DIN POLUL PLUS

Benedict al XVI-lea şi Francisc I. Presa a publicat din belşug, acum cîteva luni, imaginea celor doi oameni în veşminte albe, îngenuncheaţi alături în capela de la Castel Gandolfo. Alături de comentarii care să stoarcă din ea cît mai mult profit mediatic, cu supoziţii – neverificabile, deci fără risc – menite să-i adauge ceva piper, să creeze un plăcut freamăt de emoţie înaltă, dreasă cu puţină suspiciune.

De curînd, am participat la o întîlnire găzduită de Librăria Humanitas de la Cişmigiu. Locul este deja un spaţiu de convivialitate culturală, plin de evenimente, arhiplin la lansări de carte prestigioase sau la dezbaterile lunare ale lui Horia-Roman Patapievici.

Chagall nu are o cotă înaltă în cercurile artei. Motivele sînt multiple, dar nu vom încerca să le discernem aici. Chagall e, însă, un pictor iubit – o confirmă cozile fără de sfîrşit ale privitorilor care aşteaptă senini în faţa Muzeului Luxemburg, să-i vadă expoziţia care reuneşte opere rare, puţin expuse, venite din colecţii private.

Cercetarea din România n-a interesat mai niciodată pe nimeni. Uneori, lucrurile au mers mai bine doar datorită unor iniţiative personale, care au vizat un grup sau o anumită categorie profesională, şi nu întreaga comunitate. Atît!

1989 a reprezentat, pentru românul de rînd, şi sublima şansă de a vedea topindu-se, în juru-i, vălătucii de sîrmă ghimpată ce delimitau teritorii interzise, tărîmuri înnobilate doar în imaginar, prin lecturi sau vizionări de filme „cu circuit închis“, în regim de samizdat.

Deplîng, de ceva vreme, gemetele competente ale „analiştilor“ de toate soiurile. Multilateral dezvoltaţi şi multicultural instruiţi, unici, dar ubicui, ei minunează naţiunea cu priceperi enciclopedice şi abilităţi abisale: politologia şi fotbalul, ştiinţa şi religia, sociologia şi showbizul, economia şi starea vremii – sînt doar cîteva exemple de domenii care n-au nici o taină pentru tălmacii noştri.

Orice operă există autonom, indiscutabil – dar împlinirea deplină, în cititor sau în privitor, depinde şi de relaţia unică pe care, în mod imprevizibil, excepţional, acesta o stabileşte la un moment dat. Opera se colorează atunci de subiectivitatea sa, care rezonează mai intens sau mai profund decît de obicei.

Toamna trecută, cînd şi-au pus năduful într-o scrisoare către administraţie şi au anunţat că gata, fac sindicat, angajaţii cooperativei alimentare din Brattleboro (Vermont) au folosit cuvinte precum „frică“, „ameninţări“, „hărţuiri“.

Frunzăresc multe site-uri de arhitectură, pregătindu-mi cursurile. Mai nou, chiar Facebook mă obligă să mă ţin la curent; nu am nici o scuză dacă n-o fac. Din vreme în vreme găsesc, aşadar – sau mi se semnalează –, proiecte de lăcaşuri de cult demne de atenţie.

În perioada 1850-1950, istoria, dar şi geografia politică a zonei desemnate astăzi prin sintagma Europa Centrală şi de Est s-au schimbat dramatic. Ţările de astăzi pe care sintagma le acoperă au făcut parte din cîteva state mari, imperii sau federaţii şi şi-au schimbat frontierele ca urmare a diferitelor războaie.

Vedeam, peste tot, afişe cu concertele BZN de la Sala Palatului. Tot trecînd pe lîngă ele, pur şi simplu mi s-a făcut poftă să merg şi eu. Ce mă leagă de trupa BZN? La prima vedere, nimic în mod special, nici o amintire pregnantă sau particulară. Mai curînd o senzaţie: senzaţia dansului şi a „ceaiurilor“ din (pre)adolescenţa mea.

Mai mult decît senior, maestru al echipei de meseriaşi capabili să ducă pînă la capăt această operaţiune, arché-tekton-ul era şi singurul capabil să propună – în faţa minţii sale şi în anticipaţia facerii, adică înspre viitorime – de la bun început şi pînă la sfîrşitul tuturor operaţiunilor asociate zidirii întregului edificiu.

Acum cîţiva ani, caricaturile profetului Muhammad publicate de un ziar danez au avut parte de o furioasă mediatizare în ţările musulmane. Au stîrnit proteste furibunde, condamnări ale Occidentului, demonstraţii, agresivitate. Acelaşi lucru se întîmplă astăzi cu filmul Inocenţa musulmanilor.

Un număr din Martor, revista Muzeului Ţăranului Român, a avut ca temă, la ideea Irinei Nicolau, „Bucureştii în timpul comunismului: rezistenţă, normalitate, supravieţuire“. Ca exemple de normalitate am evocat grupurile de discuţii şi de studiu, acele grupuri informale de prieteni reuniţi în jurul unor lecturi, al unui interes cultural sau spiritual comun.

Adam Michnik amintea că, în Polonia, rezistenţa anticomunistă i-a adus aproape pe unii membri ai Bisericii şi ai intelighenţiei laice. Oameni care în genere nu aveau preocupări şi stiluri de gîndire similare au descoperit că îi uneşte totuşi ceva fundamental: fidelitatea faţă de valori ale civilizaţiei europene, un umanism care poate îmbina adeziunea religioasă şi adeziunea laică.

Tradiţia este o federaţie de naraţiuni cu diferite grade de generalitate şi complexitate (grand narratives, dar şi petits histoires) semnificative pentru un grup (familie, comunitate), care se transmit(e) din generaţie în generaţie. Aceste naraţiuni pot privi facerea (poiesis şi techné, dar şi mituri ale genezei omului şi a zeilor), dar şi lumea (inclusiv în sens heideggerian).

Datorită multiculturalismului, precum şi a coexistenţei postcomuniste (de pildă, în ţările baltice sau în ţările foste colonii europene, din Africa sau America Latină) de grupuri care partajează memorii controversate asupra unor date istorice, locuri sau evenimente, apare din ce în ce mai multă arhitectură a memoriei care se adresează acestei probleme.

Acum două săptămîni, scriam despre valurile de promisiuni ale candidaţilor la primării şi despre relativa mulţumire a multor cetăţeni că „totuşi, s-a făcut ceva“ (un bulevard asfaltat, nişte becuri pe străzi, un pic de curăţenie şi altele).

De la Duminica Fiului Risipitor pînă la cea a Înfricoşatei Judecăţi a nins aproape neîncetat. De Sîmbăta Morţilor, ne aflam înzăpeziţi în satul meu natal, undeva pe lîngă Bucureşti, aşa că am mînecat spre Sfînta Biserică pentru slujba de pomenire a celor mutaţi de la noi.

Există tentative facile de a discredita religia: i se face, de pildă, un portret caricatural, de corset care sufocă energiile omenescului. Se procedează foarte simplu: anumite aspecte socio-religioase de scleroză, extremism, mohoreală sînt absolutizate, devin religia însăşi, logica ei internă.

Dintre toate cărţile din bibliotecile lumii noi, una anume are o legendă şi un statut aparte. În prima parte a secolului XX, această carte, cu toate volumele ei, se vedea în spatele scaunului capitonat în piele din orice birou de om important – fie că era el politician, medic, avocat sau bussinesman.

Noua frontieră a spaţiului sacru este arhitectura memoriei. În ultimele decenii, construirea de memoriale, monumente, locuri de reculegere, amplasarea de inscripţii comemorative a atins un apogeu. În chip consistent, putem plasa începuturile acestui gen arhitectural în trena Primului Război Mondial.

După ce am păşit timid în noul an, iarna s-a arătat la chip. Ningea neostoit cu fulgi ponderali, acoperind cu un veşmînt alb cenuşiul Bucureştiului. În această atmosferă feerică, hibernală, care trezea în noi reverberaţii ale unei copilării demult apuse şi descompuse, ne-am dus la biserică de sărbătoarea Bobotezei, ca să ne sfinţim şi noi, deodată cu apele.

E oare nepotrivit ca intelectualul să se comporte în credinţă ca intelectual? E inutil să-şi păstreze în acest domeniu profilul specific sau măcar ideal: pofta de a înţelege, îndeletnicirea cu ideile, informaţia riguroasă, obişnuinţa judecăţii critice, sensibilitatea faţă de nuanţe şi de niveluri de interpretare pentru orice temă de care se apropie?

Timpul înainta vijelios prin decembrie. Eram în Bucureşti, într-o atmosferă umedă, cu o ceaţă groasă, care spre seară se lăsase ca o cortină fumurie. Ne-am adunat într-un apartament de pe Bulevardul Unirii, am deschis o pentadă din vinul lui Macedon şi am purces la un simpozion profund.

Cînd o sărbătoare e pe cale să treacă, te simţi de multe ori dezamăgit sau descurajat. Pregătirea ei, perioada orientată spre sărbătoare au însemnat aşteptarea plină de speranţă a ceva extraordinar, cu totul nou, care să-ţi transforme viaţa cu noutatea lui. După ce strălucirea festivităţilor s-a stins, resimţi în mod obişnuit un declin.

Vizita profesorului Jean Delumeau la Bucureşti a fost, negreşit, unul dintre cele mai importante evenimente culturale ale anului care s-a încheiat. Cititorii de limba română s-au bucurat de prezenţa autorului ale cărui cărţi au fost traduse probabil cel mai mult în această limbă. În contextul acordării titlului de Doctor Honoris Causa al Universităţii Bucureşti, profesorul Delumeau a susţinut două conferinţe.

În octombrie au avut loc la Bucureşti două dezbateri incluse în programul pe care Vaticanul l-a intitulat, după o expresie a Bibliei, „Curtea neamurilor“. Numele indică acel spaţiu al Templului unde neevreii puteau participa la venerarea Dumnezeului unic şi pe care Christos l-a deschis în mod universal.

Seara tîrziu, după slujba de priveghere a sfîntului Grigorie Palama, m-am dus în Parcul Tineretului, deşi se apropia de miezul nopţii. În timp ce hoinăream solitar pe aleile cromatizate de frunze declorofilizate de toamnă, încă îmi mai răsunau cîntările sfîntului, psalmodiate cu atîta măiestrie de corul Nectarie Protopsaltul.

Notre-Dame din Bruges este o catedrală reprezentativă pentru a arăta de partea cărui talger înclină balanţa – muzeu sau spaţiu sacru. Este împărţită într-o zonă cu intrare plătită – pentru turişti, şi una fără plată – pentru credincioşii veniţi să se roage, să se reculeagă, să se spovedească sau să participe la liturghie.

Ne aflam în miezul toamnei, în munţii Bucegi, pentru a identifica muntele cel sfînt al dacilor, Kogaion-ul, după marele istoric Strabon. Lumina timidă a dimineţii tomnatice se străduia să pătrundă printre valurile de beznă şi să ne lumineze calea de la Babele la Vîrful Omu.

Andrei Boeriu (1921-2008), ţăran care a făcut tot frontul, şi ale cărui amintiri se constituie în adevărate memorii de război. Mesajul – premonitoriu – cu atît mai amarnic cu cît „mai adeverit“: „«Voi cînd veţi ajunge în ţară veţi fi dezbrăcaţi de hainele astea militare, veţi fi îmbrăcaţi cu haine vărgate şi veţi ajunge în închisori...»

A vizita un mare muzeu e, după mine, muncă grea. Ai de înfruntat sute de opere, mai graţioase ori mai măreţe, mai academice ori mai revoluţionare, de la unele care îţi taie suflarea la altele care te lasă rece. Cîteodată eşti recunoscător celor din urmă: îţi dau o clipă de odihnă, poţi face cîţiva paşi mai departe avînd conştiinţa liniştită.

Recent, am citit în Dilemateca, un comentariu al lui Alexander Baumgarten la volumul Aristotel la Muntele Saint-Michel, de Sylvain Gouguenheim. Cartea încearcă să propună o rută alternativă a transmiterii Greciei culturale şi filozofice antice către Europa medievală.

Invitată de băiatul meu, am petrecut o săptămînă la Cambridge şi în împrejurimi. Ca pe mulţi alţi vizitatori, probabil, m-a izbit mai pretutindeni „compoziţia spaţiului“. În ce mă priveşte, am observat trei feluri de îmbinări. Întîi continuitatea – atît de rafinată încît apare drept firească – între construcţia bătrînă şi grădina proaspătă, între monument şi izlaz.

Ansamblul de la Torcello are, în cele două case romane de faţă, un muzeu. Ca să nu plătească, turiştii se fotografiază cu toţii doar pe bucata de rocă numită Tronul lui Attila: stînd pe el, cruntul rege hun ar fi împărţit versiunea sa de dreptate lagunei. Acolo însă, în muzeu, am văzut prima oară o cruce fractală: fiecărui braţ al crucii îi creşte o cruce şi pe fiecare braţ al acestora înmugureşte o alta.

Probabil cea mai bine plasată biserică a Veneţiei, după San Marco, biserica desemnată în cele ce urmează cu sigla SGM este, probabil, cea mai spectaculoasă lucrare de artă sacră a lui Andrea Palladio. Campanilla sa este a doua după cea din piaţa de peste Canal Grande.

Oricine doreşte să observe cum solilocviul poate îmbrăca haina dialogului, trebuie să urmărească o dezbatere între reprezentanţii secular-umanismului şi cei ai Bisericii. În mod riguros, în cadrul acestor întîlniri, răspunsurile nu răspund, contraargumentele nu contrazic, iar întrebările neglijează în mod consecvent argumentele partenerului de discuţii.

Cînd nu aţipeşte în convenţie ori suficienţă, relaţia maestru – discipol e una dintre cele mai intense experienţe omeneşti. O dovedesc extremele pe care le poate atinge: ataşament pasionat şi traumă a rupturii, fidelitate neştirbită, dar şi rivalitate aspră între îndrumător şi învăţăcelul emancipat, intimitate hrănitoare şi melancolie acută a depărtării.

În Thassos, la sfîrşitul lui noiembrie, în miezul zilei, timpul parcă prevestea vremea apocalipsei. Ploua cataclismic, cu stropi uriaşi, care prin ponderabilitatea lor se izbeau asurzitor de gresia de pe prispa casei, suspendată deasupra apelor ca arca lui Noe.

O indigestie umblă prin Europa – o indigestie a cuvintelor. De la gripa aviară, la gripa porcină şi boala vacii nebune, universul culinar al europenilor a fost aşezat sub semnul angoasei. De curînd, a venit rîndul legumelor. Un virus a provocat anatemizarea castraveţilor europeni.