Cultura locală

Acum două săptămîni, scriam despre valurile de promisiuni ale candidaţilor la primării şi despre relativa mulţumire a multor cetăţeni că „totuşi, s-a făcut ceva“ (un bulevard asfaltat, nişte becuri pe străzi, un pic de curăţenie şi altele). Faptul că mulţi cetăţeni se mulţumesc cu puţin îi împinge pe candidaţi să nu meargă mai departe de nivelul promisiunilor „practice“, iar comunităţile şi identităţile locale nu-şi (re)găsesc ţesătura specifică. O cititoare – dna Cristina Ciuhurezu – mi-a trimis un mesaj în care, după ce descrie o întîlnire electorală cu un candidat, se întreabă – şi mă întreabă – cum pot fi construite identităţile locale. Încerc să pun la un loc cîteva observaţii pe această temă. Duminică, oamenii îşi vor vota primarii şi Consiliile Locale, după care, timp de patru ani, vor sta cuminţi aşteptînd să vadă „ce fac cei pe care i-au votat“.

Un primar bun ar trebui să gîndească dincolo de numărul de străzi asfaltate, de părculeţele inaugurate şi de şcolile renovate. Şi ar trebui să poată da răspunsuri simple şi clare la întrebări legate de viaţa oamenilor din localitatea sa. Într-un foarte bun articol din dosarul despre „meseria de primar“ publicat în Dilema veche acum cîteva săptămîni, sociologul Mircea Kivu observa că ideea „bunului gospodar“ e un poncif şi că primarul ar trebui să fie „responsabilul cu viziunea“: „El ar trebui să le spună celor care-l aleg nu cîte bulevarde va face, ci de ce, şi încotro vor duce ele. Cu alte cuvinte, cetăţenii n-ar trebui să voteze gospodari care se angajează să facă aia şi ailaltă, ci proiecte de viitor“. Are perfectă dreptate. Numai că, de partea lor, şi cetăţenii ar trebui să ceară de la candidaţi proiecte de viitor, nu străzi asfaltate şi iluminat public. Or, cei mai mulţi nu ştiu să ceară aşa ceva pentru că nu mai ştiu să răspundă la întrebările identitare simple: cine sîntem şi ce vrem. Faptul de a percepe propria localitate drept o comunitate de oameni pe care îi leagă ceva – şi îi diferenţiază de alte localităţi – nu mai e, pe „agenda“ cetăţenilor trecuţi prin dezintegrarea socială comunistă şi prin brambureala tranziţiei, un punct clar şi important. Pe ce s-ar putea întemeia o asemenea conştiinţă comunitară? În primul rînd, pe trecut şi pe cîteva valori sociale şi culturale. Numai că, în sistemul nostru şcolar, nu e loc pe nicăieri pentru istoria oraşului sau a regiunii (aşa cum se întîmplă în Germania, de pildă, unde copiii învaţă mai întîi istoria localităţii şi a zonei). Cei mai mulţi oameni sînt incapabili să spună ceva despre trecutul propriei localităţi. Şi apoi, comunismul a demolat cartiere întregi şi a construit blocuri uniforme, în mijlocul cărora e greu să mai găseşti vreo urmă de tradiţie comunitară. Existau, apoi, sărbători tradiţionale şi evenimente împărtăşite de toată comunitatea. La ţară, în unele zone, s-au păstrat. În oraşe, s-au pierdut. Acum se reiau. Dar mai degrabă se inventează altele, (tot) după gustul primarilor sau al vreunui consilier local. Prin Transilvania, de pildă, în oraşele care mai au clădiri vechi şi vreo rămăşiţă de turn ori de ziduri, de cîţiva ani sînt la modă „festivalurile medievale“: o defilare pe cai, în costume închiriate de la vreun teatru, niscaiva bătăi cu săbiile între nişte flăcăi vînjoşi, un pic de muzică mai mult sau mai puţin „medievală“, ceva teatru de stradă, şi gata. Plus bere la terase. La fel, se organizează „zilele oraşului“: tot cu bere, mici, concerte în aer liber, chioşcuri cu „produse tradiţionale“ şi artizanale-kitsch (sau, mai nou, „handmade“, că e mai trendy...). Nu e nimic rău în asta, bine că se creează astfel de pretexte pentru socializare. Numai că aceste sărbători seamănă îngrozitor între ele – puţine sînt acelea care chiar au un „ce“ local. Şi ar mai fi şi alte exemple. Copiii nu prea mai sînt duşi în vizite ghidate la muzeele şi monumentele locale, nici nu sînt învăţaţi de mici cu activităţi de voluntariat în beneficiul comunităţii, pentru că mulţi consideră că astfel de activităţi sînt „comuniste“. Nu, nu sînt: în Italia, de pildă, ele fac parte din educaţia şcolară şi paraşcolară şi vin pe linia tradiţiei catolice a implicării sociale şi comunitare. Şi ce-i de făcut, apoi, cu noile cartiere de blocuri (mai ales în Bucureşti şi în marile oraşe), care „nu au trecut“ şi care seamănă fizic între ele pînă la pierderea oricărei identităţi? Greu de spus. În lipsă de trecut, trebuie inventat şi conturat un prezent comunitar pornind de la locurile de socializare existente. Şi, mai ales, trebuie create astfel de locuri, astfel încît oamenii să nu fie simpli „locatari“. E o problemă veche şi complicată, aprig discutată în multe oraşe europene care au asemenea „cartiere-dormitor“: oamenii îşi petrec practic doar noaptea acolo, în timpul zilei trăind (la serviciu sau în timpul liber) în centru sau în alte zone. Primarii şi consilierii locali ar trebui să se gîndească mai mult la crearea unor asemenea locuri de socializare, pornind de la ce au: un parc, o bibliotecă de cartier (care ar putea deveni un mic centru cultural).

Paradoxal este că, în dezbaterea publică de la noi (şi mai ales în campaniile electorale), asemenea lucruri par „utopice“ sau „de pe pereţi“, deşi unele sînt relativ uşor de făcut, cu bani mai puţini decît asfaltările sau cine ştie ce distracţii-kitsch. Şi cu mai multe beneficii pentru viaţa cetăţenilor. Ca să le pretindă edililor aşa ceva, oamenii ar avea nevoie de mai multă educaţie. Ca să le promită oamenilor aşa ceva (şi apoi să pună în practică), primarii ar trebui să aibă doar un pic de curaj pentru a ieşi din „logica“ promisiunilor ieftine şi măsurabile: atîtea străzi asfaltate, atîtea blocuri izolate termic etc. Deocamdată, sîntem prinşi în capcana „cererii şi ofertei“ cu mize mici.