Tarkovski în oglinda creştinismului

Andrei Tarkovski îi spunea lui Laurence Cossé (într-o convorbire transmisă în iarna anului 2011, pe canalul de radio France Culture) cum condiţia primă a unei bune slujiri este o corectă raportare la Dumnezeu: „Trebuie să crezi în izvoarele tale, în rădăcinile tale. Să ştii de unde vii şi încotro te îndrepţi, pentru ce trăieşti. Cu alte cuvinte, să simţi, constant, dependenţa faţă de Creatorul tău. Dacă nu, dacă gîndirea la Creator lipseşte, omul devine animal. Singura specificitate a omului este sentimentul său de dependenţă, libertatea pe care i-o dă faptul de a se simţi dependent. Această simţire este calea spiritualităţii. Şansa omului constă în a dezvolta neîncetat această cale spre spiritualitate. Dependenţa este singura şansă a omului, căci credinţa în Creatorul şi smerita conştiinţă de a nu fi decît creatura unei făpturi superioare au puterea de a salva lumea. Trebuie să-ţi umpli viaţa de slujire. Este o relaţie foarte simplă, seamănă cu cea care-i leagă pe copii de un părinte. Trebuie recunoscută autoritatea celuilalt. Acest respect, această slujire este cea care-i dă omului puterea sa de a se vedea în lăuntrul său, îi furnizează privirea introspectivă, privirea contemplativă. Este ceea ce numim rugăciune (în cazul meu, după ritul ortodox), dar este totodată forma pe care o îmbracă opera mea cinematografică, opera mea de artist. Cu toate acestea, sînt departe de a realiza acest ideal al rugăciunii“. Un pasaj exemplar, de tot citit şi de tot recitit! Omul se poate mîntui numai fiind conştient de condiţia sa de creatură a lui Dumnezeu. Libertatea sa creatoare nu poate crea decît în conştiinţa acestei dependenţe. Este remarcabil acest traseu spiritual pe care-l propune Andrei Tarkovski: luarea aminte la izvoare şi rădăcini ‘ recunoaşterea lui Dumnezeu şi a calităţii Lui de Creator ‘ sporirea duhovnicească ‘ o conştiinţă smerită ‘ o viaţă de slujire a lui Dumnezeu şi a oamenilor ‘ ajungerea la treapta contemplativă pe calea rugăciunii. Pe de altă parte, atunci cînd slujirea lui Dumnezeu şi a semenilor este liberă şi iubitoare (cu referire directă la Nostalghia), ea constituie şi un mijloc de a îmblînzi suferinţa. În orice caz, se vede cum pune în evidenţă regizorul legătura dintre iubire, slujire şi mîntuire, verigi ale unui lanţ unic ce ne leagă strîns de Dumnezeu.

Ca artist slujitor al lui Dumnezeu, ce se considera, Tarkovski punea mare preţ pe colaborarea cu El, pe implicarea lui Dumnezeu în lucrarea sa – lucru firesc la artiştii de odinioară, dar cu totul rar la cei de astăzi, mînaţi prea adesea de motivaţii materiale sau materialiste şi obsedaţi de o orgolioasă afirmare publică rapidă: „Nu cu mult timp în urmă, aproximativ cu o sută de ani, artiştii credeau că ei, simplu, lucrează şi că soarta lor este decisă de voinţa lui Dumnezeu şi că nu trebuie să-şi facă griji în legătură cu aceasta. Astăzi, artiştii cer imediat plată pentru lucrul lor“ (interviul luat de V. Işimov şi R. Şeiko). Motivaţia regizorului este cît se poate de limpede, aşa cum i-o prezintă lui Cesare Biarese, în cadrul unui interviu dat la Roma: „Un artist nu trebuie să-şi aparţină şi nu trebuie să fie mîndru de talentul său. Nu este nici o raţiune să fie mîndru; pe de o parte, talentul său nu este al lui (Dumnezeu este Cel Care i l-a dat), pe de altă parte, orice talent trebuie folosit pentru a-i sluji pe alţii. Este o responsabilitate enormă. La sfîrşitul vieţii dumneavoastră, veţi avea de întors (n.n. – ceea ce aţi primit) de zeci, de sute de ori mai mult, de un milion de ori... Am fost totdeauna uimit de oamenii care sînt mîndri de talentul lor“. Este o viziune în perfectă concordanţă cu parabola evanghelică a sporirii talanţilor (cf. Matei 25, 14-30). Există în gîndirea lui Tarkovski o înlănţuire logică între faptul că omul este o fiinţă creată de Dumnezeu, dăruită de Dumnezeu la crearea sa cu anumiţi talanţi, şi datoria de a rodi aceşti talanţi nu pentru faima personală, ci, mai ales cînd ei sînt cu asupra de măsură, spre slujirea neamului său şi, în general, a tuturor semenilor: „Oamenii au fost făcuţi în asemănarea lui Dumnezeu. Şi dacă purtăm în noi o sămînţă artistică (fiecare persoană o poartă, în chip inerent), atunci nu vom mai risipi talentul nostru, pe care noi nu avem dreptul să-l considerăm proprietatea noastră. Trebuie să ne amintim asta, dacă vrem să rămînem conştienţi de cerinţele care se impun artiştilor. Probabil, din afară, aceasta arată ca un conflict, ca un impas între artist şi public. Noi ar trebui să slujim, nu să dăm atenţie oricui sau la orice, să fim indiferenţi la diferitele gusturi, interese şi dorinţe. Căci, dacă nu uităm motivul pentru care sîntem aici, atunci acest lucru va înceta, în cea mai mare parte, să mai fie de nesuportat; căci artistul este vocea poporului, chiar şi atunci cînd el neagă zgomotos acest lucru“ (interviul luat de V. Işimov şi R. Şeiko). Tarkovski consideră că relaţia de colaborare cu Dumnezeu se cuvine să fie într-o atentă ascultare a vocii Sale tainice şi într-o sinceritate totală: „Am făcut filmele pe care le-am făcut pentru că nu pot să fac altfel. Subiectele mi se impun de la sine. Sînt ceea ce sînt. Este o chestiune de onestitate în faţa oamenilor. Dar mai ales în faţa lui Dumnezeu“ (interviul luat de Victor Loupan). Şi încă şi mai precis îi spune despre conlucrarea lui cu Dumnezeu lui Hervé Guibert: „Cîteodată simt că Cineva mă ia de mînă şi mă conduce“.

Dar cum poate arta să ajungă la acest scop – „să slujească“? În viziunea lui Tarkovski, pe care i-o împărtăşeşte lui Laurence Cossé şi ascultătorilor canalului de radio France Culture, în felul următor: „Aici se află toată taina, precum taina Creaţiei. Atunci cînd îngenunchezi în faţa unei icoane ca să te rogi, găseşti cuvintele potrivite pentru a-ţi mărturisi iubirea ta lui Dumnezeu, dar aceste cuvinte rămîn ascunse, tainice. La fel, cînd un artist găseşte personaje, poveşti, el face o lucrare de rugăciune, de comuniune cu Dumnezeu în creaţie, găseşte cuvintele potrivite. Aceasta ne arată taina Creaţiei. Arta ia în cazul acesta forma unui dar. Arta nu poate «să slujească» decît dacă este acest dar“. Cu alte cuvinte, slujirea artei, cînd atinge cote înalte, se apropie de cel mai înalt mod de slujire, cel sacerdotal, fie el sacerdoţiul special al slujitorilor Bisericii, fie cel general, al fiecărui credincios care-şi asumă această condiţie înaltă (aşa-numita preoţie generală). Prin intermediul artei sale, artistul adevărat se dăruieşte şi dăruieşte semenilor săi şi, implicit, lui Dumnezeu (conform spusei lui Hristos: „Adevărat zic vouă, întrucît aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut“ – Matei 25, 40). Tarkovski este preocupat şi ataşat tocmai de acest tip de oameni, cei care sînt dispuşi să slujească celorlalţi şi care-şi pregătesc fiinţa pentru această slujire. Un lung capitol îl dedică acestora în cartea sa Timpul pecetluit, de mare anvergură teoretică pentru arta cinematografică. Printre altele, scrie: „Omul mă interesează prin dispoziţia lui de a sluji unei cauze superioare, în refuzul său şi chiar în incapacitatea sa de a se plia unei «morale» obişnuite, înguste şi meschine. Sînt atras de omul care realizează că sensul vieţii sale rezidă înainte de toate în lupta contra răului care este în lăuntrul lui, ceea ce-i va permite să urce în cursul vieţii sale cel puţin cîteva trepte întru desăvîrşire spirituală. Vai, nu există decît o singură alternativă la această cale, aceea a degradării spirituale, la care ne predispune atît de bine existenţa, precum şi necesitatea cotidiană de a i ne conforma“.

Rolul artei este, însă, numai unul de urnire a omului din inerţia sa spirituală, de a-l pune, prin emoţiile pe care i le produce, pe calea aflării de sine şi pe calea întîlnirii cu Dumnezeu, aşa cum ne-o arată regizorul tot în Timpul pecetluit: „Este absurd să te gîndeşti că poţi să-l înveţi pe om să fie bun. Ar fi ridicol, de exemplu, să vrei să înveţi o femeie să fie «fidelă» pornind de la exemplul «pozitiv» al Tatianei Larina din Puşkin... Arta nu poate decît să hrănească, să tulbure, să emoţioneze...“ În ceea ce priveşte o eventuală componentă pedagogică a filmelor lui Tarkovski, prin intermediul personajelor sale, criticul Pierre Dalby este rezervat: „Personajele lui Tarkovski regăsesc numai jumătate din esenţa icoanei, pura naivitate. Dar sînt încă foarte departe de profunzimea ei. Ele sînt lăsate, toate, în pragul unei autentice vieţi spirituale. Geniul lui Tarkovski este acela de a ne arăta că această viaţă presupune o alegere vitală, urgentă, în lumea noastră pervertită de o alegere contrară. Dar, în nici un caz, personajele cineastului nu sînt gîndite ca să fie luate drept modele complete, ele sînt toate de depăşit, dacă ne cuprinde cumva dorinţa de a le imita. Prin aceasta, opera lui Tarkovski cîştigă în freamăt, în omenesc, în contradicţii, în taina care este. Pierde, în schimb, din punct de vedere al învăţăturii. Dar a învăţa nu este chiar scopul artei, care este adusă în acest film (n.n. – Sacrificiul) la gradul său de frumuseţe cel mai strălucitor“. N-or fi personajele lui Tarkovski modele de urmat în împlinirea lor, dar sînt exemplare în ceea ce priveşte căutarea lor asiduă şi sinceră, deşi atît de dureroasă, întru aflarea adevărului însămînţat de Creator în Creaţia Sa şi întru descoperire de sine. Totodată, dacă artistul înţelege ca prin opera sa să aibă o privire curată şi deplin implicată asupra creaţiei lui Dumnezeu, cu conştiinţa existenţei şi prezenţei Creatorului, atunci: „În măsura în care artistul şi opera de artă dezvăluie lumea şi ne forţează fie să o acceptăm şi să credem în ea, fie să o respingem, singurul lucru pe care-l putem spune referitor la ea este în legătură cu impresia religioasă pe care o adevărată operă de artă o face asupra unei persoane. Prin aceasta afectează ea sufletul unei persoane şi temeiul ei spiritual“ (interviul luat de V. Işimov şi R. Şeiko).

(continuare în numărul viitor) 

Costion Nicolescu este doctor în teologie la Institutul de Teologie Ortodoxă „Saint Serge“ din Paris.