Cărțile vieții mele
● Aleksandar Hemon, Părinții mei: o introducere, traducere de Elena Marcu; Asta nu-ți aparține, traducere de Anca Dumitrescu, Black Button Books, 2020.
În 1992, aflat în Statele Unite, Aleksandar Hemon, atunci în vîrstă de 28 de ani, a aflat că țara din care plecase și în care intenționa să se întoarcă nu mai exista. Plecase cu un pașaport iugoslav, dar, între timp, Bosnia își obținuse independența în urma unui referendum. Naționaliștii sîrbi, sprijiniți de regimul Miloșevici, au ocupat orșele și satele unde era majoritară populația sîrbă și, în cîteva luni, Sarajevo, orașul unde Hemon copilărise, crescuse și-și trăise prima tinerețe, era asediat. Părinții lui au reușit să prindă ultimul tren care a mai putut pleca de acolo.
Rămas fără țară, fără părinți (care i-au venit într-un tîrziu mai aproape, adică pe același continent, în Canada), Hemon a reușit să se transforme din scriitor bosniac într-unul dintre cei mai interesanți prozatori americani contemporani. Iar asta fără nici un fel de ramuri complezente de măslin întinse culturii adoptive, ci păstrînd întotdeauna la vedere nostalgia ca pe un exoschelet apotropaic. O astfel de dublă platoșă este cartea de față, Părinții mei: o introducere / Asta nu-ți aparține, care poate fi citită fie începînd dintr-o parte, fie din cealaltă, răsturnînd „obiectul”: fiecare dintre fețele armurii prezintă o variantă narativizată a acestei nostalgii. În mare, memoriile acestea alcătuiesc portretul compozit al marelui proiect al lui Tito, al Iugoslaviei, cadru în care părinții lui Hemon și-au trăit mai bine de jumătate din viață. Cei care se așteaptă din partea scriitorului să condamne socialismul original al acelui proiect vor fi șocați de abordarea rațională, de bun-simț a acestuia: bun, rău, cadrul acesta a oferit unei generații de cetățeni iugoslavi multe lucruri pe care părinții lor nici nu ar fi visat să le aibă: educație gratuită, amortizarea conflictelor interetnice, un trai relativ îndestulat. Părinții lui Hemon s-au cunoscut încă din facultate, s-au căsătorit relativ repede, au trăit în apartamente de stat, au devenit destul de prosperi încît să-și construiască două cabane la munte, au crescut doi copii pe care i-au educat în spiritul unei libertăți a gîndirii ce-i permitea adolescentului Hemon, la 16 ani, să citeze din Sex Pistols și să practice un soi de disidență juvenilă, disprețuind faptul că mama lui făcuse parte din brigăzile studențești care construiseră Marea Autostradă ce lega toate colțurile Iugoslaviei (orice cititor român va tresări aici). Numai că Hemon cel trecut acum de 50 de ani va privi cu alți ochi acea experiență a mamei lui, și anume cu invidie față de tînăra care avusese șansa de a participa la ceva cu adevărat mare. Părinții lui au sfîrșit ca refugiați în Canada, în 1993, unde au trăit la început într-un bloc de 15 etaje din Hamilton, Ontario, un loc unde era atîta „nimic” încît nu știau cu ce să înceapă să-l umple. Au luat-o de la început, fără să știe o boabă de engleză, practicînd mai multe meserii, care mai de care sub nivelul lor de pregătire. Prin anii 2000 economisiseră destui bani încît să-și cumpere o casă pe pămînt, unde aveau să-și permită să reproducă un cadru familial „iugoslav”: o stupină, o afumătoare, un atelier.
Asta nu-ți aparține, reversul memoriilor de mai sus, oarecum convențional construite (rezultat al ascultării poveștilor celorlalți), este structurat asemenea unui clasor de timbre, e o antologie de vignete profund personale care, contrar a ceea ce sugerează titlul, îi aparțin în totalitate copilului și tînărului Hemon: primele amintiri, prima iubire, prima bătaie încasată, o zi întreagă petrecută spărgînd farfurii într-o groapă de gunoi. Ceea ce-l interesează pe Hemon aici este chiar procesul formării memoriei pe pagină, nu neapărat materialul din care e alcătuită. Dacă în centrul celeilalte cărți se află Războiul, Marele Rău, aici, disipate, se regăsesc micile războaie interioare, cele ale maturizării, ale formării și deformării. Caracterul convențional al structurii volumului Părinții mei își află contrapunctul în caracterul diluat, poetic, meditativ al celei de-a doua cărți (spun „a doua” pentru că eu le-am citit în această ordine), pe care o văd și ca pe o continuare, dacă nu augmentare a procesului din Cartea vieților mele. Lucrul cel mai interesant, însă, este că, în paralel cu dinamica de balanță care angrenează cele două cărți, funcționează și o anumită complementaritate: adolescentul rebel care disprețuia proiectul pan-etnic iugoslav începe să trăiască, la moartea lui Tito, un fior pe care-l va înțelege abia la maturitate: moartea aceea va fi începutul sfîrșitului. Or, maturul care înțelege acest lucru este cel care încearcă și-n Asta nu-ți aparține să priceapă resorturile secrete ale memoriei. Meditația aceasta asupra nostalgiei, asupra memoriei și istoriei contemporane spune ceva profund despre o lume dispărută și despre una aflată-n fierberea propriei nașteri, cît și despre supraviețuitorii acestor cataclisme.
Bogdan-Alexandru Stănescu este scriitor şi critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Caragiale. Scrisoarea pierdută, Polirom, 2019.
