La anu' la Ierusalim - impresii de călătorie

Joachim WITTSTOCK
Publicat în Dilema Veche nr. 467 din 24-30 ianuarie 2013
La anu' la Ierusalim   impresii de călătorie jpeg

„La anu’ la Ierusalim!“ – aşa suna pe vremuri urarea uzuală la sărbătoarea de Pessah şi tot aşa se spune şi azi. De aceea am rostit-o şi noi: „La anu’…“ sau cînd o fi să fie, aşadar anul ăsta, cu alte cuvinte chiar acum.

„La anu’“, februarie 2012, şedeam în avion, într-un Boeing 737 al companiei aviatice El Al, care ne-a dus – pe Inge şi pe mine – de la Bucureşti la Tel Aviv. Pe aeroport ne aştepta Helmuth, prietenul nostru, care sosise cu cîteva zile mai devreme din Stuttgart, împreună cu Heiner, unul dintre fiii săi. Ne invitaseră să ne întîlnim cu ei „la anu’ la Ierusalim“…

Bami, şoferul proaspăt căsătorit, se întreţinea de minune cu Helmut, care făcea parte, evident, din altă generaţie. Conversaţia în engleză ne-a distribuit pe noi, turiştii nou-veniţi, în rolul spectatorilor tăcuţi, ceea ce, tocmai datorită mutismului, ne-a mărit acuitatea observaţiei. Chiar şi în zilele următoare constatarea asta s-a confirmat: cînd vorbeşti mai puţin, vezi mai mult. Percepeam ceea ce în alte condiţii poate că nici n-am fi observat; de pildă: lumina era aici mai luminoasă decît la noi în Carpaţi, mai ales acum, după-amiaza devreme. Şi mişcările celor care-ţi ieşeau în cale îţi lăsau impresia unei mobilităţi neobişnuite. Pînă şi schimbul între întrebare şi răspuns era surprinzător de vivace.

Februarie. În ţară avusesem parte de zăpadă şi gheaţă. Aici se anunţaseră, conform calendarului, ploi, dar nici frigul, nici ploile nu şi-au făcut apariţia. Mergeam de-a lungul plajei largi, străjuite de blocuri şi palmieri, înspre sud, unde se distingeau în depărtare contururile vechii Jaffa. Cu pantalonii suflecaţi, călcam desculţi pe nisipul fin şi cîteodată treceam prin rostogolirea ritmică a valurilor. Soarele se afla încă sus; totuşi, era ştiut că aici seara venea pe nesimţite, schimbul de la zi la noapte urma fără preaviz. Aşa şi era cînd urmăream, ca mulţi alţii care hoinăreau pe plajă, mai ales dintre aceia care-şi făceau aici jogging-ul zilnic sau se adunau la o partidă de fotbal, cum mingea de foc se făcea tot mai roşie, ca apoi, în cîteva clipe, să dispară într-o fîşie îngustă de abur la suprafaţa mării...

Beersheva, Omer Poate unii pot crede că „la anu’ la Ierusalim“ înseamnă că, de cum pui piciorul pe pămîntul acestei ţări, să te şi vezi teleportat la Yerushalayim, numit în arabă Al Quds. De ce n-ar ţinti orice strădanie ţelul dorinţei? Un precept eronat, după cum se vede. Prea repede uităm că orice drum al pelerinului duce mai întîi în deşert. Şi nu acordăm atenţie faptului că urcuşul pînă la oraşul situat în munţi trebuie început de jos, de la Marea Moartă, din hăul ei adînc. Aşa am înţeles şi noi: abia acela ce a străbătut prin pustiuri şi depresiuni stadii ale iluminării este demn să intre în Ierusalim. Cine se miră aici că noi călătorim cu autobuzul spre sud ca să ajungem în deşertul Negev?...

Locuinţa gazdei noastre se afla destul de aproape de sinagogă, conform unei reguli străvechi: la casa de rugăciune trebuie să ajungi cu pasul tihnit. Am intrat în sala de cult şi ne-am aşezat într-un rînd de bănci din lateral. Între timp, Inge a urcat în spaţiul rezervat femeilor. Cărţile de rugăciuni care se aflau pe bănci le-am deschis la întîmplare; oricum, nouă, nici cuvintele, nici scrisul nu ne spuneau nimic, doar Marc putea să participe din plin la cîntecele şi invocaţiile rostite în comun. A aşezat corect cartea, aflată în faţa mea – ca măcar dreapta şi stînga, susul şi josul să respecte regula. Cantorul dirija întreaga ceremonie, iar cei prezenţi îi urmau gesturile pentru a răspunde la momentul potrivit, fie vorbind sau cîntînd împreună, aşezîndu-se sau stînd în picioare şi participînd astfel la întregul ritual. Treptat, treptat, în actul acela realizat printr-un schimb, prin armonizarea dintre vocea individuală şi cor, apărea o anumită destindere a forţelor spirituale, care îşi amplificau în acelaşi timp disponibilitatea de a-şi însuşi conţinutul şi substanţa mesajului propus…

Acasă, în living, Marc şedea la un capăt al mesei, Jodi la celălalt, iar părţile laterale erau ocupate de noi, oaspeţii. Amfitrionul se ruga şi cînta, de la celălalt capăt doamna îi sublinia cuvintele, din cînd în cînd, cu un „amin“. Marc turna vin în pocalul său de argint, bea şi turna apoi din acest pocal în cupele celorlalţi. Tăia pîinea, presăra sare pe ea, şi farfuria pe care erau aşezate feliile făcea înconjurul mesei. Înainte de a se servi prînzul propriu-zis, cu diferitele feluri de mîncare, Marc şi Jodi se duceau la chiuvetă şi lăsau jetul de apă să le ude mîinile. „Voi nu trebuie să faceţi asta“, le spunea Marc oaspeţilor. Pînă şi finalul ospeţiei avea un fel de ritual. Un duet, o mulţumire rostită împreună de Marc şi de Jodi, o binecuvîntare ne-a însoţit în seara tîrzie...

Oaze şi deşerturi la Negev

Prinosului de viaţă dintr-o oază îi urmează sărăcia deşertului. Tot ce fusese la Sabat promisiune şi contemplare, duminică a devenit realitate ostilă. Marc era şofer şi totodată un ghid cît se poate de amabil. Deşi a poposit în nenumărate rînduri în deşertul Negev, fie în calitate de chibuţnic, de ajutor sau de observator al acestui areal natural, nu a făcut acum nici o clipă rabat de la răbdarea şi perseverenţa învăţătorului…

Rezervaţia naturală En Avedat, cu clădiri puţine, a fost prima noastră staţie pe drumul spre deşertul pietros al sudului. Zona găzduieşte acum o filială a Universităţii din Beersheva, o unitate de cercetare a ţinutului deşertic. Întemeietorul statului, Ben Gurion, şi-a manifestat totdeauna atracţia pentru această regiune şi de aceea şi-a construit de mult reşedinţa de vară în aceste locuri. Mormintele lui Ben Gurion şi al soţiei sale, construite aici la dorinţa lui, departe de orice pompă urbană, au devenit loc de pelerinaj tăcut şi popas de contemplare pentru grupurile de vizitatori. Accesul la Parcul Naţional ne-a fost blocat de ploaia căzută în timpul nopţii, care a făcut imposibilă trecerea prin valea En Avedat, transformată într-o suprafaţă mustind de băltoace şi noroi. Dar Marc a găsit soluţia ca să putem vedea, cel puţin de a sus, adîncimea hăului. Aproximativ trei sute de metri de abrupt pînă jos, într-o rîpă săpată în masivul stîncos…

Curînd după aceea, am adăstat din nou pe o rampă întinsă între cer şi prăpastie. Dar privirea nu ne-a fost răsfăţată de imaginea unei văi înguste, ci mai degrabă de o groapă ruptă în peretele stîncii. De pe Mizpe Ramon, această înălţime presărată doar de cîteva clădiri, se vedea, privind în jos, parcul natural Makhtesh Ramon, numit şi Krater. ş…ţ Deşertul ca atare atingea aici o pustietate absolută. Ceea ce m-a determinat să fac această apreciere a fost certitudinea că în drum spre Ierusalim, „deşertul“ nu mi se va mai arăta nicăieri cu atîta pregnanţă. Am îndeplinit astfel aici prima condiţie care i se impune pelerinului în drum spre Ierusalim; nu doar că am putut respira o gură de deşert, dar am fost livraţi cu adevărat fiinţei şi nefiinţei – beneficului şi maleficului – care-i sînt proprii. Şi ca dovadă că aşa a fost, m-am împiedicat de o piatră, am căzut cît sînt de lung şi ochelarii mi-au zburat, făcînd un arc prin aer, şi-au aterizat cu bine. Din fericire, n-au avut de suferit nici ei, nici eu. M-am sculat imediat – pustiul însă mi-a dat un semn pre limba lui.

Marea moartă. En Gedi

En Gedi a fost primul obiectiv al călătoriei noastre. O oază, un parc natural ne-a făcut să uităm pentru o clipă dominaţia pietrelor, dominaţia unei materii lipsite de viaţă. Turiştii, plini de însufleţire, şi-au început urcuşul într-o cavernă, în grup sau de unul singur, iar noi am făcut la fel. ş…ţ Ce blînde erau făpturile acelea din neamul marmotelor, aşa-numiţii damani, care se apropiau de vizitatori şi adăstau pe lîngă locurile lor de odihnă, aşteptînd să li se vîre ceva de mîncat în gură. Ce m-a mirat a fost că damanii nu-i priveau pe oameni, ei îşi fereau privirea de aceşti atacatori ai naturii şi chiar ai arealului lor de existenţă, oamenii ăştia care pozau acum în binefăcători. ş…ţ Pe plajă te invitau mesele, băncile, umbrelele de soare, pentru a mai rămîne puţin. În apropierea malului pietros puteai să priveşti în jur, puteai să umbli de colo pînă colo.

De cealaltă parte, munţii – vizaviul iordanian –, la sosirea noastră mai mult bănuiţi decît văzuţi, acum se conturau precis. Monumentalitatea lor îndepărtată şi reflexele apei creau un cadru propice pentru a medita la ce-a fost şi ce va fi; era porunca ce ni s-a dat de a clarifica în profunzime şi de a purifica, pe cît posibil, tot ce ne-ar fi putut îngreuna accesul la Ierusalimul spiritual. Oare nu scăpasem de mînie? Cearta asta sau cearta aia – nu ne mai asmut din urmă ecourile lor? O vrajbă depozitată în suflet – nu ne putem desprinde de reproşurile şi dispreţul nostru?

Aici s-a ivit cu ani în urmă unul care a avut în mare măsură dreptate. S-a şi demonstrat: cine are dreptate vrea şi să-şi păstreze dreptatea. El n-o să accepte obiecţii şi fără îndoială n-am prea avea mare lucru să-i reproşăm dreptăţii sale. Pînă şi aici, stînd cu privirile aţintite asupra mării. Erau atîtea, infinit mai multe şi mai importante decît îndoiala mea; reproşul îmi fusese deja înghiţit de valuri. Şi nu depindea de mine ca să se ajungă la o apropiere, la o aplanare ce nu putea fi realizată decît în lumea ideilor, deoarece omul acela al dreptăţii nu se mai afla printre noi. Ar fi trebuit să-i cerem iertare postum? Nu voiam să-i port ranchiună celui mort, nu voiam să-i diminuez amintirea, făcînd abstracţie de faptul că nu puteam şti dacă ar fi încuviinţat o asemenea unire sau nu. Dar pînă şi acest lucru trebuia chibzuit; cum ar fi reacţionat el în faţa încercării de a înlătura diferenţele? Ar fi marşat la chestia asta? Poate. ş…ţ În vreme ce mergeam încoace şi încolo, pradă gîndurilor, s-a întîmplat ceva ce am observat abia mai tîrziu. Un fleac lipsit de importanţă care-mi aducea mereu în minte gîndurile de împăcare de la ţărmul Mării Moarte. O pietricică mi se înfipsese în talpa unuia dintre pantofii mei, şi la început nici n-am observat-o. Abia cînd un sunet ciudat a început să se facă auzit la fiecare pas al meu pe trotuarele Ierusalimului, piatra mi-a atras atenţia. Era înfiptă atît de bine, încît cu greu aş fi putut s-o scot fără să-mi fac o gaură-n talpă. Curînd însă nici n-am mai vrut să scap de ea. Zgomotul acela l-am considerat un semn. El m-a făcut să înţeleg: nu e deloc uşor să elimini din lume o divergenţă.

Ierusalim

Şi iată-ne deja făcîndu-ne intrarea în oraşul aşezat pe coastele munţilor. Cuvintele psalmistului „Picioarele noastre sînt la porţile tale, Ierusalime“ le înţelegeam astfel. Pentru a ajunge cît mai des în centru, treci prin Poarta Jaffa, pe urmă din nou prin Poarta cu lanţuri sau prin Poarta Damascului. Prin numeroasele noastre drumuri în diferitele cartiere ne loveam mereu de psalmul care ne ura: „Pace între zidurile tale şi fericire în palatele tale!“. Marc ne dăruise cu cîteva zile în urmă o carte de rugăciuni cu traducerea textului ebraic în germană, şi textul psalmului găsit acolo ne tălmăcea fraza germană a lui Luther: „Pace în temniţa ta, siguranţă în palatele tale!“.

Purtam un stigmat la picior – de cînd talpa mea fusese însemnată cu o piatră, cînd atingea caldarîmul, pasul meu scotea un sunet dur. Dar de cele mai multe ori detaliul acesta sonor era acoperit de multiplele zgomote produse de fluviile de vizitatori, de traficul intens şi de multe altele. În special pe uliţele înguste, cu nenumăratele lor prăvălioare, particularul se pierdea în general.

Totuşi, în larma asta a gheşeftului, nu lipseau accentele caracteristice, care se delimitau net de zgomotul de fond. Negustorii ne trăgeau de mînecă, prindeam din zbor şi unele propoziţii rostite în germană: „Am aici de toate... caşmir, şaluri... Salam aleikum, vino să vezi... Guten Tag, ăsta e shop-ul meu... vine-vede, alter Fuchs… Schalom, nu cumperi? Nu timp? Nu bani? Was machst du? Du, von wo?... Schalom Sabbath...

Drumul Calvarului l-am făcut într-un grup de turişti unguri – accentul limbii ne era familiar din ţinuturile noastre natale, şi ecusonul ghidului nostru, reprezentînd o ramură de măslin, ne-a uşurat orientarea pe Via Dolorosa, înţesată de pelerini. Piatra de la Marea Moartă, din talpa pantofului meu, mă făcea doar pe mine să-mi percep ritmul paşilor. Vedeam cît de greu se tîrau unele femei în etate şi unii bătrîni, sprijiniţi în cîrje sau în bastoane. Unii insistaseră chiar să fie împinşi în cărucioare. În faţa unui asemenea efort, excentricitatea reţinută a mersului meu mi s-a părut o bagatelă. Şi totuşi, din cauza acelei pietricele, mişcarea firească îmi fusese uşor afectată şi a trebuit să dau socoteală exemplar acelui „drum al Calvarului“. La capătul lui se afla Biserica Mormîntului. Un loc straniu, plin de tîlcuri ascunse. Cunoaştere atestată, cunoaştere sperată. Răstignirea lui Iisus şi mormîntul lui. Capele în nişe, capele pe pajişti, capele diferite. Secole se întrepătrund. Ce a fost acum o mie de ani, dar acum un an şi jumătate?

Joachim Wittstock este profesor, cercetător şi scriitor de limbă germană din România.

Selecţia fragmentelor şi traducere de Nora Iuga

Foto: Commmons Wikimedia

Cea mai bună parte din noi jpeg
Cît timp mai dăm vina pe părinți?
Cu sau fără terapie, o idee posibil cîștigătoare ar fi acceptarea părinților noștri, dacă îi mai avem, așa cum sînt. Ei nu se mai pot schimba. Noi, însă, da.
Zizi și neantul jpeg
Tot de toamnă
Tot în compunerile de toamnă își aveau mereu locul și păsările călătoare.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Noua limbă de lemn. Cu drag!
Pupici, frumi, grădi, lunițe. Am „evoluat” de la clasicele diminutive și alinturi de cîrciumă de tipul „Ce fel de ciorbiță?”
E cool să postești jpeg
O lume ipotetică
cu cît ne percepem ca fiind mai valoroși, cu atît vom considera că merităm o viață bună și vom fi mai încrezători în propriile forțe.
p 20 WC jpg
Apărătorul credinţei ori apărătorul credinţelor?
Spiritul anglican, spunea istoricul dominican Guy Bedouelle (Revue française de science politique, 1969), poate fi caracterizat prin două calităţi: fidelitate faţă de tradiţie şi toleranţă.
Theodor Pallady jpeg
Predoslovie postmodernă
Orice mărturisitor al creștinismului este în criză de timp și de timpuri! Nu-și mai poate apăra credința într-o nișă cimentată, întorcînd spatele lumii, așa cum trăiește și gîndește ea astăzi, în secolul al XXI-lea.
p 21 WC jpg
PREVI (2)
Este PREVI un succes sau un eșec? După peste patru decenii de la darea în folosință, nici o familie nu a părăsit locuința ocupată, ci, dimpotrivă, a mărit-o și a modelat-o prin prisma utilizării ei.
p 24 S M Georgescu jpg
Cu ochii-n 3,14
La 88 de ani, a murit actrița Louise Fletcher al cărei chip va rămîne pentru totdeauna în memoria iubitorilor de film drept imaginea rece de-ți îngheață sîngele a sorei-șefe Ratched din Zbor deasupra unui cuib de cuci, capodopera lui Milos Forman din 1975.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Ne vedem în zona de confort
Poate, în loc să ne păcălim că sîntem oameni liberi pentru că nu-l cunoaștem pe „trebuie“, am putea s-o ascultăm, din cînd în cînd, pe Nina Simone și să ne fie mai puțin frică.
Zizi și neantul jpeg
Greierele și furnica
După revoluție, mentalitățile au început să se schimbe, slavă Domnului. Ne-am dat seama, măcar, că nu putem fi cu toții furnici. Și că își au și greierii rostul lor, și chiar grăunțele lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Găina care năștea pui vii – cum recuperăm anii ’90? –
Citiți Scînteia tineretului de prin anii ’70, să vedeți acolo ce condeie! Ce stil! Dacă ștai cum să te strecori puteai să faci presă adevărată, ba mai mult decît atît, literatură!”
E cool să postești jpeg
Votant la 16 ani?
Totuși, în toate aceste discuții pro și contra nu există de fapt argumentul de la care ar trebui să plece, în mod firesc, întreaga dezbatere: vocea adolescenților. Vor ei să voteze?
p 20 Fragii salbatici jpg
Visul adevărat. Două întrebări ale lui Marin Tarangul
Materia spiritului nu este o țesătură de concepte, ci o adîncime a lucrului însuși, acolo unde acesta își descoperă chipul, împreună cu rădăcina, posibilitățile și înrudirile lui esențiale.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Din nou despre Augustin
Știința despre Treime, desigur, prin care inclusiv filosofia ciceroniană cunoaște o paradoxală supraviețuire.
p 24 1 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Nouă autovehicule parcate în curtea Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului din Bacău, pe strada Ghioceilor, au luat inexplicabil foc în noaptea de joi spre vineri. Pentru a nu știu cîta oară, La Bacău, la Bacău, într-o mahala, / S-a ’ntîmplat, s-a ’ntîmplat / O mare dandana
Cea mai bună parte din noi jpeg
Cîți prieteni v-au mai rămas?
Generația mea, formată în comunism și imediat după, nu a fost învățată să-și facă din prieteni o familie.
Zizi și neantul jpeg
Primul an
Nu mă recunoșteam, nu recunoșteam familiarul în comportamentele colegilor și profesorilor mei.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Prima mea călătorie
Aș vrea să vă spun că ceea ce am cîștigat în prima mea călătorie „adevărată” va dura pe termen lung, însă mi-am dat seama încă din primele zile ale întoarcerii că nu va fi așa.
E cool să postești jpeg
Anularea gîndirii
„Dacă ar fi fost rasist, Karl May nu i-ar fi lăsat pe Winnetou și Old Shatterhand să devină frați de cruce”.
p 20 WC jpg
Două modele ale diversităţii religioase
Cînd coexistenţa religiilor e privită în lumina Sursei lor transcendente, ea poate deveni întîlnire în cunoaştere.
Theodor Pallady jpeg
Un capitol tainic de Filocalie siriacă
Prea multe nu știm despre viața sfîntului Isaac Sirul, iar datele disponibile se pot consulta în volumul recenzat aici.
Rivero y Compania in Calle Tetuan Old San Juan   DSC06841 jpg
PREVI (1)
Importanța experimentului PREVI este majoră nu numai pentru arhitectura socială participativă, în particular, ci pentru arhitectură în general.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Din cauza porțiunilor de drum decapat, mai mulți bicicliști participanți la Turul României s-au accidentat, căzînd de pe biciclete în zona Ambud-Petin din județul Satu Mare.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Așteptați, reconfigurăm traseul
După 16 ani în care aproape m-am identificat cu locul de muncă și n-am făcut mai nimic în rest, vîrsta de mijloc care începe mai mereu cu 4 și care se apropia mă speria cumplit.

Adevarul.ro

Spovedanie foto Ziarul Lumina jpg
Preotul, „dresor” de oameni. Cum ajung vedetele în sutană de la spovedanie la abuz sexual
Cazul preotului Visarion Alexa acuzat de abuz sexual a iscat multe discuții despre rolul duhovnicului și cât de apropiat poate ajunge de cel care i se spovedește. Un psihoterapeut renumit explică mecanismul prin care preoți-vedetă transformă relația într-una de „prietenie”, calea sigură spre abuz.
depasire inconstienta FOTO captura video jpg
Șofer de autocar, depășire kamikaze pe linie continuă. Alți doi șoferi au evitat un carnagiu rutier VIDEO
Un conducător auto a forțat o depășire pe linie continuă, obligând alți doi șoferi să iasă practic de pe șosea ca să evite producerea unui grav accident rutier.
Avion American Airlines FOTO Shutterstock
Gemete și țipete bizare la bordul unui avion. Cum a reacționat pilotul VIDEO
Pasagerii unui avion al companiei aeriene American Airlines s-au plâns că au auzit gemete și zgomote neobișnuite prin sistemul de comunicații. Unul dintre oameni a înregistrat aceste sunete și a postat videoclipul pe Twitter.

HIstoria.ro

image
Care este importanța strategică a Insulei Șerpilor?
De mici dimensiuni, având doar 17 hectare, Insula Șerpilor are cu toate acestea o importanță geostrategică semnificativă. Controlul insulei și al apelor înconjurătoare afectează toate rutele de navigație care leagă Ucraina de restul lumii.
image
Cum era la ora de istorie ținută de I.L. Caragiale?
Ca mulţi alţi literaţi, Ion Luca Caragiale a avut o pasiune pentru istorie, inclusiv pentru cea naţională. Blamat de unii încă din timpul vieţii pentru că, în scrierile sale, s-ar fi relevat drept anti-român, el a avut, uneori, o viziune romantică (dacă nu chiar idilică) asupra trecutului neaoș.
image
Aristide Blank, finanțistul camarilei lui Carol al II-lea
Aristide Blank (1883-1961) a fost o personalitate complexă, care după ce a studiat dreptul și filosofia, s-a implicat în lumea financiară națională și internațională, reușind astfel să influențeze major viața politică românească dintre cele două războaie mondiale.