Cultura locală

Publicat în Dilema Veche nr. 434 din 7-13 iunie 2012
Cetăţeanul european  Cu drepturi jpeg

Acum două săptămîni, scriam despre valurile de promisiuni ale candidaţilor la primării şi despre relativa mulţumire a multor cetăţeni că „totuşi, s-a făcut ceva“ (un bulevard asfaltat, nişte becuri pe străzi, un pic de curăţenie şi altele). Faptul că mulţi cetăţeni se mulţumesc cu puţin îi împinge pe candidaţi să nu meargă mai departe de nivelul promisiunilor „practice“, iar comunităţile şi identităţile locale nu-şi (re)găsesc ţesătura specifică. O cititoare – dna Cristina Ciuhurezu – mi-a trimis un mesaj în care, după ce descrie o întîlnire electorală cu un candidat, se întreabă – şi mă întreabă – cum pot fi construite identităţile locale. Încerc să pun la un loc cîteva observaţii pe această temă. Duminică, oamenii îşi vor vota primarii şi Consiliile Locale, după care, timp de patru ani, vor sta cuminţi aşteptînd să vadă „ce fac cei pe care i-au votat“.

Un primar bun ar trebui să gîndească dincolo de numărul de străzi asfaltate, de părculeţele inaugurate şi de şcolile renovate. Şi ar trebui să poată da răspunsuri simple şi clare la întrebări legate de viaţa oamenilor din localitatea sa. Într-un foarte bun articol din dosarul despre „meseria de primar“ publicat în Dilema veche acum cîteva săptămîni, sociologul Mircea Kivu observa că ideea „bunului gospodar“ e un poncif şi că primarul ar trebui să fie „responsabilul cu viziunea“: „El ar trebui să le spună celor care-l aleg nu cîte bulevarde va face, ci de ce, şi încotro vor duce ele. Cu alte cuvinte, cetăţenii n-ar trebui să voteze gospodari care se angajează să facă aia şi ailaltă, ci proiecte de viitor“. Are perfectă dreptate. Numai că, de partea lor, şi cetăţenii ar trebui să ceară de la candidaţi proiecte de viitor, nu străzi asfaltate şi iluminat public. Or, cei mai mulţi nu ştiu să ceară aşa ceva pentru că nu mai ştiu să răspundă la întrebările identitare simple: cine sîntem şi ce vrem. Faptul de a percepe propria localitate drept o comunitate de oameni pe care îi leagă ceva – şi îi diferenţiază de alte localităţi – nu mai e, pe „agenda“ cetăţenilor trecuţi prin dezintegrarea socială comunistă şi prin brambureala tranziţiei, un punct clar şi important. Pe ce s-ar putea întemeia o asemenea conştiinţă comunitară? În primul rînd, pe trecut şi pe cîteva valori sociale şi culturale. Numai că, în sistemul nostru şcolar, nu e loc pe nicăieri pentru istoria oraşului sau a regiunii (aşa cum se întîmplă în Germania, de pildă, unde copiii învaţă mai întîi istoria localităţii şi a zonei). Cei mai mulţi oameni sînt incapabili să spună ceva despre trecutul propriei localităţi. Şi apoi, comunismul a demolat cartiere întregi şi a construit blocuri uniforme, în mijlocul cărora e greu să mai găseşti vreo urmă de tradiţie comunitară. Existau, apoi, sărbători tradiţionale şi evenimente împărtăşite de toată comunitatea. La ţară, în unele zone, s-au păstrat. În oraşe, s-au pierdut. Acum se reiau. Dar mai degrabă se inventează altele, (tot) după gustul primarilor sau al vreunui consilier local. Prin Transilvania, de pildă, în oraşele care mai au clădiri vechi şi vreo rămăşiţă de turn ori de ziduri, de cîţiva ani sînt la modă „festivalurile medievale“: o defilare pe cai, în costume închiriate de la vreun teatru, niscaiva bătăi cu săbiile între nişte flăcăi vînjoşi, un pic de muzică mai mult sau mai puţin „medievală“, ceva teatru de stradă, şi gata. Plus bere la terase. La fel, se organizează „zilele oraşului“: tot cu bere, mici, concerte în aer liber, chioşcuri cu „produse tradiţionale“ şi artizanale-kitsch (sau, mai nou, „handmade“, că e mai trendy...). Nu e nimic rău în asta, bine că se creează astfel de pretexte pentru socializare. Numai că aceste sărbători seamănă îngrozitor între ele – puţine sînt acelea care chiar au un „ce“ local. Şi ar mai fi şi alte exemple. Copiii nu prea mai sînt duşi în vizite ghidate la muzeele şi monumentele locale, nici nu sînt învăţaţi de mici cu activităţi de voluntariat în beneficiul comunităţii, pentru că mulţi consideră că astfel de activităţi sînt „comuniste“. Nu, nu sînt: în Italia, de pildă, ele fac parte din educaţia şcolară şi paraşcolară şi vin pe linia tradiţiei catolice a implicării sociale şi comunitare. Şi ce-i de făcut, apoi, cu noile cartiere de blocuri (mai ales în Bucureşti şi în marile oraşe), care „nu au trecut“ şi care seamănă fizic între ele pînă la pierderea oricărei identităţi? Greu de spus. În lipsă de trecut, trebuie inventat şi conturat un prezent comunitar pornind de la locurile de socializare existente. Şi, mai ales, trebuie create astfel de locuri, astfel încît oamenii să nu fie simpli „locatari“. E o problemă veche şi complicată, aprig discutată în multe oraşe europene care au asemenea „cartiere-dormitor“: oamenii îşi petrec practic doar noaptea acolo, în timpul zilei trăind (la serviciu sau în timpul liber) în centru sau în alte zone. Primarii şi consilierii locali ar trebui să se gîndească mai mult la crearea unor asemenea locuri de socializare, pornind de la ce au: un parc, o bibliotecă de cartier (care ar putea deveni un mic centru cultural).

Paradoxal este că, în dezbaterea publică de la noi (şi mai ales în campaniile electorale), asemenea lucruri par „utopice“ sau „de pe pereţi“, deşi unele sînt relativ uşor de făcut, cu bani mai puţini decît asfaltările sau cine ştie ce distracţii-kitsch. Şi cu mai multe beneficii pentru viaţa cetăţenilor. Ca să le pretindă edililor aşa ceva, oamenii ar avea nevoie de mai multă educaţie. Ca să le promită oamenilor aşa ceva (şi apoi să pună în practică), primarii ar trebui să aibă doar un pic de curaj pentru a ieşi din „logica“ promisiunilor ieftine şi măsurabile: atîtea străzi asfaltate, atîtea blocuri izolate termic etc. Deocamdată, sîntem prinşi în capcana „cererii şi ofertei“ cu mize mici. 

Cea mai bună parte din noi jpeg
Cînd v-ați simțit singuri ultima dată?
Te poți simți însingurat într-o mare de oameni, dacă relațiile cu ei nu sînt potrivite.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cum se pleca în State în anii ’90?
Astfel, exemplele pot continua, căci românul, odată ajuns cetăţean american, face tot posibilul să-şi uite limba şi obiceiurile, dar năravurile şi le păstrează.
E cool să postești jpeg
Vînzătorul nostru, stăpînul nostru
Rămîne însă o întrebare: politețea, grija, respectul sînt oare condiționate de bani sau derivă din calitatea umană?
p 20 jpg
Incultură religioasă şi incultură universitară
Numeroasele miniaturi ilustrative preiau, alături de modele musulmane, imagistică de tip budist chinez şi creştin bizantin.
Theodor Pallady jpeg
Un iluminist evreu în Țara Românească
Cronica relațiilor dintre români și evrei a fost uneori armonioasă, alteori convulsivă și tragică, în funcție de contexte sociale, dinamici ideologice și evoluții geopolitice inevitabil fluctuante.
index jpeg 3 webp
Cîtă nefericire în urbea lui Bucur!
La noi, aici, în București și în anul de grație 2023, sub ce pictăm oamenii sfîșiați, absurd, de haite, pe cîmpurile năpădite de buruieni ale unui oraș care agonizează fără să o știe?
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Cehoaica Vera Czernak n-a mai suportat infidelitățile soțului ei, așa că într-o zi a decis să se arunce de la balcon. A căzut exact peste soțul ei care tocmai se întorcea acasă. El a murit, ea a supraviețuit.
Cea mai bună parte din noi jpeg
„Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid”
După ce vorbeam, mă culcam la loc. Nu i-am zis niciodată, dar se pare că știa. Mai tare decît cronotipul (și decît majoritatea lucrurilor) rămîne iubirea, se pare.
Zizi și neantul jpeg
Dimineți de iarnă
Mă făcea să simt că pămîntul nu-mi fuge de sub picioare. Că lucrurile pot avea sens și pot fi la locurile lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
La munca de jos
Oare n-ar trebui, la vîrsta lor, să plece în niște excursii ca să vadă lumea, să-și cumpere autorulote cum fac pensionarii din Germania, să-și petreacă revelioanele prin insule cu o climă mai blîndă?
E cool să postești jpeg
Bătaia e ruptă de rai – chipuri ale răului
Grăitoare pentru acest comportament defensiv este, de altfel, și zicala românească „Bătaia e ruptă din rai”, în fapt, o legitimare a violenței.
p 20 WC jpg
Democrația și Biserica în secolul XXI
Așa cum participarea demos-ului la viața cetății e însăși democrația, participarea laicatului la viața Bisericii e însuși creștinismul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Benedict al XVI-lea
Aproape intactă mi-a rămas, după zece ani, amintirea ultimei slujbe pe care a prezidat-o la San Pietro, în Miercurea Cenușii.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
La știrile TV, imagini dintr-un supermarket și apoi opinia unei fete de la carne, despre cum mai merge vînzarea acum, după ce s-a încheiat iureșul sărbătorilor: „E foarte scăzută un picuț“. (D. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Comoara e pretutindeni
Încerc să împing frica mult în fundul rucsacului, undeva între sacul de dormit și polarul de rezervă, amintindu-mi că o să fie vocală, dar n-o s-o las să conducă.
Zizi și neantul jpeg
Tache și cenușiul
Interesant e că pînă și în amintitrile mele culoarea paltonului său a rămas incertă: uneori mi-l amintesc gri, alteori negru.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cabana Caraiman
Nicăieri nu am simțit un munte mai sălbatic decît la cabana Caraiman, simți hăul, abruptul, aproape de tine țopăie caprele negre.
E cool să postești jpeg
Seducția pesimismului
Seducția pesimismului e mare. Abandonul e mai facil decît lupta.
p 20 WC jpg
André Scrima şi „cerurile lumii”
A interoga şi alte tradiţii spirituale decît cea proprie, a percepe relaţia lor cu „cerul” să nu aibă oare nici o legătură cu credinţa, nici o legătură cu Dumnezeu? Să vedem.
Theodor Pallady jpeg
Nevoia unei revoluții a bunului-simț
Creștinii cu scaun la cap sînt primii care au datoria de a se delimita de această grotescă mistificare, chiar dacă au de ce să deteste fandoseala elucubrantă a taberei adverse.
index jpeg 3 webp
Dorință pentru 2023
Ar putea fi arhitecții convingători în a spune că putem salva natura începînd cu oamenii care suferă?
p 24 A  Damian IMG 4760 jpg
Cu ochii-n 3,14
● În a treia zi a acestui an, Greta Thunberg a împlinit 20 de ani. Și ce dacă? (S. V.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Zile din viața noastră
Spunea recent cineva din jurul meu că, în tinerețe, zilele trec repede, iar anii se duc greu.
Zizi și neantul jpeg
Timpul de dinainte
Ce ne-ar fi scos din sărite, probabil, altădată, atunci ne bucura. Sau măcar ne amuza. Nimeni nu voia să fie nici Scrooge, nici Grinch.

Adevarul.ro

image
Cum a slăbit Damian Drăghici aproape 70 de kilograme. „Am avut zile când puteam să trăiesc doar din zahăr” VIDEO
Artistul, care a dezvăluit cum s-a transformat din punct de vedere fizic și mental, povestit că cea mai mare luptă pe care a dus-o a fost cea cu zahărul, și nu cea cu kilogramele.
image
Mută un singur băț de chibrit pentru a rezolva acest test de inteligență. Ai 20 de secunde la dispoziție
Acest exercițiu matematic devine corect printr-o singură mutare. Doar cei cu o inteligență peste medie îl pot face în mai puțin de 20 de secunde.
image
Condimentul ieftin care luptă împotriva cancerului. Poate fi folosit în mâncăruri, deserturi și băuturi
Acest condiment nu doar că este la îndemâna oricui și aromatizează perfect preparatele gătite, dar are și numeroase beneficii pentru sănătate.

HIstoria.ro

image
Moștenirea fabuloasă a lui Heinrich Schliemann, descoperitorul Troiei
Când, în 1891, i s-a citit testamentul, s-a dovedit că Heinrich Schliemann lăsase în urmă o moștenire (apropo de lichidități, judecând după valoarea de azi) de aproximativ 100 de milioane de euro.
image
„Orașul de aur”, de sub nisipurile Egiptului
Pe lista descoperirilor recente și considerate fascinante se înscrie și dezvăluirea unui oraș de aur, din Luxor, Egipt.
image
Ce mai mare soprană a nostră, Hariclea Darclée, cea care a salvat opera La Tosca / VIDEO
E duminică, 14 ianuarie 1900, iar pe scena Teatrului Constanzi din Roma are loc o premieră memorabilă:„Tosca”, opera în trei acte a lui Giacomo Puccini. E prima reprezentaţie a poveştii dramatice care va cuceri lumea, iar soprana româncă Hariclea Darclée o interpretează pe Floria Tosca.