DIN POLUL PLUS

Andrei Cornea a publicat anul trecut la Humanitas volumul O istorie a nefiinţei în filozofia greacă. De la Heraclit la Damascios. Ca şi în alte cărţi ale sale, el ne pune în faţă o temă neobişnuită, întrucîtva secundă, care – cercetată în logica ei intimă, în articulaţiile, aventurile şi vîrstele ei – ajunge să ia chipul unei entităţi vii, plină de trăsături şi carne. Se crede de multe ori că, absorbită de lumina fiinţei, gîndirea elenă veche ar fi fost insensibilă la tematica penumbrelor ontice

Marile sărbători creştine accelerează pulsul credincioşilor. În astfel de perioade,  aceştia par a fi mai atenţi, mai disponibili şi mai atraşi de ritmul vieţii Bisericii. Cel mai adesea, se trece de la astenie spirituală, la galop duhovnicesc. Totul culminează în infarct spiritual, abandonare a cursei sau marcare pantagruelică a reuşitei ascetice.

De curînd, am avut privilegiul să vorbesc despre arhitectura bizantină şi ecourile ei arhitecturale. Unde? Chiar în pridvorul (dispărut) al Sfintei Sofii. Venisem înarmat de acasă cu tot ce trebuie, ca să ţin o conferinţă bine garnisită cu fotografii la facultatea de arhitectură de la Universitatea „Mimar Sinan“, din Istanbul.

Ne plîngem adeseori că Bucureştii nu au un caracter pronunţat, care să poată fi definit ca atare, cuantificat şi, deci, continuat în arhitectura nouă? Un caracter difuz, incert sau cu un anumit grad de virtualitate, de increat, poate fi însă autonomizat şi accentuat printr-o clădire care îi flatează datul natural.

Se spune că în mulţimea de nume şi de litere ale Textului, Dumnezeu e prezent „contractat“, îşi autolimitează nemărginirea, se lasă „prins“ (asur) în ele aşa cum, în Cîntarea Cîntărilor, regele se află prins, captiv (asur) în buclele Sulamitei.

Eram în Thassos, o atmosferă duios-tainică, plină de tandreţe cosmică, în luna septembrie, Boedromion, cînd grecii celebrau Marile Mistere de la Eleusis. Luna în plinătatea ei se desprinse dintre stîncile colţuroase şi se priponi în vîrful cerului, mîngîind hieratic marea prin mii şi mii de luminiţe care pîlpîiau ludic pe suprafaţa ei unduios tremurîndă. Marea părea un creuzet uriaş în care mustea incandescent frumosul inefabil.

În ultimii ani, cîteva edituri au iniţiat colecţii de texte şi de studii ale gîndirii creştine răsăritene. Cele realizate de Ioan I. Ică jr. şi editura sa de la Sibiu, Deisis, au o vigoare aparte. Om al Bisericii şi universitar, Ioan I. Ică îmbină angajamentul faţă de tradiţie şi curajul de a o cerceta în mod riguros.

Mediterana îşi face simţită prezenţa, aşa că în sudul Catalunyei, chiar şi la sfîrşit de decembrie, totul pare de un verde primăvăratic şi, surprinzător, găseşti chiar şi trandafiri înfloriţi prin piaţetele dintre blocuri. Bineînţeles, palmierii sînt la ei acasă.

Putem limpezi întrebarea (discretă şi valabilă numai dacă acceptăm faptul că temele greceşti îşi pot afla, uneori, fructul ulterior, unde mizele lor pot fi mai vizibile) pornind de la modul în care Andrei Cornea gîndeşte nefiinţa filozofiei greceşti şi enumerînd rezultatele acestei analize.

Mi-am adus aminte, văzînd gesturile pioase ale celor ce depuneau aceste bileţele împăturite pios, de gluma tandră a prietenului nostru, Sorel Goshen, despre Ierusalim: oriunde altundeva, rugăciunea către Dumnezeu este o convorbire internaţională. La Ierusalim, ea este o convorbire locală...

Într-un roman al lui David Lodge, Thinks… / Gînduri ascunse, ieşit pe piaţă, cu cîţiva ani în urmă, şi la noi (în traducerea de la Polirom a profesorului clujean Virgil Stanciu), unul dintre protagonişti, Ralph Messenger, specialist în IA („inteligenţă artificială“), meditează, la un moment dat, cu voce tare (înregistrată automat de un dictafon sofisticat) asupra destinului lumii academice.

Spre deosebire de Iov, care îşi păstrează spaţiul sufletului invulnerabil faţă de prezenţa răului, pe parcursul încercărilor la care este supus printr-un imperativ al voinţei divine, Faust interiorizează în mod premeditat răul în lăcaşul propriului suflet şi este salvat in extremis de intervenţia voinţei divine.

În spaţiul de forum al articolului meu „Funcţia critică a credinţei în modernitatea tîrzie“ (în Dilema veche, nr. 352, 11-17 noiembrie 2010), a apărut un comentariu al cărui năduf depăşeşte simpla reacţie personală. Voi încerca de aceea să răspund în legătură cu două puncte vizate de interlocutorul meu.

Henriette Delavrancea-Gibory reprezintă o personalitate aparte a arhitecturii româneşti. Asta şi pentru că nu a fost (re)cunoscută pînă acum cîţiva ani decît într-un restrîns cerc profesional. Şi fiindcă istoriile arhitecturii de la noi o plasează întotdeauna în centrul unei enumerări, niciodată în centrul unui paragraf.

La origine, bazilica este un edificiu roman public, destinat justiţiei, amplasat de regulă în relaţie imediată cu un forum. De formă dreptunghiulară elongată, bazilica are, pe una din laturile sale scurte, o absidă semicirculară, indicînd prezenţa şi poziţia autorităţii de judecată.

Se poate citi o pagină fascinantă despre desprinderea de corp a sufletului lui Platon în romanul lui Mihai Spăriosu, A şaptea scrisoare. O enigmă filozofică la Academia lui Platon (traducere din engleză de Virgil Stanciu, revăzută, adăugită şi adnotată de autor, Humanitas, 2010).

În 1980, André Scrima a ţinut la Facultatea de Ştiinţe religioase a Universităţii Saint-Joseph din Beirut un curs pe tema-interogaţie: „Conştiinţa credinţei exercită ea o funcţie critică faţă de ordinea lumii?“. Cercetarea avea drept obiect chipul modernităţii tîrzii şi raportarea credinţei – în stare de luciditate inspirată sau reflexivă – la acest chip. Ea privea de asemenea distanţa participativă sau conflictuală a religiei faţă de cea mai recentă configuraţie a civilizaţiei occidentale.

Cuvîntul în română, ca şi lăcaşul de cult creştin propriu-zis desemnat de el, derivă din latinescul basilica. În funcţie de forma interioară, biserica se împarte în spaţii dezvoltate pe axa lungă, orientată, a spaţiului (hale sau bazilici, cu una, trei sau cinci nave, cu o absidă la răsărit sau, ca la Sfînta Sofia constantinopolitană, cu două abside la extremităţi); spaţii cruciforme şi spaţii centrale.

Cartea doamnei Anca Vasiliu Despre diafan, apărută în 1997 la J. Vrin şi tradusă de Irinel Antoniu în 2010 la Editura Polirom, este pentru filozofia românească o provocare categorică. Ea vizează reconstrucţia unei problematici platonico-aristotelice, cu dezvoltări medievale greceşti, arabe şi latine, privind natura intermediară, de la diafanul şi intelectul posibil aristotelic la receptacolul platonician, sau de la imaginea în tradiţia greacă pînă la supravieţuirile ei în teologia creştină timpu

„Vă rugăm să pregătiţi paşapoartele: intrăm pe teritoriul Autorităţii Palestiniene. Pregătiţi paşapoartele şi aşteptaţi în linişte. Facem tot posibilul ca verificarea paşapoartelor să nu dureze mult.“ În maşina de tip mini-bus, însoţitorul oferă ultimele instrucţiuni grupului de pelerini veniţi să viziteze locul în care, potrivit tradiţiei şi învăţăturii creştine, s-a născut Mîntuitorul. Aflat lîngă Ierusalim, Bethleemul de astăzi oferă încă de la intrare o privelişte sumbră.

Turan îşi opri oamenii înainte de vîrful dealului, cu o mişcare bruscă din mîna stîngă. Printre copaci se vedeau fumurile de la casele din vale. Descălecă şi el şi se duse cu băgare de seamă către vîrf, să nu-l vadă ghiaurii. Bătuse cale lungă, de la sălaşurile tătarilor de lîngă Volga, pînă aici. Spera să mai vină măcar o dată cu pradă bogată. Ocolise cu dibăcie sătucul unguresc de unde se scotea sare, ca să nu alerteze trupele regale de la Sighet.

De mai bine de un deceniu încoace, literatura patristică a revenit, în România, pe piaţa studiilor religioase, a ideilor, a culturii. Specialişti, mai cu seamă tineri legaţi de mediul universitar occidental, şi editori de prestigiu oferă publicului textele Părinţilor Bisericii aşezate într-o ramă academică largă, erudită, alcătuită din ce e mai recent în materie de cercetare a gîndirii religioase.

Deşi am fost de multe ori la Londra, mai cu seamă în anul de juneţe oxfordiană, nu vizitasem niciodată catedrala catolică a capitalei britanice, pînă anul acesta. Ar fi trebuit să o fac, mai ales că lucram, taman ca meşterul Manolache, la o nouă (şi la fel de nebăgată în seamă) variantă de catedrală patriarhală. Ce legătură este între cele două biserici – una reală de la 1900 şi cealaltă virtuală, chiar de cîteva decenii mai dinaintea ei (şi încă în această stare)? Aparent, nici una.

În mod previzibil, în mod regretabil, tragedia de la Maternitatea Giuleşti are toate datele pentru a fi transformată într-un subiect mediatic gras. Caracterul sinistru (şi senzaţional) al accidentului, nefiabilitatea dotărilor şi iresponsabilitatea unor cadre spitaliceşti, sărăcia sistemului medical în genere, vîrsta şi neajutorarea victimelor, durerea părinţilor, toate au fost/sînt – iar şi iar – exploatate în jurnale de actualităţi, reportaje, interviuri, mese rotunde, talk-show-uri, generice

Trec peste faptul că în Maroc totul este superior României, de la splendoarea arhitecturii tradiţionale la miile de kilometri de infrastructură rutieră nou-nouţă (trecînd prin bucătăria parfumată cu scorţişoară), pentru a vă conduce direct la oraşul regal Fes. Acolo vă stă la dispoziţie cea mai impresionantă secţiune de oraş vechi din această ţară, care, ca peste tot în lumea arabă, se cheamă Medina.

De unde nevoia morbidă a discipolului de a-şi nega şi, adesea, elimina maestrul? Noica spune undeva că, dacă marele profesor, marele savant, marele creator nu ar muri, istoria ar fi în pericol de sucombare, oprindu-se la nivelul minţii maestrului, minte care – oricît de excepţională – rămîne, inevitabil, limitată, neposedînd un dinamism infinit, de perpetuum mobile renascentist. Ca atare, învăţăcelul îşi „ucide“ dascălul, pentru a permite lumii să progreseze prin el, noul maestru şi învăţ

Unul dintre clişeele pe care le-am asimilat atît de mult încît sîntem gata să le spunem oricînd pe nerăsuflate este acela că lumea creştin-ortodoxă a fost întotdeauna tolerantă şi lipsită de persecuţii religioase. Printre dovezile care infirmă această teorie se numără existenţa staroverilor – ruşi ortodocşi de rit vechi – răspîndiţi în mai toate statele vecine Rusiei, din ţările baltice în sud-estul României.

Cum să recenzezi o enciclopedie? Cum să scrii, concis şi obiectiv, despre o lucrare de 768 de pagini? Cum să prezinţi un volum care cuprinde intrări dedicate monumentelor istorice bisericeşti, de la ctitorii regale la cele ale unor credincioşi ţărani, de la compozitori de muzică bisericească la harta parohiilor româneşti din Occident după 1990?

14 octombrie 2009, seara, după ora 18,30. Totul este acoperit de flori, ghidajul jandarmilor devine din ce în ce mai sever. Înainte de a urca scările ce duc la raclă, mai aud doar o voce bărbătească care ne spune „pe două rînduri, pe două rînduri, înaintăm frumos, nu ne oprim“, aşa... În vîrtejul emoţional, colorat şi olfactiv în care am intrat, apuc să văd o pelerină care încearcă să depună pe raclă o bucată de pînză albă.

La ora 09,30 dimineaţa, după şase ore de aşteptare, părăsesc rîndul sub privirile pline de reproşuri ale celor din jur. Jandarmul de lîngă mine mă întreabă dacă vreau să merg doar la toaletă, nu înţelege cum poate ceda cineva atît de aproape de ţinta finală; mai aveam circa două ore, două ore şi jumătate de aşteptare – „dacă ne ajută Dumnezeu şi Sfînta să nu apară parlamentarii, să nu se oprească rîndul“, după cum spunea o voce din jur.

14 octombrie 2009. Ora 03,30 dimineaţa. Ceaţă, frig umed. Oamenii se aşază grăbiţi în rînd, fără a schimba nici un cuvînt între ei. Toţi evaluează din priviri lungimea cozii şi timpul asociat de aşteptare. Fiecărui reper vizual îi corespunde un anumit număr de ore.

Vă voi spune povestea unei cercetări de teren întreprinse timp de trei zile la Iaşi, în octombrie 2009, cu ocazia hramului Sfintei Cuvioase Parascheva. De ce Iaşi şi de ce Sfînta Parascheva? Deoarece prin amploarea, vechimea şi importanţa sa, acest pelerinaj este cel mai însemnat din lumea ortodoxă din România.

Peste stîncile şi marea Thassos-ului se aşternea zîmbitoare şi veselă, ca de obicei, vara. Timpul începuse parcă să se prelingă molcom, iar clipele prăjite de soare ne induceau o stare de acalmie asfixiantă. Pentru a frînge această acedie pernicioasă, ne-am scuturat de nisipul fierbinte şi ne-am aruncat în barcă, pornind într-o călătorie iniţiatică prin nemărginitul mării (apeiron).