta a fost pe front. Cînd Mașa se întoarce de pe front, constată însă că oamenii continuă să trăiască în propriul lor război. Confruntată cu faptul că Pașka nu mai trăiește, dar înțelegînd că nu trebuie să-i ceară Iyei prea multe explicații, Mașa capătă o obsesie: trebuie să aibă un alt copil, să simtă ceva viu crescînd în ea. Iya (vibranta și senzitiva Viktoria Miroșnicenko, cu alura ei de Tilda Swinton slavă) fusese și ea la arme, ambele făcînd parte din divizia de artilerie antiaeriană, însă este trimisă înapoi pentru sindrom de stres posttraumatic, care se manifestă printr-o stare de catatonie care apare pe neașteptate.
Pe de altă parte, nici Mașa nu este chiar eroina cu pieptul acoperit de medalii, căci la un moment dat aflăm că se prostituase pe front pentru mîncare și pentru a nu fi trimisă în linia întîi. (O abordare totuși simplistă a cărții Svetlanei Aleksievici, căci miile de mărturii ale femeilor sovietice care au luptat cot la cot cu bărbații atestă în cartea ei că astfel de cazuri erau izolate. Majoritatea vorbesc de protecția și căldura cu care erau tratate de soldați, care le considerau „surioarele” lor, prietene pe viață și pe moarte.)
Noua speranță a cinema-ului rus, Kantemir Balagov face mai puțin un film clasic despre război privit dintr-un unghi feminin, cît mai degrabă un film complex și intrigant despre sufletul slav. Deși i se pot reproșa calofilia uneori stridentă a imaginii (cu obsedante tonuri de verde intens și rubiniu, cu destule unghiuri căutate, cu persistența ocrului ca registru plastic) sau unele accente teribiliste ale tramei, care prind în festivaluri (iar flerul i-a dat dreptate, căci a cîștigat două premii majore în secțiunea Un Certain Regard de la Cannes, pentru regie și premiul criticii), tînărul rus este un talent indiscutabil. Toți actorii săi sînt impecabili, în tradiția marii școli de actorie ruse. Balagov are certe influențe din Aleksandr Sokurov (care i-a fost profesor în facultate) sau Serghei Loznița în felul tainic în care construiește lungile sale cadre sau în fluxul aproape oniric al momentelor-cheie. Însă clipele cînd viața își încetinește suflul profan lăsînd locul unei reflexii mai profunde, implacabile și misterioase, sînt ale lui și îi ies.
Sînt secvențe care au țesătura internă la vedere, căutările timide ale inimii se simt în minuțioasele detalii și în schimbările de ritm, dar și în deghizarea realității pe teritoriile inefabilului (spre exemplu, intrarea Mașei în scenă la revenirea de pe front este anticipată de filmarea insistentă în cadru a cizmelor ei de piele și de alonja marțială a pasului ei). La fel, foarte aproape de sacru (deși nu are valențele mistice ale celor doi cineaști amintiți mai sus) sînt mai toate secvențele decupate fin prin meandrele sufletului feminin, atît în părțile sale de lumină orbitoare, plenară, cît și în colțurile tenebroase ale lui, iar aici influența romanului Svetlanei Aleksievici se simte cel mai bine. „Războiul „femeilor” are culorile şi mirosurile lui, petele lui de lumină şi de întuneric şi propriul său spaţiu senzorial. Cuvintele sale. În el nu există eroi şi izbînzi de necrezut, ci numai oameni pur şi simplu, care se îndeletnicesc cu o treabă omenesc-neomenească”, scrie scriitoarea belarusă distinsă cu Nobel.
Poate caligrafia pe care Iya și Mașa o dau destinului lor este o reflexie în oglindă a ceea ce a mai rămas din viață, din cioburile vieții lor adunate strîns unul cîte unul. Așa cum unul dintre mutilații de la spitalul unde lucrează Iya încearcă să întruchipeze pentru micul Pașka zborul unei păsări, dînd dintr-o singură mînă și restul celeilalte. Căci da, „războiul afectează și pămîntul, păsările și copacii“, spune scriitoarea. Sau cum îi mărturisește una dintre femeile care au făcut războiul: „Dvs. sînteţi scriitoare. Născociţi singură ceva! Ceva frumos. Fără păduchi şi noroaie, fără greaţă… Fără mirosul de vodcă şi de sînge… Ceva mai puţin îngrozitor ca viaţa…”
Dar este aceeași viață ca și aceea în care zborul păsării pe cer va exista mereu (în cartea aceleiași scriitoare, păsările sînt primele care reiau ciclul cosmic), iar mlădițele din mîna Iyei vor înflori. În capodopera sa The Thin Red Line, Terrence Malick pleda pentru nevoia de a avea o certudine a acelei prezenţe care transcende totul, izbăvindu-ne din uman și dictatul răului. Atunci cînd priveşte spre cer din spatele unui glonte, prin ochii lui Jim Caviezel, Malick construiește un întreg prag existențial spre un miez seren, spre lumina dintîi. În Beanpole, marea trecere este spre sursa vieții, orice ar însemna asta.
Beanpole poate fi vizionat în sistem VOD.
Andreea Vlad este critic de film.
