Flirtul criticilor cu neantul - The Tree of Life

Alin VARA
Publicat în Dilema Veche nr. 475 din 21-27 martie 2013
Flirtul criticilor cu neantul   The Tree of Life jpeg

Pe LiterNet.ro găsim o colecţie de cronici despre filmul american The Tree of Life (2011), regizat de Terrence Malick, cîştigător al Palme d’Or în acelaşi an. Opiniile sînt, în general, negative. Dar tocmai pentru că vizează un film atît de ambiţios – şi unul care a provocat vii comentarii nu doar printre criticii de film, dar şi printre filozofi şi teologi – ele au valoarea de indicatori ai unei stări de spirit ce pare dominantă în mediile intelectuale româneşti şi europene. Cred că merită să ne oprim o clipă asupra tipologiei acestor reacţii.

Aparent, e vorba, în mare parte, de legitime judecăţi estetice. Se vorbeşte de o „viziune cu reale şanse de şlagăr“, „lipsă de ingeniozitate“, „creativitate scăzută, imagini din natură luate de la Discovery Channel“, „cosmetice vizuale produse în masă“, „clişeu şi kitsch“, „film lung şi greu“, „film plicticos“. Cum bine ştim, gusturile nu se discută – unora le-a plăcut filmul, altora nu, prestigiul criticii (exclusiv) estetice în cultura română este de neatins, iar discuţia se poate încheia aici, cu regretul victoriei stilului simplist american în spaţiul fin, stilat, al filmului european.

Dar o analiză mai atentă relevă ceva mai mult, un laitmotiv trădînd o atitudine ce se maschează într-o inocentă critică estetică, dar care se bazează, de fapt, pe o clară opţiune etică şi metafizică. Gabriela Filippi, de pildă, observă că Malick a dezvoltat nişte „mecanisme de intimidare“ a spectatorului, pentru a-i sugera viziunea sa „simpatică“ despre lume, ideea că viaţa este „plăcută şi grandioasă“. Dacă viaţa ar fi fost neplăcută, ar fi observat aceste mecanisme de intimidare? – aş întreba, dar voi reveni mai jos. Andrei Gorzo, cu obişnuita atitudine a criticului care le-a văzut pe toate, plictisit de aceleaşi procedee cinematografice, expune în cîteva rînduri lipsa de talent şi clişeele în care se zbate Malick: natura – pentru regizorul american – e „egoistă şi aşa mai departe“ (şi pare că toate dezbaterile de teologie naturală sînt deja cunoscute de Gorzo), iar filmul e aşezat „în format de pastorală americană, suburbia înflorind în Pax Eisenhoweriana“; la final, ni se aminteşte că viziunea regizorală şi mijloacele alese nu depăşesc acele filme studenţeşti despre „nefericirea nedramatizată a omului-modern-care-a-căzut-din-rai“ (un procedeu stilistic asemănător întîlnim şi în cronica filmului Shame: „mai mult decît un hollow man reprezentativ pentru vremurile-lipsite-de-Dumnezeu-în-care-trăim“, temă care ar oferi muniţie „editorialiştilor reacţionari“). Florin Neagu e mult mai explicit în supărarea sa: Malick a stricat tot, încercînd să dea o turnură teologică unei poveşti familiale ce ar fi avut – pare să ştie Neagu – alt înţeles. Lucian Maier demască încercarea filmului de a impune un anumit discurs, o singură opinie dintre multe altele posibile. Stupefiant, el afirmă că filmul nu depăşeşte în conţinut „istoriile de profil de pe Viasat Nature sau de pe Discovery World“, fără să observe că nu e nici urmă de viziune creştină pe aceste posturi, fără a face distincţia elementară dintre divinizarea new age, siropoasă, a naturii şi doctrina creştină despre Creaţie şi Dumnezeul infinit transcendent. Mai mult, Lucian Maier ar fi vrut un film incisiv la adresa marilor religii, iar tot ce a găsit, în schimb, a fost un fel de „predică a Bisericii“. În sfîrşit, crede el, ceea ce vrea să spună regizorul american – că micul conţine marele, că există o corespondenţă intimă, analogică, între un microcosmos sau o microistorie şi macrocosmos – este fals, iar încercarea unui regizor de a sugera acest lucru produce clişeul şi kitsch-ul. Iulia Blaga – altă persoană care a văzut multe filme şi s-a săturat de întrebările perene asupra sensului vieţii – observă interogaţii filozofice „găunoase“ într-un film lung, greu, repetitiv, marcat de voci din off – pe care, într-un clip, le imită parodic: „Oh, God, de ce e atîta rău...“

Cu alte cuvinte, recepţia filmului The Tree of Life este departe de a fi mărginită la un fundament estetic. Ce au în comun aceste mărturii este răceala sau ostilitatea cu care e primită viziunea teologică a lui Terrence Malick. Însă nici acest fapt, nici judecăţile estetice nu constituie problema, ci pretenţia neutralităţii, a unui punct de vedere cu adevărat „liber“, obiectiv, ce ar putea întemeia o critică dincolo de angajamente ideologice sau teologice. Tipică modernităţii tîrzii este superstiţia că există zone ale cunoaşterii sau ale exprimării artistice cu adevărat libere de prejudecăţi, metanaraţiuni, opinii religioase retrograde. În ştiinţă există pozitivismul şi cultul observaţiei empirice. În politică este mitul liberal al agorei, în care ne putem întîlni cu toţii după ce lăsăm la o parte „diferenţele care ne despart“. Iar în cultură există mitul „autonomiei esteticului“, credinţa (da, credinţa) că trebuie să căutăm într-o creaţie culturală doar valoarea estetică, ignorînd mesajul profund al acesteia.

Dar această idee a mers mult mai departe. Constant, întîlneşti critici care fie denunţă explicit un angajament religios/moral – reproşîndu-i autorului că a fost prea blînd faţă de respectiva doctrină (de regulă, e vorba de cea creştină sau de o critică a derivelor morale contemporane) sau că nu a fost obiectiv şi a încercat să impună cititorului / spectatorului o anumită idee – fie, mimînd plictiseala şi suprasaturaţia, resping opera pentru că nu a fost suficient de „subtilă“. În acest ultim caz, aparenţa unei judecăţi estetice este uneori îndepărtată chiar de autorul criticii, iar ceea ce părea o nevinovată evaluare a „calităţilor artistice“ se dezvăluie ca masca unui visceral angajament ideologic. Într-un dialog cu Alexandru Budac din aprilie 2008, Alex. Leo Şerban, după un schimb iniţial de amabilităţi şi o serie de elogii la adresa filmului 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile, după ce atrage atenţia că acesta nu a fost un film despre avort şi că trebuie să observăm măiestria, dincolo de „agende“, a realizării cinematografice a lui Mungiu, se declară, totuşi, „categoric pro avort“. Începînd o argumentaţie înfiorătoare despre noţiunea de Existenţă, superioară celei de Viaţă – „Moartea unui copil este mai puţin tristă decît moartea unui adult. (...) Pentru că ceea ce acel copil nu va fi trăit (Existenţa) este ceea ce va fi îmbrăcat toată viaţa celorlalţi – o întreagă viaţă făcută din gesturi şi sentimente împărtăşite cu cei din jur, amintiri comune, timp colectiv. Este un «timp cultural» trăit împreună cu ceilalţi; timpul unui copil care moare nu are aceeaşi densitate afectivă.“ – Leo Şerban găseşte apoi că secvenţa în care e arătat, secunde bune, un fetus mort este un gest prin care Mungiu „forţează şi manipulează“.

Acesta este un exemplu al unei critici estetice ce reuşeşte cu greu să mascheze opţiunea ideologică a autorului. În opinia mea, primul lucru ce trebuie indicat ca fiind comun acestor opinii este că toate pleacă de la o credinţă, şi nu de la o pretinsă obiectivitate: toţi aceşti autori (şi, de fapt, toţi oameni ai acestui Pămînt) au un profund angajament moral, o viziune metafizico-teologică, şi nu sînt doar umili slujitori ai „autonomiei esteticului“. Al doilea este că această viziune – în măsura în care se maschează într-o nevinovată chestiune de gust artistic – se caracterizează printr-o ontologie nihilistă, o fragmentare a cunoaşterii şi, uneori, pretenţia totalitară de a impune un singur punct de vedere.

Astfel, vechea noţiune a Fiinţei ce ar conţine în sine atributele transcendentale ale Unităţii, Adevărului, Binelui şi Frumosului – fiecare dintre acestea echivalînd cu celelalte, deci, Frumosul neputînd fi ontologic disociat de Bine şi Adevăr – este, evident, distrusă. Mai simplu spus, pentru premoderni (şi creştinii din toate timpurile), toată fiinţa este una, bună, adevărată, frumoasă pentru că are ca fundament pe Cel care este sursa infinită a oricăror calităţi – Cel care este El însuşi infinit de frumos. Creaţia artistică – expresia conştiinţei de sine şi a libertăţii omului – este cu adevărat liberă în măsura în care pleacă de la premisa că Fiinţa este una – adevărată, bună, deci frumoasă – şi că sarcina omului este să aducă încă o variaţiune în această simfonie infinită, încercînd să imite, să dea încă o turnură analogiilor nesfîrşite din creaţie şi dintre creaţie şi Creator.

Semnificativ este că, pe măsură ce modernitatea filozofică aduce o treptată golire de sens şi finalitate a lumii vizibile – aceasta devenind acum doar cîmpul interacţiunilor mecanice şi al elanului uman transformist nelimitat –, se schimbă fundamental şi noţiunile de frumuseţe şi creaţie artistică. Dacă prima devine treptat o noţiune tot mai desuetă, lipsită de un corespondent obiectiv (ce să fie frumos într-o lume dezvrăjită?), înlocuită cu un concept al „sublimului“ ce ar corespunde unui permanent (şi cvasignostic) „dincolo-de“ lumea fenomenală, creaţia artistică se decuplează de la realitatea cîndva frumoasă-bună-adevărată şi, avînd ambiţia descătuşării finale, începe să lucreze în gol. Criteriile de evaluare se fragmentează pe măsură ce şi disciplinele academice ale filologiei, istoriei, teoriei artei capătă o autonomie ce se va traduce prin absenţa dialogului. Important devine acum nu ce spui, ci cum. Se impune criteriul purei creativităţi, al realizării tehnice, al „calităţii literare“ sau al „măiestriei“. Nu interesează, de pildă, viziunea teologică a lui Dostoievski, ci talentul său literar şi „fineţea portretelor psihologice“. În paralel, lumea exterioară – natura, oamenii, valorile – încetează să mai fie un punct de referinţă, impunîndu-se, în schimb, subiectul cu o creativitate radicală, mereu în luptă cu limitele, constrîngerile, tabuurile – chiar dacă acestea erau constituite, uneori, de un peisaj natural sau un om în suferinţă cerînd ajutor. Aceste două exemple simple ajung, astfel, în tot mai larga categorie a „clişeelor“, alături de trecut, tradiţie, creştinism, familie; alături de tot ce e bun şi frumos, drept şi virtuos. Întreaga existenţă devine un clişeu.

Aşa putem înţelege mai bine reacţia scîrbită a autorilor de mai sus la adresa folosirii de către Malick a unor imagini care, altădată, atunci cînd Europa era creştină, ar fi trezit emoţie: crearea universului, minunea naşterii unui copil, frumuseţea infinită, mereu alta, mereu spunînd ceva nou, a lumii naturale. Şi chiar presupunînd că regizorul a reprodus imaginile de pe Discovery şi Viasat Nature, aş întreba: şi ce-i cu asta? De ce, în fond, sîntem sătui, plictisiţi de aceste imagini? Cum am ajuns să nu mai observăm ceea ce creştinismul a proclamat de la început – că întreaga creaţie este „o scrisoare de dragoste a lui Dumnezeu pentru om“? Ce alternativă alegem? Şi cum va fi abisul istoric deschis de acest plictis metafizic, de această răceală cu care întîmpinăm minunile din jurul nostru?

Este semnificativ că, într-una dintre cronici, Codruţa Creţulescu elogiază viziunea deformată a lui Almodóvar asupra artei, a omului şi sexualităţii, pentru a-şi declara apoi dezamăgirea faţă de The Tree of Life. Intelectualii români şi europeni (sîntem, în sfîrşit, sincronizaţi!) reproduc, astfel, atmosfera din cafenelele vieneze de la 1900 sau din cercurile culturale „efervescente“ din Germania anilor ’20. Aceleaşi idei despre arta ce trebuie să rupă tabuurile, acelaşi elogiu al creativităţii cu orice preţ, aceeaşi metafizică nihilistă a violenţei ontologice – fie sub forma dialecticii, fie sub forma noţiunii unui haos primordial din care şi către care curg toate, concepte interşanjabile şi întîlnite din nou în gîndirea postmodernă, aceeaşi căutare a unui sublim dincolo de istorie şi vizibilul lipsit de sens, la care se adaugă obsesia anticreştină şi resentimentul antiamerican – domină dezbaterile. Flirtul cu grotescul, coşmarul, pericolul, cu experimentele politice („Yes, we can!“), cu noi forme de reducţionism antropologic, noi definiţii ale identităţii sexuale şi noi idei despre relaţiile intime unesc aceste trei momente istorice. Urmează un nou dezastru? Nu ştim. Putem doar să arătăm că, în spatele acestui vacarm, se ascunde tot o credinţă (în neant) şi că, în spatele afirmării libertăţii „absolute“, se ascunde prizonieratul benevol într-o fluctuaţie spasmodică, nesfîrşită, a lumii şi a sinelui, pe fundalul întunecat al nefiinţei. Şi că nici măcar acest refuz nu poate depăşi sau tulbura ceea ce este sugerat la începutul şi la sfîrşitul filmului The Tree of Life: taina misticilor, „lumina neînserată“, intervalul infinit de iubire dintre persoanele Sfintei Treimi, eterna pace, eterna răbdare.

Alin Vara este masterand în Teologie la Universitatea din Bonn.

Cea mai bună parte din noi jpeg
Prietenia între femei – un mit?
Marile bucurii și marile tristeți le cam ducem de unii singuri.
Zizi și neantul jpeg
Zăpadă și săpuneală
Săpuneala era, negreșit, un mini-ritual pre-sexual.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Diete și cîteva gînduri despre nutriție
● Orice dietă implică renunțarea la alcool. Eu nu beau decît vin, dar e bună și o bere. Pînă aici! Nu vreau să fiu un om slab, sănătos, dar trist.
E cool să postești jpeg
Cînd aduci munca acasă
Există, bineînțeles, avantaje clare ale muncii de acasă. Și pentru angajați, și pentru angajatori.
p 20 Kierkegaar WC jpg
Maestrul Kierkegaard
Într-o anumită împrejurare, Wittgenstein a observat: „Un gînditor religios onest este ca un funambul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Ineditele lui Eliade
E un eveniment care, sper, i-ar fi plăcut lui Eliade, pentru că e o confirmare a importanței arhivei pe care o evoca recurent, aproape obsesiv, în jurnalele sale, știind ce a lăsat în ea.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Dialog între un tată și un fiu (la vîrsta inocenței), în autobuz. Tatăl: „Merg să-i iau lu’ mami ceva.“ Fiul: „Ce?“ Tatăl: „Niște cizme.“ Fiul: „De ce?“ Tatăl: „Nu, că nu găsesc.“ Memorabil. (D. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Cînd v-ați simțit singuri ultima dată?
Te poți simți însingurat într-o mare de oameni, dacă relațiile cu ei nu sînt potrivite.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cum se pleca în State în anii ’90?
Astfel, exemplele pot continua, căci românul, odată ajuns cetăţean american, face tot posibilul să-şi uite limba şi obiceiurile, dar năravurile şi le păstrează.
E cool să postești jpeg
Vînzătorul nostru, stăpînul nostru
Rămîne însă o întrebare: politețea, grija, respectul sînt oare condiționate de bani sau derivă din calitatea umană?
p 20 jpg
Incultură religioasă şi incultură universitară
Numeroasele miniaturi ilustrative preiau, alături de modele musulmane, imagistică de tip budist chinez şi creştin bizantin.
Theodor Pallady jpeg
Un iluminist evreu în Țara Românească
Cronica relațiilor dintre români și evrei a fost uneori armonioasă, alteori convulsivă și tragică, în funcție de contexte sociale, dinamici ideologice și evoluții geopolitice inevitabil fluctuante.
index jpeg 3 webp
Cîtă nefericire în urbea lui Bucur!
La noi, aici, în București și în anul de grație 2023, sub ce pictăm oamenii sfîșiați, absurd, de haite, pe cîmpurile năpădite de buruieni ale unui oraș care agonizează fără să o știe?
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Cehoaica Vera Czernak n-a mai suportat infidelitățile soțului ei, așa că într-o zi a decis să se arunce de la balcon. A căzut exact peste soțul ei care tocmai se întorcea acasă. El a murit, ea a supraviețuit.
Cea mai bună parte din noi jpeg
„Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid”
După ce vorbeam, mă culcam la loc. Nu i-am zis niciodată, dar se pare că știa. Mai tare decît cronotipul (și decît majoritatea lucrurilor) rămîne iubirea, se pare.
Zizi și neantul jpeg
Dimineți de iarnă
Mă făcea să simt că pămîntul nu-mi fuge de sub picioare. Că lucrurile pot avea sens și pot fi la locurile lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
La munca de jos
Oare n-ar trebui, la vîrsta lor, să plece în niște excursii ca să vadă lumea, să-și cumpere autorulote cum fac pensionarii din Germania, să-și petreacă revelioanele prin insule cu o climă mai blîndă?
E cool să postești jpeg
Bătaia e ruptă de rai – chipuri ale răului
Grăitoare pentru acest comportament defensiv este, de altfel, și zicala românească „Bătaia e ruptă din rai”, în fapt, o legitimare a violenței.
p 20 WC jpg
Democrația și Biserica în secolul XXI
Așa cum participarea demos-ului la viața cetății e însăși democrația, participarea laicatului la viața Bisericii e însuși creștinismul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Benedict al XVI-lea
Aproape intactă mi-a rămas, după zece ani, amintirea ultimei slujbe pe care a prezidat-o la San Pietro, în Miercurea Cenușii.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
La știrile TV, imagini dintr-un supermarket și apoi opinia unei fete de la carne, despre cum mai merge vînzarea acum, după ce s-a încheiat iureșul sărbătorilor: „E foarte scăzută un picuț“. (D. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Comoara e pretutindeni
Încerc să împing frica mult în fundul rucsacului, undeva între sacul de dormit și polarul de rezervă, amintindu-mi că o să fie vocală, dar n-o s-o las să conducă.
Zizi și neantul jpeg
Tache și cenușiul
Interesant e că pînă și în amintitrile mele culoarea paltonului său a rămas incertă: uneori mi-l amintesc gri, alteori negru.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cabana Caraiman
Nicăieri nu am simțit un munte mai sălbatic decît la cabana Caraiman, simți hăul, abruptul, aproape de tine țopăie caprele negre.

Adevarul.ro

image
Ger de crapă pietrele în România: temperaturile de coșmar care se anunță. Cât ține episodul de vreme rea
Vremea rea pune stăpânire pe aproape toate regiunile. Va continua să ningă la munte, iar temperaturile vor scădea accentuat. Gerul ne va chinui toată săptămâna viitoare.
image
Închisoare pe viață pentru un român care a ucis o femeie pentru a-i lua averea. Cum s-a filmat în casa victimei
Mohammed El-Abboud, cetățean român în vârstă de 28 de ani, și Kusai Al-Jundi, cetățean sirian, în vârstă de 25 de ani, au păcălit-o pe Louise Kam, să semneze documente de împuternicire care, credeau ei, le-ar fi permis să controleze averea de milioane de euro a acesteia.
image
„Mirciulică“, filmul cu Mircea Bravo, locul 1 pe Netflix. Cât profit a făcut în cinema. „A trebuit să folosim înjurături“ VIDEO
La doar o zi de la lansarea pe platforma de streaming, comedia este deja preferata telespectatorilor din România.

HIstoria.ro

image
Sfârșitul Bătăliei de la Stalingrad: Capitularea mareșalului Paulus
În timpul nopții de 30 spre 31 ianuarie 1943, Brigada 38 Motorizată, având atașate companiile de geniu, a încercuit zona din jurul Pieței Eroilor Căzuți și magazinul Univermag, întrerupând legăturile telefonice dintre comandamentul mareșalului Friedrich Paulus și unitățile subordonate.
image
Originea familiei Caragiale. Recuperarea unei istorii autentice
„Ce tot spui, măi? Străbunicul tău a fost bucătar arnăut, plăcintar! Purta tava pe cap. De-aia sunt eu turtit în creștet!”, astfel îl apostrofa marele Caragiale pe fiul său Mateiu, încercând să-i tempereze fumurile aristocratice și obsesiile fantasmagoric-nobiliare de care acesta era bântuit.
image
Detalii din viața a 3 mari actori cu origini românești / VIDEO
Detalii din viața a 3 mari actori cu origini românești