Coliva Marcelei

De la Duminica Fiului Risipitor pînă la cea a Înfricoşatei Judecăţi a nins aproape neîncetat. De Sîmbăta Morţilor, ne aflam înzăpeziţi în satul meu natal, undeva pe lîngă Bucureşti, aşa că am mînecat spre Sfînta Biserică pentru slujba de pomenire a celor mutaţi de la noi. Aici, pentru că singura sursă termică era harul, ne-am rugat cu căldură pentru morţii şi morţile noastre. Pe drum, Marcela, prima mea iubire, ne-a întîmpinat cu colivă şi cu ruga „Dumnezeu să-i odihnească“. Din colţul ochilor ei se revărsau riduri adînci, nişte şanţuri de deversare a lacrimilor, semn că trecuseră peste ea multe şi aprige toamne. Am luat de la ea farfuria roz de carton cu colivă, i-am mulţumit reverenţios şi am zbughit-o repede în casă, unde, încă de pe hol, un damf de ţuică fiartă ne-a izbit nările. Doi evlavioşi dintre noi şi-au exprimat dezacordul faţă de ţuică, subliniind că nu este materie simpotică şi mai ales liturgică, dar i-am liniştit imediat, promiţîndu-le solemn că după masă vom trece negreşit şi la materia lichidă liturgică, adică la vin. Zis şi făcut! Personajele simpozionului nostru vor fi caracterizate în funcţie de pasajele sau momentele preferate din slujba Înmormîntării: al lui Cristi (Cr.), „Amin zic vouă, că cel ce aude cuvintele Mele şi crede Celui ce M-a trimis pe Mine are viaţă veşnică, şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă“, al lui Mihai (M.), atunci cînd preotul stropeşte mortul cu vin şi rosteşte „Stropi-mă-vei cu isop şi mă vei curăţi“, al lui Clement (Cl.) „că numai Tu singur eşti fără de păcat; dreptatea Ta este dreptate în veac, şi cuvîntul Tău adevărul“, al lui Ion (I.) „După aceea noi cei vii care vom fi rămaşi vom fi răpiţi în nori, întru întîmpinarea Domnului în aer, şi aşa pururea cu Domnul vom fi“; al lui Horaţiu (Hori) „toate mădularele trupului acum netrebnice se văd“, al Costenei (Cos.) „Plîng şi mă tînguiesc cînd gîndesc la moarte, şi văd în mormînturi zăcînd frumuseţea noastră cea zidită după chipul lui Dumnezeu, amorfă, neslăvită şi nearticulată“, şi al Iuliei „Veniţi, fraţilor, să dăm mortului sărutarea cea mai de pe urmă“.

Cr.: Dragi sympotes, în această zi de pomenire a celor plecaţi dintre noi, vom vorbi despre moarte. Ce este moartea? De ce este? – sînt două întrebări pe care şi le pun toţi oamenii şi nimeni nu pare sigur de nici un răspuns. Răspunsul teologilor că este uşa vieţii, adică a firii, distonează abrupt cu tragismul morţii, pentru că frica morţii nu e altceva decît frica de a nu mai fi. Înfricoşătorul me on al filozofilor elini! Omul vrea să fie mereu şi să fie conştient că este! Vasile cel Mare ne spune că adevărata filozofie este cea care depăşeşte moartea, iar filozoful nostru Hristos este Cel care, prin moartea Sa, a călcat moartea.

I.: Omul nu poate accepta să nu mai fie. Foarte des îmi vine în minte gîndul ce-ar fi să nu mai fiu, să nu mai ştiu că sînt?. Omului îi repugnă „am fost“. Sugestiv este faptul că în limba greacă verbul einai – „a fi“ are viitor, prezent, imperfect, dar nu are perfect propriu, ci îl împrumută de la „a deveni“ – gignesthai, adică zicem „am fost“/gegona care literal înseamnă „am devenit“! Şi asta pentru că, în filozofia greacă, cel ce este este pururi. Practic, aşa cum am mai spus, noi avem pe „exist“ care în greacă face hyparcho, din hypo (sub) şi archein (a începe). Latinescul existere, provenit din grecescul existemi (care înseamnă şi „a te minuna“, de aici şi cuvîntul „extaz“!), se traduce cu „a veni, apărea în faţă de undeva“. Noi sîntem doar în legătură cu „Cel ce este pururea“ (o aei On).

Hori: Bun, atunci de ce nu ne-a dat Cel ce este pururea şi nouă puterea de a fi veşnici aşa cum este El? Să înţeleg că ne-a pedepsit prin moarte? De ce există moartea?

Cr.: Nu trăim ca să murim! Ar fi de-a dreptul absurd. Fără veşnicia vieţii, care este Învierea, credinţa noastră ar fi zadarnică – după cum ne spune apostolul Pavel. Omul a fost creat să fie veşnic, avea în potenţă nemurirea, pe care trebuia însă să o aleagă liber, dar a ales moartea. Apoi, pentru ca răul să nu devină fără de moarte, aşa cum spune rugăciunea de dezlegare de la Înmormîntare, Dumnezeu a îngăduit moartea. A fost un act de iubire, nu de răzbunare sau pedeapsă. Nu putem trăi veşnic într-o perpetuare a răului, a nefiindului adică, pentru că nici nu mai e vorba de viaţă, ci de o pseudoviaţă, de o nefiinţă. Tocmai pentru a ne da viaţă, ne-a dat moartea.

Hori: Sună destul de teoretic. Mă ierţi, dar Dumnezeu pare oarecum cinic, ne-a omorît pe noi ca să omoare răul. De ce n-a omorît decît răul?

I.: Nu ne-a omorît, ci ne-a înviat. Trebuie să depăşim această viziune geologică şi să ne înălţăm la una eschatologică, care priveşte viaţa noastră veşnică. Aici doar încercăm să fim, acolo însă vom fi cu adevărat.

Hori: Depinde totuşi cum vom fi, căci zice şi Scriptura că cei care au făcut faptele bune vor învia întru învierea vieţii şi cei care au făcut cele rele în învierea osîndei. Deci Dumnezeu dă fiecăruia după faptele Sale.

I.: Acolo scrie învierea judecăţii (kriseos), nu a osîndei. Dumnezeu îi dă fiecăruia viaţă după încercarea lui de a fi. Faptele lui iconizează modul lui de a fi. Poate că în definitiv a nu fi e infinit mai rău decît a fi în osîndă. Despre această osîndă, Ioan Damaschin teologhiseşte că „Dumnezeu nu osîndeşte pe nimeni în veacul ce va veni, ci fiecare se va arăta pe sine primitor al împărtăşirii de Dumnezeu. Această împărtăşire este desfătarea şi raiul, iar neîmpărtăşirea osînda şi iadul“. Apoi sînt Părinţii care vorbesc despre o restabilire a tuturor, aşa numita apocatastază. Tîlcuind textele lui Grigorie de Nyssa, îndeosebi radicala frază că va veni o vreme cînd răul nu va mai fi, Maxim Mărturisitorul subliniază că cei osîndiţi vor fi restabiliţi, adică îşi vor pierde memoriile răului (tou kakou tas mnemas), deci şi osînda – am tîlcui noi – şi se vor împărtăşi de cele bune prin cunoştinţă, nu prin participare.

Cl.: Ce-a vrut să spună Maxim aici, nu ştiu. Apocatastaza este condamnată de Biserică, din cîte ştiu. Dumnezeul iubirii este şi cel al dreptăţii şi dă fiecăruia după alegerea lor, raiul sau iadul. Apoi, că tot jonglaţi toată ziua cu idei înalte, cum rămîne cu libertatea, le şterge Dumnezeu cu de-a sila amintirile răului? Poate că împricinatul nu vrea să şi le şteargă!

M.: Dar aş reveni la subiect şi aş sublinia încă o dată, cum zice un amic, murim, fraţilor! Îngrămădim în noi gînduri, aspiraţii, iubiri, ne îmbătăm de vise şi de vin, şi totuşi murim!

Cl.: Tare aş vrea să-i văd pe preacinstiţii noştri filozofi perorînd astfel în faţa morţii. Acolo păleşte orice teorie. Mori şi ţi-e frică să nu mai fi. De aceea vrei să laşi ceva în urma ta. Copiii sînt o formă de a înfrunta moartea. Instinctual, fără prea multă filozofie, ştii că celulele tale vor dăinui prin copiii tăi.

M.: De aceea cuvîntul „testament“ vine de la latinescul testes – testicul – pentru că asta era cea mai mare moştenire, copiii. Se pare că evreii, atunci cînd se spune în Scriptură că se jurau cu mîna pe coapsa lor, se jurau de fapt cu mîna pe… cele două resurse seminale. Se jurau pe… moştenirea lor, pe viaţa lor, pe dăinuirea lor printre neamuri.

Hori: Eu am zis să nu amestecăm ţuica cu vinul, dar… În fine, dincolo de acest intermezzo haios, rămîne realitatea indubitabilă a morţii, a ne-vieţii, ca să fiu şi eu mai filozofic. Tinereţe fără bătrîneţe rămîne doar o idee…

Cos.: Nu, este o realitate, dar una eschatologică. Trebuie să murim, ca să nu mai murim. Sfinţii Părinţi vorbeau despre zoeforos thanatos, moartea cea de viaţă făcătoare şi se referau la moartea faţă de păcat, în definitiv faţă de nimic. Viaţa scursă în urît, cheltuită în nimic, prin îndeletnicirea cu nefiindul, este o iluzie de viaţă, este de fapt o moarte, pe cînd cea trăită în frumos este o îndulcire şi o gustare în arvună a Celui ce este binele şi frumosul în sine, Dumnezeu. Nu este vorba doar de o revenire la frumuseţea cea dintîi (archaion kallos), ci de o îndumnezeire a ei. Maxim scrie că ziua a opta, cea a Învierii, este cea a lui eu aei einai, a fi pururea bine şi frumos.

Iul.: O viaţă concentrată egoist doar spre sinele tău este o moarte mai înainte de moarte. Este vorba despre un mod anerast (neerotic) de a fi, a trăi neiubind. Moartea biologică vine doar să stopeze eternizarea răului, a nefiindului. Însă o viaţă erastică – care, aşa cum s-a spus cu alte ocazii, înseamnă a ieşi din sine erotic către celălalt şi a te revărsa energetic în el – omoară moartea. În faţa iubirii veşnice chiar şi moartea păleşte. Cîntarea finală din slujba Înmormîntării „veniţi, fraţilor, să dăm mortului sărutarea cea din urmă“ mai înainte de a fi sfîşietoare, este una erotică.

Cos.: Pany ge. Cuvîntul folosit acolo este aspasmos, care nu înseamnă o simplă sărutare, ci şi o îmbrăţişare a comuniunii de iubire veşnică întru Hristos cel Înviat. Dar să concluzionăm, că i-aţi stropit pe morţi cu destul isop…

Cr.: Moartea este puntea dintre a încerca să fii şi a fi. Ca să fii trebuie să omori nefiindul din tine şi asta o poţi reuşi doar cu Cel ce a nimicit nimicul prin Învierea Sa. N-ar trebui să ne preocupe cît mai avem de trăit, ci cît de murit. Subit, s-a aşternut o afazie apăsătoare. O defazare comunicativă, semn că fiecare se gîndea disperat la morţile lui. Inspirat, Ion a spart acest blocaj agnostic pretanatic, strigînd: Bună coliva Marcelei!

Cristian Chivu este doctor în teologie al Facultăţii de Teologie Thessalonic şi doctorand al Facultăţii de Filozofie a Universităţii „Aristotel“, secţia Limbi clasice. Cea mai recentă carte publicată este Marcu Evghenicul. Opere complete I, studiu introductiv, note, traducere, editare text grec original, Pateres, 2009.

Foto: M. Chivu