Turism ecumenic

„Urmaşilor mei Văcăreşti,
Las vouă moştenire
Creşterea limbii româneşti
Şi-a patriei cinstire“

1989 a reprezentat, pentru românul de rînd, şi sublima şansă de a vedea topindu-se, în juru-i, vălătucii de sîrmă ghimpată ce delimitau teritorii interzise, tărîmuri înnobilate doar în imaginar, prin lecturi sau vizionări de filme „cu circuit închis“, în regim de samizdat. Devenit, peste noapte, turistul „cu acte în regulă“ (pînă atunci, paşaportul vestic era prohibitiv, iar obţinerea omologului estic presupunea demararea diligenţelor cu cel puţin trei luni înainte, pentru ca intrarea în posesie, atît de îndelung jinduită, să ţi se întipărească în subconştient drept datoria morală de neşters faţă de partid, cu atît mai mult cu cît nu erai „membru“...), el „beneficiază“ acum şi de toate formulele publicitare, diverse şi foarte ofertante, livrate „la pachet“, prin vînzare/cumpărare, privind zona turistică de interes imediat.

Piaţa geme de o gamă infinită de cărţi, pliante, ghiduri, extrase pe diferite teme, în principalele limbi de circulaţie internaţională, dar şi, pentru a asigura cerinţa pieţei, în limbi exotice (dacă ar fi să ne raportăm exclusiv la extrasele de mai jos), care se pliază pe tipul de turist care îi calcă pămîntul, cu frecvenţă sporită. Aşa se face că, în ultimii ani, tot mai multe astfel de publicaţii sînt traduse – sau mai curînd se vor tălmăcite – şi în limba română. Rezultatul este în aceeaşi măsură deconcertant şi revoltător. Mutilată, siluită, chinuită, ciobită, această română de pripas este supusă celor mai cumplite cazne... Turistul român devine prizonierul propriei limbi. Stă tîmp, cu pliantul în mînă, şi silabiseşte mai abitir ca Trăsnea. Iar dacă s-ar întîmpla cartea să aibă şi ilustraţii centrate pe mijlocul paginii, deruta e totală. E prins într-un labirint din care nu ştie pe unde să iasă, căci coloanele, tăiate abrupt de imagine, îşi pierd şirul, ideile se amestecă, iar privirea aleargă, derutată de acest puzzle perfid, care-l costă pe bietul turist năucit, bani, timp şi mulţi, mulţi nervi. Cît despre diacritice (ce-or mai fi şi alea?!)... aparţin unei vetuste mode retro. Căciulile şi pălăriile sînt scoase din uz, iar noi înaintăm cu capul gol, asudînd, spre ghilotină...

Hors-texte

„Scopul prezentei înscris este a lumina istoria adevărată a Castelului «Tenha youva» (Cuibul liniştit) lângă Balcic, utilizând fapte adevărate şi amintirele contemporanilor. A curăţa de greşelele îngrămădite pe anurile trecute, naive şi până la prostuţe, prezentări nihilistice, care câteodată cu uşurinţă şi fără simţ de răspundere s-e servesc publicului turistic curios, care vizitează acest colţ adorabil al pământului bulgăresc. Cred că examinând, de-şi superficial, reşedinţa reginei română Maria la Balcic, va aduce un aport sensibil la istoriografia Oraşului alb din timpul ocupaţiei română. Sunt mîndru a stabili că locuitorii oraşului Balcic pe vremurile acele, de-şi a uimi admirabilitatea hailaifului român, niciodată nu s-au oprit de a s-e numi bulgari.“ (p. 5)
                 
„Cred că regina Maria a fost o natură excepţional de romantică şi a purtat în dânsa o tristeţe frumoasă. La trebuinţa dânsei de contemplare şi răzgândiri înconjurul naturei virgină a litoralului din Balcic (numit de dânsa Litoralul argintiu) s-e datoreşte construirea chioşcului de vară «Cuibul liniştit».“ (p. 13)

Alexandăr Lambov, Castelul la Balcic cunoscut şi necunoscut, traducere pe limba română Pavel Sulai, tipărit „Slavena“ – Varna.

Pe coperta a IV-a se menţionează: „Autorul este jurnalist peste 35 ani şi este fondatorul jurnalului municipal Balcic.“
                
* * *

„Statia Numarul Patru – 4

Intalnirea lui Isus cu mana lui

Si Simeon i-a binecuvantat pe ei si i-a spus lui, Maria mama lui, Tine copulul acesta pentru ca el este responsabilul caderii si urcarii sufletelor in Israel, si semnul care se va vedea in viitor, si se va vorbi impotriva lui.“

Luke 2:34

„Statia Numarul Noua – 9

Isus cade a treia oara

Si el a inaintat si a cazut cu fata la pamant, si s-a rugat spunand, O tatai new, oare este posibil, fa in asa fei ca sa ma depaseasca, si nu pentru ca eu vreau ci ca tu vrei.“

Matthew 26:39

„Statia Numarul Unsprezece – 11

Isus este restignit

«Si atunci ei au venit la locul Calvarului in ambele parti au fost rastigniti doi criminal.»

Luke 23:33

„O Minunata mozaica care decoreza locul unde Isus a fost restignit in fata ochilor mame sale Acest loc sfant este pazit de biserica Catolica Romana.“

Romineste – Strada Dolorosa Jerusalím, harta Pictata si instructor ilustrat

                
* * *

„Sultanul Ahmet I a acţionat cu mare atenţie în alegerea locaţiei...“; „Unul dintre motivele pentru această atenţie a fost localizarea principală pe care au avut-o moscheele construite în timpul domniei predecesorilor săi...“ (p. 37)

„Hayri Efendi, care era Ministrul Fundaţiilor la acea vreme şi s-a stabilit colectarea vestigiilor...“ (p. 43)

„În această secţiune se află o bucată dintr-un dintre al profetului Mohammed, dintre care i s-a rupt în timpul războiului Uhut.“
(p. 69)

Întregul Istanbul. Oraşul civilizaţiilor, autor: Erdem Yücel, editor Raif Ük, Erol Güçlü, anadolu, 2011

Indulgenţe de contrabandă                   

Primul grupaj-mostră e extras dintr-o plachetă-pătrat, cu latura de 12 cm, cu o copertă atrăgătoare, pe hîrtie cretată. Bogat ilustrată, cu imagini tip sepia, se vinde la chioşcurile de difuzarea presei din Balcic, la preţul de 4 leva.

Pliantul care reface itinerarul „Via Dolorosa“ nu are nici un fel de referinţă editorială – nume traducător, editură, adresă site sau e-mail. Echivalentul în engleză, franceză sau germană face trimitere la aceste minime obligatorii detalii tehnice editoriale. (Via Dolorosa, Guide for Pilgrims, www.holylandguides.com) Cine se face responsabil pentru această ruşinoasă escrocherie? În al cui buzunar se varsă banii (căci preţul nu e chiar derizoriu)? Şi cum e posibil ca reprezentanţii Bisericii – prezenţi în număr destul de mare, conducînd grupuri compacte de români în excursii organizate în Ţara Sfîntă – să nu se autosesizeze şi să nu întreprindă nimic pentru a salva limba română de la profanare? Şi încă o nedumerire: oare chiar e imperios necesară prezenţa drapată în sutană a preoţilor-ghizi prin aeroport? – imagine care, uneori, te face să renunţi de bunăvoie la eul mîndru, cînd auzi strigînd din toţi rărunchii după vreo enoriaşă care priveşte rătutită de dincolo de şnurul roşu... „Mărieee, ţi-am zis ori ba să nu vă lăsaţi de turmă?!“ Curat păstor de suflete!

Ultimul volum (dar nu cel din urmă, din păcate, la care facem, aici, trimitere) te pune, de la bun început, în faţa unei dileme, de vreme ce pe cotor poţi citi „Romence“ (tc. „română“), pe cînd la ediţiile în „limbile de circulaţie“, trimiterea e conformă cu textul volumului: „English“, „Français“. Te dumireşti însă rapid că nu ai în mînă un exemplar bilingv, căci textul volumului din care am extras al treilea grupaj de citate (din multele posibile) se vrea a fi în româneşte.

În schimb, în dreptul siglei de copyright se poate citi o notă extrem de riguros doctă şi ultimativă: „Toate drepturile rezervate. Nici o parte a acestei publicaţii nu mai fi reprodusă sau transmisă în nici un fel sau prin nici un mijloc“ etc. etc. Evident, aşa vom face...

Căci, în definitiv, care este limba română pe care intenţionăm s-o lăsăm, testamentar, post-postmodernilor noştri urmaşi? – asta numai în cazul în care gestul lui Ienăchiţă Văcărescu, dincolo de conotaţia strict documentară, ne-ar mai putea suscita admiraţia pentru valenţele profund patriotice ale asumării unui act de cultură. Să fie româna liberă de televiziune, erodată la maxim de opţiunile vulgaro-deşănţate ale invitaţilor în platou, dar şi, deloc de neglijat, de prestaţia disperant-lamentabilă a amfitrionilor? E limbajul de tramvai, zilnic îmbogăţit cu noi ingrediente din registrul mahalalo-mitocano-manelisto-neaoşist, o ultimă achiziţie fiind formula fermă, tot mai frecvent auzită, de răspuns la apelul disperat al telefonului mobil: „Da, fete! Bine, fete!“ A fost singura ocazie în care am regretat afilierea – prin naştere – la „sexul frumos“, cu formula „Da, bă!“ fiind cel puţin obişnuită. Sau româna de hazna a unor politicieni, care „încă“ face stadioane pline (aici, desigur, e de luat în seamă şi relaţia biunivocă, de reciprocitate, dintre limbă şi vorbitorii ei).

Am învăţat la şcoală că limba este un organism viu, cu propriile legi, pe care nu le putem influenţa, artificial, din afară. Numai că transferul de la vorbirea individuală la cea colectivă e tot un proces obiectiv care, în timp, s-ar putea transforma în normă şi, deci, ar altera sistemul originar. Limba este însă, mai presus de toate acestea, expresia culturii unui popor. Şi a stopa traficul de asemenea maculatură de turism, „în limba română“, se înscrie în prerogativele unui act de cultură. Minim, dar esenţial.

Foto: L. Muntean