Sat cultural european
Prin anii 1930, cînd celebrul folclorist Gheorghe Cernea (la invitaţia lui Alexandru Negrea, avocat, unul din cei cinci fii ai Anicăi Şchiopului, ţărancă rămasă văduvă la 28 de ani, şi care şi-a ţinut băieţii la „şcoli înalte“, numai din munca ei la cîmp, n. G.T.) ajunge pe meleagurile Gridului, un sat de la poalele Făgăraşului, ultimul dintr-un lanţ de sate tupilate la umbra masivului, remarcă gradul de civism şi educaţie al acelei comunităţi săteşti: „Am rămas, cu acel prilej, extrem de impresionat de felul cum gridanii ştiu să se comporte în astfel de ocaziuni. Viul interes manifestat şi atitudinea civilizată cu care au ascultat expunerea mea, timp de aproape două ore, mi-au format convingerea că am în faţă o ţărănime aleasă, emancipată, de bună educaţie. Portul minunat, cu coloritul viu, poeziile şi cîntecele populare pe care le-am cules cu acel prilej, precum şi dansurile pe care le-am admirat la hora satului m-au determinat să revin în această comună.“ Prin strădania cîtorva intelectuali, în Grid luase fiinţă Societatea culturală „Tinerimea“, ce se înscria în seria de iniţiative locale, de acest fel, promovate prin echipele monografice „Dimitrie Gusti“. Arhivele păstrează fotografii de la eveniment, iar ceea ce impresionează este amestecul de nobleţe şi seninătate ce se citeşte pe acele chipuri de demult, fie ei ţărani din moşi strămoşi sau intelectuali de primă generaţie de la opincă. O nobleţe a ţinutei, a vestimentaţiei, a gesturilor, a mîinii... Chipurile se suprapun cu fineţe, nelăsînd nici o urmă de asperitate din trăsăturile brăzdate de sudoare de pe chipul ţăranului devenit orăşeanul cu trăsături sublimate. Nu de puţine ori îmi revin în minte aceste contururi, prin comparaţie cu metamorfozele caricaturale din vremi mai de curînd, cînd unul dintre testele destul de greu de trecut este salutul adresat unei doamne de către unii „domni“ cu pălărie, avînd „concomitent“ şi o ţigare în colţul gurii. Un magistral exerciţiu de jonglerie de bandă desenată.
În acest cadru aveau loc şi întîlniri periodice ale întregii comunităţi, intrate în istoria locală, şi nu numai, sub numele de „Fiii satului…“. Ultima de acest fel, consemnată în arhive, datează de prin 1972, dată de la care s-a păstrat toată documentaţia legată de pregătirea unei asemenea întruniri. După anii ’70, astfel de „forme de socializare“ au fost interzise.
Doamnei Rodica Suciu, medic stomatolog în Bucureşti, îi revine meritul de a reînvia tradiţia legată de „Fiii Satului Grid“, a cărei primă ediţie din seria postdecembristă a avut loc în august 2010.
Ediţia din acest an a fost pusă de la bun început sub semnul evocării, pe baza documentelor de arhivă, a personalităţilor care au marcat profilul unei generaţii.
Andrei Boeriu (1921-2008), ţăran care a făcut tot frontul, şi ale cărui amintiri se constituie în adevărate memorii de război. Mesajul – premonitoriu – cu atît mai amarnic cu cît „mai adeverit“: „«Voi cînd veţi ajunge în ţară veţi fi dezbrăcaţi de hainele astea militare, veţi fi îmbrăcaţi cu haine vărgate şi veţi ajunge în închisori...» Sînt sigur că maiorul ştia din politica dusă de nemţi acest fapt... comunismul se făcea în urmă. Nu conta că am luptat noi alături de ei, că la urmă, totuşi, cum a zis maiorul aşa s-a întîmplat: ne-au luat pămîntul, ne-au luat caii...“
Gheorghe Urdea-Slătinaru (1912-1998), ţăran implicat în mişcarea de Rezistenţă în munţi, care-şi purta trăistuţa cu iniţialele USA (explicaţia, totdeauna promptă, menită să alunge suspiciunea evidentă – Urdea Slătinaru Areta, numele mamei) la toate procesele şi, mai departe, în temniţă, spre disperata uluială a autorităţilor. Şi care, odată „eliberat“, şi-a intrat în rol şi l-a interpretat hamletian magistral, mai bine de 20 de ani, evitînd, în acest fel, orice contact cu sătenii, spre a-i feri de eventuale anchete şi persecuţii: „Cele mai dese legături şi relaţii despre felul cum decurgeau evenimentele le aveam cu unchiul meu Pridon. Nimeni nu l-a denunţat pentru că lumea ţinea foarte mult la el. Întrucît eram vînători şi aveam cunoştinţe aproape în toate satele din jur, în special de către munte, ştiam tot ce se petrece. Şi încet-încet am început să luăm legături unii cu alţii. Şi a început organizarea.“ (v. Memoria. Revista gîndirii arestate, nr. 9, septembrie 1993)
Serbarea propriu-zisă a fost deschisă de Corul Bisericii ortodoxe din Viştea de Jos, condus de domnul profesor Gheorghe Malene, formaţie corală însumînd 30 de membri, care, la Festivalul de muzică bisericească organizat în fiecare an de Bunavestire, s-a clasat din nou pe locul I, din 1000 de participanţi.
Coroborate, toate componentele acestui eveniment ne îndreptăţesc să situăm Gridul, ca o replică peste timp, pe harta culturală a Europei, dimensiunea culturală fiind definitorie şi pentru strădania grupului vocal „Horitoarele din Grid“ de a păstra şi transmite tradiţia locului: „Sînt cîntece autentice cîntate în modul cel mai autentic“ (prof. Gh. Malene). Statisticile atestă faptul că, în timp, fiecare a treia casă a dat „un domn mare“ care a avut un cuvînt de spus în tradiţia culturală a satului, şi nu numai... Unii, însă, au experimentat gustul ambrei preschimbată-n cucută cînd, după 23 August 1944 – dată care a tăiat timpul în două... ca şi „Zidul“… lumea – şi-au văzut suprimat dreptul de semnătură pe motiv de doctorate strălucite în Germania şi Suedia, şi s-au trezit „cu dosar“, odată deveniţi peste noapte chiaburi – taţii „făcuseră“ America, la „faiăre“, să mai cumpere un petic de pămînt cu care să-şi ţină copiii la cele şcoli... „imperialiste“. Astăzi, asemenea afirmaţii au rezonanţa patologicului.
Şi referindu-ne la dimensiunea culturală a acestei comunităţi săteşti, ne gîndim şi la „porţile li Zincu“, şi la domnul Dan Stănescu, care postează pe site-ul propriu imagini de profesionist ale Gridului de azi, sau la hotelul din capul satului care afişează un rafinat bun-gust. Ca şi la Şcoala de vară, de la nr. 18, ce funcţionează de vreo cinci ani, în regim de voluntariat, pe principiul junimist... Sau la doamna Viorica Ciurilă, fostă membră a Filarmonicii „George Enescu“, care a făcut cunoscute în fiorduri portul din Grid şi cîntul popular autentic: „Gridul este un sat îmbătrînit, un sat uitat de lume, cum îmi place să-l numesc.“ Şi Sandu Diducului, care a plantat (din buzunarul propriu) tei pe drumul Grid-Părău, şi nuci în Lazu Tomiradului... Şi mulţi, mulţi alţi fii ai satului... răspîndiţi prin cele colţuri de lume sau staţionari, precum înaintaşii lor, la vatră...
Balta „lui Iocan“, spaţiu mirific al neînceputului, unde iarba roşie de sărătură foşgăie nervoasă la marea întîlnire „la vîrf“ cu stuful ce-şi leagănă, sigur de victorie, armamentul din dotare, reuneşte gridani din tot locul... reveniţi, estival, la origini... dezbateri furtunoase, nostalgii tăinuite, bucurii ascunse...
Nu am în intenţie o prezentare a Gridului în vremuri de graţie. Şi aici urmele dezastrului sînt la vedere... un timp al zădărniciei şi nimicniciei a mutilat sufletul şi istoria satului... case delabrate, geamuri sparte împăienjenite sau proaspăt termopanate, acoperişuri albastre... Şi totuşi... aceste tentative de aşa-zisă modernizare sînt încă destul de timide, satul nu şi-a schimbat pe de-a-ntregul înfăţişarea... tradiţia încă pare să conteze, şi asta cu siguranţă şi datorită faptului că satul se află destul de departe de „oraş“ – Făgăraşul fiind la 25 de kilometri distanţă.
Referindu-se la ediţia din acest an, dna Rodica Suciu o consideră „un moment cultural autentic care cu greu va putea fi depăşit“, iar dl Lucian Ionescu (inginer, Bucureşti, gridan prin adopţie şi devoţiune) crede că în următorii zece ani un asemenea vîrf nu poate fi atins. Important ni se pare nu atît momentul euforic, ci impactul de lungă durată asupra comunităţii. Nu e vorba de o ierarhizare valorică, importantă este continuarea cu tenacitate a unor astfel de proiecte, în care, treptat, pot fi angrenaţi tot mai mulţi... Cu atît mai mult cu cît este foarte vîrstnic la chip, Gridul este un model de felul în care, sensibil la tot ce i se oferă ca alternativă a cotidianului, primeşte cu bucurie şi participă la orice semnal cultural. Exemplul horitoarelor (media de vîrstă depăşind de mult orice topuri riguros întocmite) este dovada evidentă a asumării unui act de cultură.
Pariul a fost cîştigat de către ţiganii din deal, care au ajutat eficient la curăţenie, şi de către copii, care s-au aliniat în perfectă ordine pentru a primi revistele Rahan, oferite de redacţia Dilema veche – ambelor categorii de participanţi atribuindu-li-se iniţial un vot de neîncredere din partea sătenilor. Un motiv în plus să credem că mai e mult pînă să ne cunoaştem unii pe alţii la adevărata valoare. Cu forurile în drept s-a conlucrat în bune şi rodnice condiţii: Liviu Mihai Popeneciu (primar comuna Părău), Victor Drăghici (viceprimar), inginer Sorin Urdea (ocol silvic Şercaia), Florin Ioani (primar comuna Viştea). Cătălin Călbează şi invitaţii săi au susţinut „balul“ cu muzică adecvată jocului din zonă şi dansului, fără ingrediente şi asperităţi.
Momentul solemn al împărţirii diplomelor a fost adjudecat de a li Bucurel, care, cu patalamaua în mînă, document ce o acredita „în funcţie“, şi-a declamat cu mîndrie victoria: „Na, bărbate, că zici că nu mi-s bună de nimic... şi mi-or dat şi diplomă“. Au fost şi diplome „cu iţ“ (un oltenism care mi-e foarte drag, la fel de intraductibil ca „dor“, dar nu neapărat în tălmăcire străină, ci chiar în cîmpul semantic autohton), care, dincolo de nominalizări, punctau, discret, un traseu cultural sub semnul continuităţii: „…pentru gloria teatrului de pe scena din Grid“ (în anii ’60 ţăranii au jucat aici Molière...), „...pentru rolul Ion din Năpasta lui Caragiale“ etc.
Deşi poate părea desuetă, o asemenea formulă de întoarcere spre trecut, de reînnodare a tradiţiei, spre a o face cunoscută celor necunoscători, de azi, dar mai ales de mîine, chiar dacă „depăşită“ de diverse „reţele de socializare“ în regim virtual, este o certitudine a vocaţiei culturale a satului românesc şi o invitaţie la reevaluarea patrimoniului spiritual, cules mai curînd din cărţi, decît de la faţa locului. Cît încă nu e prea tîrziu...
Foto: I.MIhăilă
