„Cînd fac un film este ca o zi sfîntă.
Ca şi cînd aş aprinde o candelă în faţa unei icoane
sau aş pune un buchet de flori în faţa ei.“
ANDREI TARKOVSKI

Pe 10 aprilie, în acest an, Andrei Tarkovski ar fi împlinit 80 de ani… Mulţi dintre marii regizori ai lumii, contemporani cu el, nu numai că erau în viaţă la această vîrstă, dar unii dintre ei mai performau încă. Îi voi enumera numai pe cei foarte mari, pe care Tarkovski îi aprecia ca atare: Luis Buñuel (1900-1983), Akira Kurosawa (1910-1998), Robert Bresson (1901-1999) Michelangelo Antonioni (1912-2007), Ingmar Bergman (1918-2007), Alain Resnais (1922-2002)…

Într-un tîrziu de noapte din preajma Anului Nou 1987 aveam să aflu de la un post de radio străin (probabil Europa Liberă, dar putea fi şi altul) despre moartea regizorului meu preaiubit, Andrei Tarkovski. La noi, după rămînerea sa definitivă în străinătate, ajungeau puţine veşti despre el, şi acelea pe căi ocolite. Fiind un „fugit“, un transfug din „lagărul socialist“, era interzisă orice spunere despre el, precum şi prezentarea filmelor sale. Ca atare, nu ştiusem despre suferinţele sale din ultima parte a vieţii şi nu eram pregătit pentru o asemenea veste, precum moartea sa. Povestea mea cu Andrei Tarkovski a început cu Andrei Rubliov. Parcă la recomandarea lui Ioan Alexandru. Nu mai ştiu cum s-a făcut, dar Copilăria lui Ivan am recuperat-o mult mai tîrziu. Andrei Rubliov îmi plăcuse, dar nu mă cucerise. Declicul unei relaţii excepţionale cu el s-a făcut prin Călăuza, vizionată într-o zi geroasă de început de ianuarie a anului, în sala aproape goală a cinematografului Central (aflat la parterul Casei Centrale a Armatei, astăzi Cercul Militar). Am ieşit răvăşit, fertil tulburat pînă la afundurile fiinţei, cu o anumită, cu totul aparte, luminare de sine, pînă la întîlnire cu sine. Din acel moment am fost cu totul al lui. Pasul următor avea să se petreacă într-o zi de primăvară, de o lumină invadatoare, prin întîlnirea cu Oglinda. A rulat numai în regim de cinematecă şi mi-aduc aminte cum ieşeam de la Union cu lacrimi în ochi. Şi cei mai mulţi erau astfel. Lacrimi de bucurie, poate chiar de fericire. Regizorul poetizase atît de frumos şi de adevărat pe coardele cele mai intime şi mai grave ale fiinţelor noastre. În anii următori, cînd tocmai se inventaseră videocasetele, aveam să văd, cu cutremurare şi mare bucurie a trăirii, în condiţii de stupidă clandestinitate, ultimele sale două filme, cele turnate în străinătate, Nostalghia şi Sacrificiul.

Aşadar, Andrei Tarkovski murise în noaptea de 28 spre 29 decembrie, într-o clinică oncologică din apropierea Parisului. Atunci, pe moment, am fost destul de necăjit şi ceea ce am putut face de îndată a fost să-l pun pe pomelnicul meu. O mai fac adesea şi astăzi… Am rămas cu el într-o legătură extrem de strînsă. I-am revăzut filmele de zeci şi zeci de ori, i-am citit şi recitit scrierile şi spusele, am strîns articole în legătură cu opera lui… Mi-am propus să scriu o carte în legătură cu reflectarea lui în oglinda creştinismului…

Andrei Tarkovski este, pe de o parte, unul dintre oamenii care mi-au marcat cel mai frumos sufletul prin opera sa, dar este, în acelaşi timp, şi unul care şi-a marcat veacul cu amprenta spiritualităţii sale oneste şi atît de pătrunzătoare. Parcă nimeni ca el nu a ştiut să diagnosticheze bolile timpului său şi să sufere atîta în încercarea de reorientare a acestei lumi povîrnite întru restaurare lăuntrică şi comunitară. Faţă de cei aparţinînd explicit lumii Bisericii şi spiritualităţii ei acreditate prin Tradiţie, Andrei Tarkovski este unul care, în condiţii extrem de adverse, a ajuns oarecum singur la comunicarea personală dreaptă cu Dumnezeu. Aflată oarecum în prelungirea lui Dostoievski, opera sa este de văzut şi de revăzut, de citit şi de recitit la nesfîrşit, pentru că este inepuizabilă în sensuri şi înţelesuri, pentru că, datorită frumuseţii ei nepămîntene, produce mereu aceeaşi plăcere genuină, curată, de a o privi, pentru că sufletul suferă şi exultă deopotrivă în contactul cu ea. Pînă la urmă, pentru că această operă vine în urma unui efort de colaborare cu Dumnezeu şi pentru că Andrei Tarkovski a fost un om întru care Dumnezeu a binevoit. Cu Andrei Tarkovski devenim mai maturi spiritual şi mai responsabili la scară comunitară, păstrîndu-ne, în acelaşi timp, o candoare de fond, cea a copilăriei.

Să nu uităm că marele, foarte marele întru ale cinematografiei, Ingmar Bergman, în cartea sa Lanterna magică, considera că Andrei Tarkovski este cel mai bun dintre ei toţi, cei cu adevărat mari ai acestei arte, şi asta fără a dori în nici un fel să facă complezenţe: „Cînd am descoperit primele filme ale lui Tarkovski a fost pentru mine ca un miracol. Mă găseam deodată în faţa uşii unei încăperi a cărei cheie îmi lipsise pînă atunci. O încăpere în care am vrut totdeauna să intru şi în care el se mişca cu infinită uşurinţă. M-am văzut încurajat şi stimulat: cineva ajunsese să exprime ceea ce voisem eu mereu să spun fără să ştiu cum. Dacă Tarkovski este pentru mine cel mai mare este pentru că el aduce în cinema (în specificitatea sa) un nou limbaj care îi permite să sesizeze viaţa ca aparenţă, viaţa ca vis“. Şi încă: „Filmul, cînd nu este documentar, este un vis. De aceea Tarkovski este cel mai mare dintre toţi. El se mişcă în spaţiul visului cu limpezime, nu explică nimic; de altfel, ce ar putea fi explicat? Este un vizionar care a reuşit să regizeze viziunile sale (…). Eu am bătut toată viaţa la poarta acestor locuiri unde el se mişcă cu atîta concreteţe. Numai rareori am ajuns să mă strecor.“

Se împlinesc 25 de ani de cînd Andrei Tarkovski s-a călătorit la Dumnezeu, pe care el Îl recepta îndeosebi în calitatea Sa de Creator (sau de Ziditor, cum Îi mai spunem noi în frumoasă veche limbă românească) şi în aceea de prototip al creaţiei Sale supreme – omul. Marea mîndrie a lui Tarkovski şi ceea ce-l conducea la o maximă responsabilitate în fiecare lucrare a sa, fie ea cinematografică sau de alt fel, a fost, aşa cum mărturisea într-o convorbire cu Laurence Cossé din iarna anului 2011, pe canalul de radio France-Culture, faptul că se ştia creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu: „Arta este capacitatea de a crea, este o reflecţie, în oglindă, a gestului Creatorului. Noi, artiştii, nu facem decît să repetăm, să imităm acest gest. Arta este unul dintre momentele preţioase în care noi ne asemănăm Creatorului. Iată de ce eu nu am crezut niciodată într-o artă care se doreşte a fi independentă faţă de Creatorul suprem, nu cred într-o artă fără Dumnezeu.“

Calitatea şi poziţionarea sa cu totul speciale în cîmpul creştinismului m-au îndemnat să cercetez care-i este chipul în această oglindă a adevărului celui mai tainic, care este Hristos în mijlocul nostru. El însuşi recunoştea atunci cînd, într-un rînd, a fost întrebat, în cadrul unui interviu luat de V. Işimov şi R. Şeiko, dacă se consideră o persoană credincioasă care urmează învăţăturile Bisericii Ortodoxe Ruse: „Ce are de-a face lumea apuseană cu asta? În termenii problemei mele interioare, eu pot, deopotrivă, să vorbesc sau să nu vorbesc despre asta. Eu mă consider o persoană credincioasă, dar nu doresc să cercetez nuanţele şi problemele situaţiei mele, pentru că ea nu este atît de simplă şi nici lipsită de ambiguităţi“.

Pentru acest moment care se doreşte nu numai de evocare, dar şi de cinstire a unui om vrednic de toată recunoştinţa noastră şi de continuă însoţire cu el, am ales să privim puţin asupra felului în care şi-a conceput el lucrarea sa artistică, anume ca pe o slujire şi ca pe o rugăciune! Citatele din spusele regizorului pe aceste teme vor fi numeroase, căci nimeni nu ne spune mai bine ca el despre legătura sa de profundis, vitală, cu ele. De multe ori, ele fac orice comentariu de prisos…

Din punct de vedere creştin, într-o comunitate, oricare ar fi dimensiunile ei, putere înseamnă slujire, punere în slujba celorlalţi. Dîndu-Se exemplu pe Sine Însuşi, Hristos a spus ucenicilor Săi, veştejind orice tendinţă veleitară: „Ştiţi că cei ce se socotesc cîrmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpînesc; dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Şi care va vrea să fie întîi între voi, să fie tuturor slugă; că nici Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci să slujească şi să-Şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi.“ (Marcu 10, 42-45) Un moment în care El a pus în practică pilduitor acest principiu a fost acela în care a spălat picioarele ucenicilor, gest cu implicaţii nu numai pedagogice, dar şi istorice, ecleziologice şi eshatologice extrem de semnificative.

Aşadar, spus în alt fel, una dintre modalităţile principale de manifestare a iubirii agape este slujirea celorlalţi. Pentru creştini, aceasta implică asocierea cu Dumnezeu şi, în final, prin slujirea oamenilor, slujirea lui Dumnezeu. Andrei Tarkovski nota în Jurnalul său, pe 21 aprilie 1982, această afirmaţie a lui Lev Tolstoi: „Binele este slujirea lui Dumnezeu, însoţită totdeauna de o jertfă: jertfa vieţii tale animale, aşa cum lumina se produce numai prin consum de combustibil“ (Caietele lui Tolstoi, 8 iunie 1891). Sigur, noi ştim că există şi o altă lumină, lumina neapropiată, acea „Lumină lină a sfintei slave, a Tatălui Ceresc, Celui fără de moarte, a Sfîntului, Fericitului, Iisuse Hristoase, venind la apusul soarelui…“, care este o combustie totală fără combustibil. Dar, ruptă din aceea şi cea a Rugului aprins, semnificînd-o pe Maica Domnului, rug despre care Tarkovski, bun cunoscător al Scripturii, pomeneşte la un moment dat în filmul Oglinda.

Comentînd convorbirea amintită de pe canalul de radio France-Culture, criticul Jean-Pierre Maurel notează, printre altele: „Dar care este cu adevărat vocaţia profundă a omului? Pentru Tarkovski, ea se rezumă la un singur cuvînt: a sluji. ş Atunci cînd Tarkovski a pronunţat acest cuvînt în cursul convorbirii cu Laurence Cossé a fost un moment de emoţie, iar aceasta l-a întrebat: «a sluji înseamnă a iubi?». Tarkovski a fost de acord, după care a dezvoltat această temă, a slujirii. Nu era nevoie atunci să fii mare cleric pentru a ghici raţiunile jenei şi ale respingerii pe care cineastul o provoacă dînd despre artist imaginea unui om în slujba a ceva care-l depăşeşte.] Şi de a arăta cum pervertirea slujirii se numeşte putere, cu alte cuvinte utilizarea celorlalţi în folos propriu.“ De fapt, Laurence Cossé se referea la iubirea pentru Dumnezeu. Iată răspunsul complet al regizorului: „Aş vrea s-o cred. Lucrez, în orice caz. Ideal ar fi pentru mine să fac constant acest dar, pe care numai Bach, cu adevărat, a putut să-l ofere lui Dumnezeu.“ Parcă-l vedem pe Ioan Alexandru, care vedea asemenea: „Actul creaţiei este un Act de teribilă iubire. Şi această iubire numai în Dumnezeu este deplină, pentru că El este mai mare şi te poate creşte la nesfîrşit“ (un interviu acordat lui Nicolae Ţone, în 1992). Un alt critic, bun cunoscător al artei tarkovskiene, Victor Loupan, este de părere că: „Tarkovski este credincios unei alte reguli: aceea a artiştilor ruşi creştini care, de-a lungul veacurilor de subjugare şi de umilinţă, de mizerie şi de violenţă, au servit cu disperare un ideal de frumuseţe, de bunătate, de libertate (vizavi de tirani!) şi de slujire faţă de oameni şi faţă de Dumnezeu.“ 

(continuare în numărul viitor) 

Costion Nicolescu este doctor în teologie la Institutul de Teologie Ortodoxă „Saint Serge“ din Paris.